Homo oeconomicus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Homo economicus sau omul economic, este conceptul teoriei economice conform căreia individul acţionează raţional şi din interes propriu.

Cuprins 1 Modelul 2 Critici 3 Răspunsuri 4 Vezi şi 4.1 Bibiliografie 4.2 Legături externe

[modifică] Modelul

Homo economicus este un termen folosit pentru o aproximare sau un model al lui Homo sapiens care acţionează pentru a obţine bunăstare maximă pentru el însuşi, dispunând de informaţii despre oportunităţi şi restricţii, şi naturale şi instituţionale, asupra abilităţilor sale de a-şi atinge scopuri dinainte hotărâte. Această concepţie a fost formalizată în anumite modele ale stiinţelor sociale şi în mod particular în economie.

Homo economicus este considerat "raţional" în sensul că acea bunăstare, aşa cum este definită de funcţia de utilitate, este optimizată, date fiind oportunităţile observate. Aceasta înseamnă că individul caută să atingă scopuri foarte specifice şi dinainte hotărâte, într-o mare măsură, cu costurile cele mai reduse. Este de notat faptul că acest tip de raţionalitate nu spune că scopurile actuale ale individului sunt raţionale într-un sens etic, social sau uman mai mare, doar că el încearcă să le atingă la costul minim. Doar aplicaţiile naive ale modelului Homo economicus sunt de părere că acest individ ipotetic cunoaşte ceea ce este cel mai bine pentru această sănătate fizică şi mentală pe termen lung şi se poate baza pe luarea întotdeauna a deciziei bune pentru sine.

Aşa cum se întânplă în ştiinţele sociale în general, aceste supoziţii sunt făcute la cele mai bune aproximaţii. Termenul este adesea folosit derogativ în literatura academică, probabil cel mai comun caz este cel al sociologilor, mulţi dintre aceştia tinzând să prefere explicaţiile structurale în detrimentul explicaţiilor bazate pe acţiunile raţionale ale indivizilor.

Folosirea formei latineşti Homo economicus este în mod cert stabilită de mult timp; Persky (1995) o atribuie lui Pareto (1906) însă notează că poate fi mai veche.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, Homo economicus este un om conceput de economişti ca o fiinţă abstractă, încadrat în societate şi mânat de stimulul de a-şi satisface nevoile materiale.

[modifică] Critici

Homo economicus are la baza alegerilor sale luare în considerare a propiei funcţii de utilitate. Mai rău este atunci când omul economic este imoral, ignorând toate valorile sociale şi luându-le în considerare doar dacă aderarea la acestea îi aduce utilitate. Unii sunt de părere că astfel de supoziţii despre fiinţele umane nu sunt doar empiric inexacte, ci şi lipsite de etică.

Economiştii Thorstein Veblen, John Maynard Keynes, Herbert Simon, şi mulţi alţii din Şcoala austriacă critică Homo economicus ca actor în înţelegerea prognozei macroeconomice şi economice. Ei pun accent pe nesiguranţă şi pe raţionalitatea limitată în luarea de decizii economice, bazându-se mai degrabă pe omul raţional, pe deplin informat despre toate circumstanţele care influenţează deciziile sale. Aceştia susţin că nu există cunoaştere perfectă, ceea ce înseamnă că toate activităţile economice implică risc.

Studiile empirice ale lui Amos Tversky au pus la îndoială supoziţia că investitorii sunt raţionali. În 1995, Tversky a demonstrat că tendinţa investitorilor de a transforma alegerile refractare la risc în câştiguri, iar alegerile de căutare a riscului în pierderi. Investitorii au părut foarte refractari la risc pentru mici pierderi, însă indiferenţi pentru o mică şansă dintr-o pierdere foarte mare. Acest lucru încalcă raţionalitatea economică, aşa cum este aceasta înţeleasă în mod obişnuit. Pe acest subiect mai multe cercetări, arătând alte deviaţii de la raţionalitatea economică definită convenţional, se fac în domeniul experimental sau al economiei comportamentale.

Alţi critici ai modelului umanist Homo economicus, cum ar fi Bruno Frey, arată că un accent excesiv pus pe motivaţia extrinsecă (recompense şi pedepse din partea mediului social) în opoziţie cu motivaţia intrinsecă. De exemplu, este dificil, dacă nu imposibil de înţeles cum Homo economicus ar putea fi erou în război sau ar avea o plăcere inerentă pentru meşteşuguri. Frey şi alţii au disputat faptul că un accent prea mare pus pe recompense sau pedepse poate disloca (diescuraja) motivaţia intrinsecă: plătind un băiat să facă treburi gospodăreşti, s-ar putea putea ca acesta să le facă doar pentru recompensă, din motivul de a-şi ajuta familia.

Totuşi alţii, în special sociologii, au disputat fapul că modelul ignoră o întrebare extrem de importantă, şi anume aceea a originilor gusturilor şi parametrilor funcţiei de utilitate în cazul influenţelor sociale, ecucaţie şi altele. Exogenitatea gusturilor (preferinţelor) în cadrul modelului Homo economicus este distincţia majoră faţă de modelul Homo sociologicus, în cadrul căruia gusturile sunt considerate a fi determinate parţial sau chiar total de mediul social.

Alţi critici, care au învăţat din tradiţia psihoanalitică definită pe larg, critică modelul Homo economicus pentru că ignoră conflictele interioare pe care indivizii le suportă în viaţa reală, cum ar fi scopurile pe termen scurt şi cele pe termen lung (de ex., consumul de ciocolată şi pierderea greutăţii) sau scopurile individuale şi valorile sociale. Astfel de conflicte pot conduce la comportament iraţional care implică inconsistenţă, paralizie psihologică, neuroză şi/sau durere psihică.

O critică susţine că modelul Homo economicus funcţionează ca o profeţie care se autosatisface, dacă un grup de oameni (o companie, o societate) acceptă premisele acesteia şi în mod particular ideea că indivizii iau în considerare doar funcţia de utilitate personală şi că — aşa-numita — mână invizibilă lucrează pentru a face ca aceste decizii pur egoiste să avanseze interesele societăţii. Structurile guvernamentale şi normele sociale ale unui astfel de grup vor recompensa efectiv egoismul şi vor descuraja sau ridiculiza comportamentele deviante cum ar fi altruismul, echitatea sau munca în echipă; idolii acesteia vor fi aceia care îşi vor maximiza cu cruzime propria funcţie de utilitate. Acestui aspect i s-a dat o atenţie sporită în discipline ca ştiinţa organizaţională unde motivaţia extrinsecă nu a fost considerată atât de eficientă în cazul muncitorului calificat, aşa cum a fost cazul industriilor tradiţionale, creîndu-se astfel un nou interes în ceea ce priveşte motivaţia ce nu se încadrează în modelul Homo economicus. Această viziune nu ţine cont de faptul că acţionând egoist nu este neapărat acelaşi lucru ca şi a acţiona într-o manieră de urmărire a propriilor interese, ceea ce poate explica altruismul într-o anumită măsură.

Cazul cel mai clar de profeţie care se autosatisface în ceea ce-l priveşte pe Homo economicus a fost observat în predarea economiei. Câteva studii de cercetare recente au indicat faptul că studenţii care au participat la cursuri de economie au devenit mult mai egocentrici decât înainte de a participa la acestea. de exemplu, aceştea sunt mai puţin dispuşi să coopereze cu celălalt jucător în cazul unui joc de tipul dilemei prizonierului. Vezi, de exemplu, articolul lui Thomas Frank et al. (1993), citat mai jos.

[modifică] Răspunsuri

Economiştii tind să dezaprobe aceste critici, motivând prin faptul că poate fi relevantă analiza consecinţelor egoismului edificator, aşa cum poate fi valoroasă luarea în considerare a comportamentului altruist sau social. Alţii sunt de părere că trebuie să înţelegem consecinţele unei astfel de lăcomii înguste, chiar dacă un mic procent din populaţie acceptă astfel de motive. Dacă există free-rider-i, de exemplu, se va produce un impact negativ major asupra aprovizionării cu bunuri publice. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca doar o minoritate semnificativă de participanţi pe piaţă să acţioneze ca nişte Homo economicus, pentru ca predicţiile economiştilor privind cererea şi oferta să fie corecte. Din această perspectivă, supoziţia de Homo economicus poate şi trebuie să fie doar un pas preliminar înspre un model mai sofisticat.

Totuşi, unii susţin că Homo economicus este o aproximare rezonabilă pentru comportamentul instituţiilor pieţei, deoarece natura individualizată a acţiunilor umane în astfel de poziţii sociale, încurajează comportamentul individualist. Nu numai poziţiile de pe piaţă încurajează punerea în aplicare a unui calcul simplu al costurilor/beneficiilor de către persoane, ci acestea recompensează şi astfel sunt atraşi oamenii cei mai individualişti. Este foarte dificil de pus în practică valori sociale (în mod opus faţă de urmărirea propriului interes) într-o piaţă extrem de competitivă: o companie care refuză să polueze (de exemplu) poate da faliment.

Apărătorii modelului Homo economicus sunt de părere că multe critici aduse şcolii dominante folosesc tehnica sperietorii de ciori. De exemplu, unii critici obişnuiesc să afirme că Oamenii adevăraţi nu au acces gratuit la informaţie infinită şi nici o capacitate înnăscută de a o procesa. Totuşi, în economia teoretică avansată, savanţii au aflat căi de admitere a acestor realităţi, modificând modelul destul pentru a oferi o imagine mai realistă a anumitor decizii. De exemplu, modelele comportamentului individualist caracterizat de raţionalitate limitată şi de oameni care suferă de invidie, pot fi găsite în literatură. Înainte de toate, atunci când se urmăresc supoziţiile restrictive făcute pentru construirea modelelor despre studenţii din ani terminali, criticile de mai sus trebuie să fie valabile. Aceste critici sunt valabile în special într-o anumită măsură şi anume aceea că profesorul afirmă că supoziţiile simplificatoare sunt adevărate şi/sau le foloseşte într-un mod propagandist.

Economiştii mult mai sofisticaţi sunt destul de conştienţi de limitările empirice ale modelului Homo economicus. În teorie, opiniile criticilor pot fi combinate cu modelul Homo economicus, pentru a obţine un model mult mai precis.

Problema care face ca modelul Homo economicus să devină mai sofisticat este aceea că acesta devine câteodată adevărat în mod tautologic, adică devine adevărat prin definiţie. Dacă cineva are o preferinţă pentru varietate, de exemplu, devine dificil, dacă nu imposibil de făcut o distincţie între raţionalitate şi iraţionalitate. În acest caz, este posibil ca modelul Homo economicus să nu aducă un plus de informaţie nouă la modul nostru de înţelegere a economiei.

Comparaţiile dintre economie şi sociologie au avut ca rezultat un termen corespunzător Homo sociologicus, pentru a parodia imaginea naturii umane reflectată în unele modele sociologice care au încercat să înfăţişeze forţele sociale care determină preferinţele individuale şi valorile sociale. (Sursa alternativă sau adiţională a acestora ar fi biologia.) Hirsch, Michaels, şi Friedman (1990, p. 44) afirmă că Homo sociologicus este în sens larg o tabula rasa pe care societăţile şi culturile îşi scriu valorile şi scopurile; spre deosebire de economicus, sociologicus acţionează pentru a urmări interese egoiste, însă pentru a îndeplini roluri sociale. Acest individ ar putea fi toată societatea, nu doar un singur individ. Acest lucru sugerează mai degrabă nevoia de a combina intuiţiile modelului Homo economicus cu cele ale modelului Homo sociologicus pentru a crea o sinteză, decât pentru a se respinge unul pe celălalt.

[modifică] Vezi şi

• Modern portfolio theory
• Post Autistic Economics
• Rational pricing
• Economic Rationalism

[modifică] Bibiliografie

• Frank, Robert H., Thomas Gilovich, and Dennis T. Regan. 1993. "Does Studying Economics Inhibit Cooperation?" Journal of Economic Perspectives, 7: 2 (Spring): pp. 159-72.
• Hirsch, Paul, Stuart Michaels and Ray Friedman. 1990. "Clean Models vs. Dirty Hands: Why Economics Is Different from Sociology." In Sharon Zukin and Paul DiMaggio, eds. Structures of Capital: The Social Organization of the Economy: 39-56. Cambridge; New York and Melbourne: Cambridge University Press, 1990 (ISBN 0-521-37523-1).
• Pareto, V. (1906). Manual of political economy.
• Persky, J. (1995). Retrospectives: The ethology of Homo economicus. Journal of Economic Perspectives, 9(2), 221-231.

[modifică] Legături externe

• Rational self interest, Prof. Roger A. McCain, Drexel University