John Maynard Keynes

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

John Maynard Keynes

John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunţat keɪnz) (5 iunie 1883 – la Cambridge ; 21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toţi morţi” este încă citată.

Cuprins

1 Biografie
- 1.1 Viaţa personală şi de familie
2 Educaţia
3 Cariera
4 Opera şi preocupările lui Keynes
5 Soluţiile lui Keynes pentru înlăturarea şomajului
6 A se vedea şi şi
7 Opere
8 Bibliografie

[modifică] Biografie

[modifică] Viaţa personală şi de familie

John Maynard Keynes a fost fiul lui John Neville Keynes, un lector de economie de la Universitatea din Cambridge şi al Adei Florence Brown, o autoare de succes şi o reformistă în domeniul social. Fratele său mai tânăr, Geoffrey Keynes (1887-1982) a fost chirurg şi bibliofil, iar sora sa mai tânără, Margaret (1890-1974), a fost căsătorită cu fiziologul Archibald Hill, câştigător al Premiului Nobel.

Keynes a fost foarte înalt, atingănd înălţimea de 198 cm. A avut o legătură serioasă între anii 1908 şo 1915 cu pictorul Duncan Grant, membru al grupului Bloomsbury. A continuat să îl susţină financiar pe Grant pe parcursul întregii vieţi a acestuia. Keynes a întâlnit-o în octombrie 1918 pe Lydia Lopokova, o binecunoscută balerină rusoaică. Cei doi s-au căsătorit şi din cele mai multe relatări a reiese că cei doi au avut parte de un mariaj fericit. Din motive medicale, cei doi nu au putut avea copii, deşi ceilalţi doi fraţi ai lui au avut copii.

Keynes a fost în cele din urmă un investitor de succes, construindu-şi o avere privată substanţială. A fost aproape ruinat în urma crahului bursier din 1929, însă şi-a recuperat într-un timp scurt averile. De-a lungul vieţii i-a plăcut să colecţioneze cărţi, de exemplu colecţionând şi protejând multe dintre lucrările lui Isaac Newton. A fost interesat de literatură în general şi de dramă în special, sprijinind financiar teatrul Cambridge Arts, ceea ce a permis instituţiei să devină, cel puţin pentru un timp, o mare scenă britanică din afara Londrei.

Keynes a avut o reputaţie de temut ca participant la discuţii talentat, iar Friedrich von Hayek a refuzat cu diferite ocazii să discute personal probleme economice cu el. Totuşi, după ce a citit cartea lui Hayek, The Road to Serfdom Keynes a afirmat După părerea mea este o carte mare.... Moral şi filosofic sunt de acord cu ea aproape în întregime: şi nu numai de acord cu ea, ci de acord pe deplin. Hayek a afirmat despre Keynes că acesta a crezut despre el că este încă în mod fundamental un liberal englez clasic şi că nu a fost foarte conştient de cât de mult s-a îndepărtat el de liberalul englez clasic. Ideile lui de bază erau încă cele ale libertăţii individuale. El nu s-a gândit destul de sistematic, pentru a vedea conflictele. ^[1] Bertrand Russell l-a numit pe Keynes cea mai inteligentă persoană pe care a întâlnit-o vreodată, comentând: De fiecare dată când am discutat cu Keynes am simţit că mi-am luat viaţa în mâini.

[modifică] Educaţia

Keynes a beneficiat de o educaţie aleasă la institute de elită cum ar fi Eton unde a studiat matematica, clasicii şi istoria şi la King's College din Cambridge unde a studiat matematica, însă fiind interesat de politică a studiat domeniul economiei, avându-i ca profesori pe Arthur Cecil Pigou şi pe Alfred Marshall.

[modifică] Cariera

Acest articol este scris parţial sau integral în limba engleză.
Puteţi contribui la Wikipedia prin traducerea lui.

Keynes accepted a lectureship at Cambridge in economics funded personally by Alfred Marshall, from which position he began to build his reputation. Soon he was appointed to the Royal Commission on Indian Currency and Finance, where he showed his considerable talent at applying economic theory to practical problems.

His expertise was in demand during the First World War. He worked for the Adviser to the Chancellor of the Exchequer and to the Treasury on Financial and Economic Questions. Among his responsibilities were the design of terms of credit between Britain and its continental allies during the war, and the acquisition of scarce currencies.

At this latter endeavor Keynes’ “nerve and mastery became legendary,” in the words of Robert Lekachman, as in the case where he managed to put together — with difficulty — a small supply of Spanish pesetas and sold them all to break the market: it worked, and pesetas became much less scarce and expensive. These accomplishments led eventually to the appointment that would have a huge effect on Keynes’ life and career: financial representative for the Treasury to the 1919 Paris Peace Conference.

Keynes' career lifted off as an adviser to the British finance department from 1915 – 1919 during World War I, and their representative at the Versailles peace conference in 1919. His observations appeared in the highly influential book The Economic Consequences of the Peace in 1919, followed by A Revision of the Treaty in 1922. He argued that the reparations which Germany was forced to pay to the victors in the war were too large, would lead to the ruin of the German economy and result in further conflict in Europe. These predictions were borne out when the German economy suffered in the hyperinflation of 1923. Only a fraction of reparations were ever paid.

Keynes published his Treatise on Probability in 1921, a notable contribution to the philosophical and mathematical underpinnings of probability theory. He attacked the deflation policies of the 1920s with A Tract on Monetary Reform in 1923, a trenchant argument that countries should target stability of domestic prices and proposing flexible exchange rates. The Treatise on Money (1930) (2 volumes) effectively set out his Wicksellian theory of the credit cycle.

His magnum opus, the General Theory of Employment, Interest and Money challenged the economic paradigm when published in 1936. In this book Keynes put forward a theory based upon the notion of aggregate demand to explain variations in the overall level of economic activity, such as were observed in the Great Depression. The total income in a society is defined by the sum of consumption and investment; and in a state of unemployment and unused production capacity, one can only enhance employment and total income by first increasing expenditures for either consumption or investment.

The total amount of saving in a society is determined by the total income and thus, the economy could achieve an increase of total saving, even if the interest rates were lowered to increase the expenditures for investment. The book advocated activist economic policy by government to stimulate demand in times of high unemployment, for example by spending on public works. The book is often viewed as the foundation of modern macroeconomics. Historians agree that Keynes influenced U.S. president Roosevelt's New Deal, but disagree as to what extent. Deficit spending of the sort the New Deal began in 1938 had previously been called "pump priming" and had been endorsed by President Herbert Hoover. Few senior economists in the U.S. agreed with Keynes in the 1930s. With time, however, his ideas became more widely accepted.

In 1942, Keynes was a highly recognized economist and was raised to the House of Lords as Baron Keynes, of Tilton in the County of Sussex, where he sat on the Liberal benches. During World War II, Keynes argued in How to Pay for the War that the war effort should be largely financed by higher taxation, rather than deficit spending, in order to avoid inflation. As Allied victory began to look certain, Keynes was heavily involved, as leader of the British delegation and chairman of the World Bank commission, in the negotiations that established the Bretton Woods system. The Keynes-plan, concerning an international clearing-union argued for a radical system for the management of currencies, involving a world central bank, the Bancor, responsible for a common world unit of currency. The USA's greater negotiating strength, however, meant that the final outcomes accorded more closely to the less radical plans of Harry Dexter White.

Keynes wrote Essays in Biography and Essays in Persuasion, the former giving portraits of economists and notables, whilst the latter presents some of Keynes' attempts to influence decision-makers during the Great Depression. Keynes was editor in chief for the Economic journal from 1912. He was also a member of the Liberal Party.

[modifică] Opera şi preocupările lui Keynes

Keynes a fost conducător de discuţii la reforma sistemului monetar mondial în Bretton Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziţiei americanului Harry Dexter White. Printre altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuţie o monedă de circulaţie internaţională pe nume Bancor.

În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa economică, respectiv cu recomandarea sa vehementă, aceea ca statul să se implice în evenimentele economice, asemeni teoriei lui Bobzien. Conform lui Keynes, statul trebuie să întrebuinţeze măsuri politico-fiscale şi monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia este sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, iar şomajul este redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuaţiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.

Ideile sale au pus fundamentul Keynesianismului de astăzi şi au fost dezvoltate în decursul timpului de economişti ai şcolii keynesiene, deşi în prezent, pentru explicarea efectelor pe termen lung sunt judecate cu scepticism.

De fapt, mesajul operelor sale este acela că, ideile microeconomice pot fi complet false în contextul macroeconomic. Din punct de vedere al conţinutului, Keynes are o încredere specială în puterea de conducere a conjuncturii interne.

Din punct de vedere academic, Keynesianismul este o compoziţie formată din neoclasic şi înţelegere keynesiană. Din punct de vedere analitic nu oferă noi perspective. Pentru el economia de piaţă cu politică economică statală este stabilizatoare. Keynes a diagnosticat incompetenţa fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă.

Deoarece Keynes a recomandat un intervenţionism, în 1930 a simpatizat cu fascismul italian, afirmând că intervenţionismul statului fascist, asemănat cu un paznic de noapte, ar oferi cele mai bune condiţii pentru implementarea ideilor sale.

În teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocraţiei lui François Quesnay.

[modifică] Soluţiile lui Keynes pentru înlăturarea şomajului

Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaţie între dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluţii pentru înlăturarea şomajului.

Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei categorii de elemente:

[modifică] Variabile

endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de mărfuri)
exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenţilor economici (înclinaţia spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii);

[modifică] Relaţiile dintre variabile

Relaţiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuaţii şi inegalităţi, precum şi interdependenţa dintre ele, redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, a ofertei, a cererii etc.). Aşa cum am mai afirmat, Keynes admite şi recunoaşte existenţa şomajului involuntar – tema principală a investigaţiilor lui şi scopul final al analizei este de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru. Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci $N = f (D)$ . Ţinând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situaţie exprimată în ecuaţia fundamentală a modelului său $C + I = Y$ . Deoarece în realitate există dificultăţi în desfacerea mărfurilor şi predomină dezechilibrul în economie $C + I > Y$ , încasările sunt mai mici decât producţia oferită şi deci, implicit, rezultă şomaj involuntar;

[modifică] Parametrul multiplicator investiţional (K)

Parametrul multiplicator investiţional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependenţa dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Acesta ne arată că atunci când are loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investiţional. Mărimea (K) este direct proporţională cu înclinaţia spre consum $\frac{dC}{dY}$ . Ideea lui Keynes este foarte simplă: „Dacă populaţia nu găseşte de lucru şi nu este bine plătită, nu ne putem aştepta ca puterea de cumpărare să crească.”