McLaren
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
| Numele oficial | Vodafone McLaren Mercedes |
|---|---|
| Sediu | Woking, Marea Britanie |
| Manager | Ron Dennis |
| Director Tehnic | - |
| Piloţi | 1. Fernando Alonso 2. Lewis Hamilton |
| Piloţi de teste | Pedro de la Rosa Gary Paffett |
| Şasiu | McLaren MP4/22 |
| Motor | Mercedes-Benz |
| Pneuri | Bridgestone |
| Debut | Monaco 1966 |
| Starturi | 617 |
| Titluri la constructori | 1974, 1984, 1985, 1988, 1989, 1990, 1991, 1998 |
| Titluri la piloţi | Emerson Fittipaldi (1974) James Hunt (1976) Niki Lauda (1984) Alain Prost (1985, 1986, 1989)) Ayrton Senna (1988, 1990, 1991) Mika Hakkinen (1998, 1999) |
| Victorii | 148 |
| Pole positions | 125 |
| Tururi rapide | 129 |
| Puncte | 3242,50 |
| Loc sezonul trecut | 3 (2006) |
McLaren este o echipă de Formula 1 care activează în campionatul mondial de profil încă din 1966, trei ani după ce a fost înfiinţată de către Bruce McLaren. În prezent ea este coordonată de către Ron Dennis.
McLaren este una dintre cele mai de succes echipe de Formula 1, câştigând până în prezent opt titluri mondiale în campionatul constructorilor şi unsprezece în cel al piloţilor. Ea se situează pe locul secund în topurile participărilor, victoriilor şi pole position-urilor din Formula 1, în fiecare fiind depăşită doar de Scuderia Ferrari.
Compania germană Mercedes Benz este furnizor de motoare, germanii fiind de asemenea şi acţionari la McLaren Group, compania mamă a echipei, cu 40% din acţiuni, restul fiind împărţite în mod egal de Ron Dennis şi Mansour Ojjeh.
În prezent McLaren îl înregimentează pe Fernando Alonso, campionul ultimelor două sezoane în Formula 1.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Anii '60
În 1963 Bruce McLaren, pe atunci pilot de Formula 1 la Cooper, înfiinţează Bruce McLaren Motor Racing pentru a putea participa în Formula Tasman - un campionat organizat în Australia şi Noua Zeelandă în pauza de iarnă din Formula 1 după ce a fost refuzat de Cooper. Trei ani mai târziu noua echipă îşi face debutul în Campionatul Mondial de Formula 1 în Marele Premiu al Principatului Monaco, astfel ca Bruce McLaren devenea primul pilot care a concurat în Formula 1 cu un motor Ford, deşi era vorba despre un propulsor de 4,2 litri folosit în cursele de peste ocean, implicarea americanilor fiind astfel neoficială.
Motorul Ford fiind foarte greoi, a fost înlocuit imediat cu un al propulsor, Serenissima, care deşi avea mult mai puţină putere decât motoarele Repco care dominau în acea perioadă, era cel puţin mai fiabil. Cu un astfel de motor McLaren a reuşit să câştige primul punct, după ce a terminat pe locul al şaselea în Marea Britanie, a treia cursă a noii echipe.
Probleme cu motoarele au continuat şi în 1967 când după o scurtă aventură alături de BRM, McLaren a semnat un acord oficial cu Ford prin care cumpăra motoarele Ford Cosworth DFV 3.0 V8 care avea să domine perioada următoare din Formula 1.
În paralel cu activitatea în Formula 1, McLaren construia şi maşini cu care a participat în campionatul CanAm, o intrecere unde se foloseau prototipuri. Încă din primul an de prezenţă McLaren a început să domine acel campionat.
În 1968 Denny Hulme, campionul mondial din Formula 1 din 1967, se alătură lui Bruce McLaren, astfel ca echipa folosea de-acum două maşini în fiecare cursă. Hulme, care participase deja alături de McLaren în campionatul CanAm încă din 1966, a adus echipei şi prima victorie în Formula 1, după ce a câştigat "Race of Champions" de la Brands Hatch, o cursă neinclusă în campionatul mondial din acel an. La doar câteva săptămâni de la acea izbândă, Bruce McLaren câştiga Marele Premiu al Belgiei, de această dată într-o cursă oficială. McLaren îşi făcea astfel intrarea între echipele mari ale campionatului. Până la finele anului Denny Hulme a mai câştigat cursele din Italia şi Canada , clasându-se în final pe locul al treilea în campionatul mondial, McLaren devenind vicecampiona mondială a constructorilor.
Deşi în Formula 1 sezonul 1969 a fost mai slab decât precedentul, Denny Hulme câştigând o singură cursă - Marele Premiu al Mexicului, iar McLaren a terminat campionatul constructorilor pe locul patru, în CanAm anul a fost la discreţia lui McLaren şi Hulme, cei doi câştigând toate etapele, primul devenind campion.
[modifică] Anii '70
La începutul acestei perioade Bruce McLaren, ocupat fiind cu cursele din Formula 1 şi CanAm, încetează să se mai ocupe de partea organizatorică a echipei, aceasta căzând de-acum integral pe umerii lui Teddy Mayer, partenerul lui Bruce McLaren încă din 1963.
În 1970 McLaren decide să inscrie o maşină în celebra cursa de 500 de mile de la Indianapolis, ea urmând să fie pilotată de către Denny Hulme. Acesta a suferit însă un accident în timpul antrenamentelor libere şi având arsuri la mâini nu a mai putut pilota, fiind înlocuit de Peter Revson, care a abandonat în turul 87.
La doar două zile de la cursa de la Indianapolis, Bruce McLaren a suferit un accident fatal în timpul unui test cu o maşină CanAm. Tragedia avea să lovească din plin în echipa de Formula 1, astfel că au urmat doi ani în care echipa a fost în derivă. Totuşi în CanAm succesele au continuat până în 1971.
În 1971 McLaren s-a întors la Indianapolis, acolo unde Peter Revson a obţinut pole position-ul, iar la final a urcat pe a doua treaptă a podiumului de premiere. Un an mai târziu Mark Donohue a reuşt să câştige cursa de cinci sute de mile, dar la bordul unei maşini McLaren înscrise în competiţie de echipa Penske.
În 1972 Denny Hulme, care decisese să rămână la McLaren şi după moartea lui Bruce McLaren a adus echipei prima victorie după trei ani, câştigând în Marele Premiu al Africii de Sud. O altă victorie a urmat semnată de Hulme a urmat în Marele Premiu al Suediei din 1973, an în care Peter Revson a câştigat în Marea Britanie şi Canada, McLaren terminând sezonul pe locul al treilea la constructori, revenind astfel la vârful Formulei 1. În acel an Johnny Rutherford a plecat din pole position la Indianapolis.
La începutul sezonului 1974 Teddy Mayer a semnat un acord de sponsorizare cu fabricantul de tutun Philip Morris, McLaren urmând să promoveze marca Marlboro, aceasta înlocuind vechiul sponsor, Yardley. Totuşi Yardley a decis să sponsorizeze o a treia maşină McLaren.
Sosirea americanilor de la Marlboro s-a produs însă cu o condiţie: angajarea lui Emerson Fittipaldi, brazilianul care deja avea în cont un titlu mondial în Formula 1. McLaren s-a conformat, iar alegerea s-a dovedit a fi foarte bună, în acel an Fittipaldi câştigând trei curse, iar la final titlul mondial în categoria piloţilor. Victoria lui Denny Hulme din Argentina avea să ajute McLaren să câştige în 1974 şi campionatul mondial rezervat constructorilor, pentru prima dată în istoria sa.
Tot în 1974 McLaren a reuşit să câştige pentru prima dată la Indianapolis cu echipa de uzină, victoria fiind semnată de Johnny Rutherford.
În 1975 McLaren nu a putut face faţă echipei Scuderia Ferrari, totuşi Emerson Fittipaldi a fost vicecampion mondial, dar în 1976 James Hunt, cel care îl înlocuise pe Emerson Fittipaldi, a câştigat un nesperat titlu mondial la piloţi, profitând din plin de accidentul lui Niki Lauda. Titlul lui Hunt din Formula 1 a fost dublat de a doua victorie la Indianapolis cu echipa de uzină, acelaşi Johnny Rutherford reuşind să se impună.
În 1977 James Hunt a mai reuşit trei victorii, în Marea Britanie, SUA Est şi Japonia, acestea fiind ultimele semnate de McLaren în acea decadă. După acel sezon capul de afiş a fost mai degrabă ţinut de scandalurile dintre Teddy Mayer şi Marlboro decât de performanţele echipei, scandal care avea să se termine cu plecarea primului de la echipă.
[modifică] Anii '80
În 1980 Teddy Mayer a fost ameninţat de Marlboro că dacă nu vinde echipa şi pleacă atunci contractul de sponsorizare se rupe. Americanii nu erau deloc mulţumiţi cu stilul managerial al lui Mayer, impunându-i acestuia performanţele slabe din perioada 1977 - 1980.
Neavând altă soluţie, fără suportul Marlboro McLaren ar fi devenit o echipă de pluton, Teddy Mayer vinde echipa lui Ron Dennis, un partener de afaceri al Marlboro din Formula 2, şi pleacă din Formula 1, astfel ca 1980 a fost un nou început pentru McLaren. Mai întâi a fost cooptat în echipă John Barnard, un tânăr şi talentat inginer, pe postul de director tehnic, acesta având să revoluţioneze lumea Formulei 1 în momentul în care a construit primul şasiu din kevlar şi materiale compozite. Acesta nu era doar mult mai uşor, dar era şi mult mai sigur. Ulterior ideea a fost preluată de toate echipele şi se foloseşte şi astăzi.
Din momentul preluării echipei de către Ron Dennis s-a schimbat si indicativul maşinilor McLaren. Dacă până atunci ele purtau indicativul M urmat de un număr, Ron Dennis a adus cu sine acrononimul MP4 care înseamnă "Marlboro Project 4", adică numele oficial al fostei echipe a lui Dennis din Formula 2. Acest acronim se foloseşte şi astăzi, dar în momentul în care Marlboro a încetat să mai sponsorizeze echipa MP4 a devenit "McLaren Project 4"
Anii '80 au fost perioada cea mai de succes din istoria echipei care a câştigat în acea decadă nouă din cele douăzeci de titluri mondiale posibile.
În ciuda cooptării lui Niki Lauda în 1982, McLaren a avut parte din prima parte a anilor '80 de evoluţii mediocre, aceastea fiind datorate în primul rând motorului care era aspirat şi nu mai făcea faţă rivalilor cu motoare turbo. Situaţia s-a schimbat în 1983 când McLaren a semnat un acord cu compania TAG, Mansour Ojjeh fiind cooptat în structura acţionariatului. TAG a finanţat construcţia unui motor turbo produs de germanii de la Porsche.
Cu motorul TAG Porsche, McLaren a dominat sezoanele 1984 şi 1985. Astfel în 1984 McLaren a câştigat doisprezece din cele şaisprezece curse ale sezonului, Niki Lauda şi Alain Prost terminând pe primele două locuri în campionatul piloţilor, în această ordine, McLaren trecându-şi în cont şi titlul constructorilor. Situaţia s-a repetat în 1985 când McLaren a câştigat şase curse, de această dată Alain Prost fiind campionul mondial al piloţilor.
Alain Prost a câştigat şi campionatul piloţilor în 1986, dar în acel an Williams Honda a fost cea mai bună echipă, doar ghinioanele lui Nigel Mansell făcându-l pe britanic să piardă titlul mondial.
După ce TAG Porsche a pierdut supremaţia în Formula 1 în detrimentul Honda, McLaren a început să îşi caute un alt partener ca şi furnizor de motoare şi l-a găsit tocmai în Honda, după ce a profitat de problemele apărute între motoriştii japonezi şi Williams.
Alături de Honda, McLaren a dominat categoric campionatul din 1988 când a reuşit să câştige cincisprezece din cele şaisprezece curse ale sezonului, la finalul anului Ayrton Senna, adus între timp de la Lotus, câştigând primul titlu mondial, după o luptă palpitantă cu Alain Prost. Francezul s-a revanşat în 1989 când şi-a trecut în cont al treilea său titlu mondial.
[modifică] Anii '90
Decada a început foarte bine pentru McLaren care a reuşit alte două duble victorii în 1990 şi 1991, devenind astfel prima echipă din Formula 1 care a reuşit să câştige campionatele piloţilor şi constructorilor timp de patru ani la rând. De la McLaren plecase Alain Prost, astfel că titlurile mondiale în întrecerea piloţilor i-au revenit lui Ayrton Senna.
În 1992 McLaren nu a contat deloc în bătălia pentru titlul mondial, iar la finalul anului relaţia cu Honda se încheia, japonezii preferând să se retragă din Formula 1. McLaren încheie astfel un acord cu Ford dar numai după ce a încercat, fără succes, să pună mâna pe motorul Renault cu care Williams a dominat sezonul 1992.
După un singur an McLaren rupe alianţa cu Ford, preferând să încheie un altul, cu francezii de la Peugeot. Aceştia din urmă nu au reuşit însă transpună în Formula 1 experienţa din raliuri şi cursele de anduranţă, astfel ca sezonul a fost unul foarte slab pentru McLaren, încheidu-se fără nici o victorie.
Conştient că Peugeot nu poate construi un motor competitiv, Ron Dennis încheie o alianţă cu Mercedes Benz, care este şi astăzi partenerul echipei McLaren, între timp devenind chiar si acţionar.
Până în 2002 Mercedes Benz nu a construit motoarele folosite de McLaren. Acestea erau construite efectiv de către o companie britanică, Ilmor, de unde Mercedes Benz le cumpăra, pentru a le acorda mai departe cu titlu gratuit la McLaren, nu înainte însă de a-şi pune numele pe ele. În 2002 însă Mercedes Benz a cumpărat Ilmor astfel că motoarele au devenit de producţie proprie.
Au urmat alte două sezoane fără victorie, în 1995 şi 1996, dar în prima cursă a sezonului 1997 David Coulthard a adus primul succes al alianţei McLaren - Mercedes Benz, în cea de cincizecea cursă împreună. Alte două victorii au urmat în acel an, una fiind obţinută de acelaşi David Coulthard, a doua de Mika Hakkinen.
În 1997 Ron Dennis a făcut o mişcare deosebit de inteligentă şi la cooptat în echipa managerială pe Adrian Newey pe care l-a numit director tehnic. Înainte de a lucra pentru McLaren, Newey fusese designer şef la Williams fiind principalul artizan al dominării acestei echipe în perioada 1992 - 1997.
La finalul sezonului 1997 McLaren a pus punct final în contractul de sponsorizare cu Marlboro. Acesta fusese pe rol încă din 1974, fiind astfel cel mai lung contract de sponsorizare încheiat vreodată de o echipă de Formula 1.
Prima maşină construită de Newey la McLaren a readus ambele titluri mondiale la finele sezonului 1998, campionatul piloţilor fiind câştigat de Mika Hakkinen. Deşi s-a duelat cu Scuderia Ferrari pe tot parcursul sezonului, McLaren a fost tot timpul la conducere.
Mika Hakkinen a repetat isprava din 1998 şi în 1999 când şi-a trecut în cont al doilea său titlu mondial, dar în acel an McLaren a pierdut titlul la constructori.
[modifică] Anii 2000
Sezonul 2000 a debutat mai slab pentru McLaren, dar în lunile de vară Mika Hakkinen a avut puterea să revină, preluând la un moment dat şefia în campionatului piloţilor. În Marele Premiu al Statelor Unite ale Americii a abandonat însă, motorul său cedase, şi s-a îndepărtat de titlu, acesta revenind lui Michael Schumacher, finlandezul terminând sezonul pe locul secund, acelaşi pe care a terminat McLaren şi în intrecerea constructorilor.
În 2001 a fost rândul lui David Coulthard să îşi încerce norocul la titlul mondial, dar opoziţia a fost prea puternică în acel an. A urmat apoi un sezon în 2002 în care nici o echipă nu a putut rivaliza cu Ferrari, dar în 2003 McLaren a revenit în lupta pentru titlul suprem al piloţilor. Debutul anului a fost foarte bun, David Coulthard câştigând în Australia, iar Kimi Räikkönen, cel care a fost adus la McLaren în locul lui Mika Hakkinen, în Malaezia, propulsând McLaren în postura de prima candidată la titlul mondial. Revenirea lui Michael Schumacher şi Ferrari a fost însă puternică. Totuşi, beneficiind de schimbarea sistemului de punctaj şi având parte de o evoluţie constantă chiar dacă nu a mai câştigat curse, Kimi Räikkönen a rămas mereu în plasa lui Michael Schumacher, fiind invins de acesta abia în ultima cursă. Kimi Räikkönen a devenit atunci vicecampion mondial al piloţilor, McLaren terminând pe locul trei în campionatul constructorilor.
A urmat un nou sezon slab în 2004, dar şi o revenire puternică în 2005 când acelaşi Kimi Räikkönen, acum secondat de Juan Pablo Montoya, s-a duelat pentru titlul mondial până înspre finalul sezonului. Numeroasele probleme tehnice, mai ales la nivelul motorului au dus până la urmă la pierderea sa. McLaren nu a reuşit să se impună nici măcar la constructori, deşi a câştigat mai multe curse decât campionii de la Renault F1.
2006 a fost un alt sezon foarte slab pentru McLaren, fiind primul din 1996 încoace în care nu s-a câştigat nici o cursă. La finalul sezonului Kimi Räikkönen a plecat de la echipă, fiind înlocuit cu Fernando Alonso, campionul ultimelor două sezoane în Formula 1.
[modifică] Palmares în Formula 1
| Sezon | Piloţi | Şasiu | Motor | Puncte | Loc |
|---|---|---|---|---|---|
| 2006 |  Kimi Räikkönen (18 curse)
|
McLaren MP4-21 | Mercedes-Benz FO 108S V8 | 110 | 3 |
| 2005 | Kimi Räikkönen (19 curse)
|
McLaren MP4-20 | Mercedes-Benz FO V10 | 182 | 2 |
| 2004 | Kimi Räikkönen (18 curse)
|
McLaren MP4/19 | Mercedes-Benz FO V10 | 69 | 5 |
| 2003 | Kimi Räikkönen (16 curse)
|
McLaren MP4/17D | Mercedes-Benz F0110 V10 | 142 | 3 |
| 2002 |  David Coulthard (17 curse)
|
McLaren MP4/16 | Mercedes-Benz F0110M V10 | 65 | 3 |
| 2001 | David Coulthard (17 curse)
|
McLaren MP4/15 | Mercedes-Benz F0110K V10 | 102 | 2 |
| 2000 | Mika Hakkinen (17 curse)
|
McLaren MP4/15 | Mercedes-Benz F0110J V10 | 152 | 2 |
| 1999 | Mika Hakkinen (16 curse)
|
McLaren MP4/14 | Mercedes-Benz 3.0 V10 | 124 | 2 |
| 1998 | Mika Hakkinen (16 curse)
|
McLaren MP4/13 | Mercedes-Benz 3.0 V10 | 156 | 1 |
| 1997 | David Coulthard (17 curse)
|
McLaren MP4/12 | Mercedes-Benz 3.0 V10 | 63 | 4 |
| 1996 | David Coulthard (16 curse)
|
McLaren MP4/11 | Mercedes-Benz 3.0 V10 | 68 | 4 |
| 1995 | Mika Hakkinen (15 curse)
|
McLaren MP4/10 | Mercedes-Benz 3.0 V10 | 30 | 4 |
| 1994 | Mika Hakkinen (15 curse)
|
McLaren MP4/9 | Peugeot 3.5 V10 | 42 | 4 |
| 1993 |  Ayrton Senna (16 curse)
|
McLaren MP4/8 | Ford HB 3.5 V8 | 84 | 2 |
| 1992 | Ayrton Senna (16 curse)
|
McLaren MP4/7 | Honda 3.5 V12 | 99 | 2 |
| 1991 | Ayrton Senna (16 curse)
|
McLaren MP4/6 | Honda 3.5 V12 | 139 | 1 |
| 1990 | Ayrton Senna (16 curse)
|
McLaren MP4/5B | Honda 3.5 V10 | 121 | 1 |
| 1989 |  Alain Prost (16 curse)
|
McLaren MP4/5B | Honda 3.5 V10 | 141 | 1 |
| 1988 | Ayrton Senna (16 curse)
|
McLaren MP4/4 | Honda 1.5 V6 Turbo | 199 | 1 |
| 1987 | Alain Prost (16 curse)
|
McLaren MP4/3 | TAG Porsche 1.5 V6 Turbo | 76 | 2 |
| 1986 | Alain Prost (16 curse)
|
McLaren MP4/2C | TAG Porsche 1.5 V6 Turbo | 96 | 2 |
| 1985 | Alain Prost (16 curse)
|
McLaren MP4/2B | TAG Porsche 1.5 V6 Turbo | 90 | 1 |
| 1984 |  Niki Lauda (16 curse)
|
McLaren MP4/2 | TAG Porsche 1.5 V6 Turbo | 143,5 | 1 |
| 1983 | John Watson (14 curse)
|
McLaren MP4/1C | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 34 | 5 |
| 1982 | John Watson (15 curse)
|
McLaren MP4/1B | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 69 | 2 |
| 1981 | John Watson (15 curse)
|
McLaren M29C | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 28 | 6 |
| 1980 | John Watson (13 curse)
|
McLaren M29B | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 11 | 8 |
| 1979 | John Watson (15 curse)
|
McLaren M28 | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 15 | 7 |
| 1978 | James Hunt (16 curse)
|
McLaren M26 McLaren M23 |
Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 16 | 8 |
| 1977 | James Hunt (17 curse)
|
McLaren M23 | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 65 | 3 |
| 1976 | James Hunt (16 curse)
|
McLaren M23 | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 87 | 2 |
| 1975 | Emerson Fittipaldi (14 curse)
|
McLaren M23 | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 65 | 3 |
| 1974 | Emerson Fittipaldi (15 curse)
|
McLaren M23 | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 8 | 1 |
| 1973 |  Peter Revson (14 curse)
|
McLaren M23 | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 68 | 3 |
| 1972 |  Denny Hulme (12 curse)
|
McLaren M19A | Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 64 | 3 |
| 1971 | Denny Hulme (10 curse)
|
McLaren M19A McLaren M14A McLaren M7C |
Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 13 | 6 |
| 1970 | Denny Hulme (11 curse)
|
McLaren M7D McLaren M14D McLaren M7C McLaren 14A |
Ford Cosworth DFV 3.0 V8 Alfa Romeo 3.0 V8 |
36 | 5 |
| 1969 | Bruce McLaren (11 curse)
|
McLaren M9A McLaren M7C |
Ford Cosworth DFV 3.0 V8 | 64 | 3 |
| 1968 | Denny Hulme (12 curse)
|
McLaren M5A McLaren M7A |
Ford Cosworth DFV 3.0 V8 BRM 3.0 V12 |
49 | 2 |
| 1967 | Bruce McLaren (6 curse) |
McLaren M5A | BRM 3.0 V12 | 3 | 8 |
| 1966 | Bruce McLaren (4 curse) |
McLaren M2B | BRM 3.0 V12 Serenissima 3.0 V8 Ford Indy 3.0 V8 |
2 | 9 |
Piloţii scrişi cu caractere aldine au câştigat titlul mondial în acel an.
[modifică] Articole recomandate
[modifică] Legături externe
| Echipe şi Piloţi ce vor participa în sezonul 2007 al Campionatului de Formula 1 | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| McLaren | Renault | Ferrari | Honda | BMW Sauber | Toyota |
| 1 Alonso 2 Hamilton |
3 Fisichella 4 Kovalainen |
5 Massa 6 Räikkönen |
7 Button 8 Barrichello |
9 Heidfeld 10 Kubica |
11 Schumacher 12 Trulli |
| Red Bull | Williams | Toro Rosso | Spyker | Super Aguri | |
| 14 Coulthard 15 Webber |
16 Rosberg 17 Wurz |
18 nedecis 19 nedecis |
20 Albers 19 Sutil |
22 Sato 23 Davidson |
|
