Fridtjof Nansen
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Fridtjof Nansen (n.10 octombrie,1861 - d. 13 mai 1930) a fost un explorator norvegian, unul dintre cei mai prodigioşi exploratori şi oameni de ştiinţă ai timpului său, totodată un politician remarcabil, care, în 1922, a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Cuprins |
[modifică] Date biografice
Nansen s-a născut la Store Frøen, lângă Christiania (acum Oslo), într-o familie cu o remarcabilă tradiţie de funcţionari publici. Calităţi deosebite de conducător şi impulsul irezistibil de a cerceta necunoscutul se manifestaseră deja la străbunii săi. În linie maternă îl găsim pe contele Wedel Jarlsberg, comandant şef al armatei norvegiene pe vremea când Christian al V-lea era rege al Danemarcei şi Norvegiei. În linie paternă îl descoperim pe Hans Nansen, primar al oraşului Copenhaga şi explorator al Mării Albe.
Se spune că din punct de vedere al firii, Fridtjof Nansen semăna în special mamei sale, o femeie capabilă şi harnică, în stare să-şi conducă într-un mod eficient gospodăria destul de mare dar să găsească şi timpul necesar pentru a-şi lărgi cunoştinţele. Cât despre blândeţea de caracter evidentă la Nansen mai ales la bătrâneţe, o moştenea poate de la tatăl său, fire mai tăcută şi mai retrasă, avocat de renume şi un om de neclintită integritate.
Judecând după nivelul de trai şi mai ales după cel al vremurilor sale, Nansen a avut încă de la naştere, în octombrie, o copilărie privilegiată. famolia lui nu a fost niciodată de spectrul sărăciei care bântuia atât de multe famiilii la acea vreme.
În anii de şcoală a avut mari posibilităţi să studieze în nenumăratele domenii ce îl interesau. În casa spaţioasă de la Store Frøen, a petrecut o copilărie fericită, împreună cu fratele său Alexander şi cu câţiva fraţi şi surori vitrege. Aflată acum în zonă urbană, Store Frøen era pe timpul acela un adevărat paradis rustic. Imediat în spatele casei se întindea ţinutul Nordmarka, zona împădurită de la nord de Chritiania. Aici, în singurătatea şirurilor nesfârşite de pini şi molizi, s-a înfiripat dragostea pentru natură a micuţului Nansen. Deşi familia sa era relativ înstărită, Nansen a fost învăţat de mic cu valoarea muncii serioase şi a disciplinei. O hrană modestă şi un trai simplu este ceea ce obişnuiau locuitorii de la Store Frøen.
Capacitatea specială a tânărului Nansen în multe domenii de activitate a devenit repede evidentă. Copil fiind, erau remarcabile curiozitatea lui avidă şi hotărârea de a cunoaşte cât mai multe. Mai apoi, ca tânăr, a fost un foarte bun patinator şi schior. A câştigat de douăsprezece ori consecutiv titlul de campion naţional la schi fond, iar la optsprezece ani a dobândit recordul mondial la patinaj viteză pe distanţa de o milă. Aceste activităţi sportive i-au asigurat forma fizică, vitalitatea şi puterea de rezistenţă ce-i vor fi de un atât de mare folos în încercările sale ulterioare.
Sfera de perocupări a lui Nansen era aşa de largă, iar înzestrarea sa nativă atât de bogată, încât odată student la Universitatea din Chritiania, i-a fost greu să aleagă domeniul predilect. Cu toate că ar fi preferat fizica ori matematica, el a considerat că studiile în domeniul zoologiei îi vor permite să petreacă mai mult timp în aer liber, aşa că a ales această disciplină. Oceanografia, domeniu pe care-l va cerceta aşa de profund mai târziu, era abia la începuturile sale.
[modifică] Chemarea Nordului
Pasiunea lui Nansen de-o viaţă pentru nordul îndepărtat s-a aprins în anii studenţiei, când la sugestia unui profesor, în 1882, s-a îmbarcat pe vasul Viking ce naviga pe Oceanul Arctic. Nansen urma să facă notaţii asupra vânturilor, curenţilor oceanici, mişcării gheţurilor şi vieţii animalelor. Şi-a îndeplinit bine misiunea, după cum i-a dictat firea lui ce nu admitea compromisul. A făcut observaţii ştiinţifice de valoare, consemnate într-un număr mare de note bogat ilustrate de schiţe excelente.
Tot din aceşti ani datează primele consemnări în Jurnalul său; este începutul unei activităţi ce va acorda posterităţii deschideri fascinante spre tainicele unghere ale minţii sale.
Lăsând la o parte aspectele ştiinţifice, urmarea importantă a călătoriei pe vasul Viking rezidă în aceea că a direcţionat mintea scrutătoare a lui Nansen în căutarea unor teorii noi. O bucată de lemn purtată de sloiurile de gheaţă a stârnit ideea ce avea să culmineze cu voiajul navei Fram. Nansen a fost intrigat de prezenţa lemnului plutitor şi nedumerit în legătură cu direcţia din care ar fi putut proveni. Teoria lui finală că nu putea veni decât dinspre Siberia a fost ulterior pe deplin justificată de descoperirile făcute la bordul vasului Fram. Până atunci însă, această primă călătorie cu Viking a adus pentru prima dată numele lui Nansen în atenţia publicului. Căci el avusese ocazia să întrevadă imagini chinuitoare ale coastei de est a Groenlandei, un ţărm învăluit la acea vreme de mister. Nimeni în afară de eschimoşi nu pusese vreodată piciorul acolo. Nici un european nu pătrunsese în ţinuturile acoperite de zăpadă. Ideea de a traversa calota de gheaţă din interiorul insulei Groenlanda s-a înrădăcinat atunci în mintea lui Nansen, toate că nu va întreprinde călătoria mai devreme de 1888.
[modifică] Perioada academică
La întoarcerea din voiajului vasului Viking, lui Nansen i s-a oferit postul de custode al colecţiei de ştiinţe naturale a muzeului Bergen, o ofertă măgulitoare pentru un tânăr de numai douăzeci de ani, proaspăt ieşit de pe băncile universităţii.
Cei şase ani pe care Nansen avea să-i petreacă la muzeul Bergen au fost dedicaţi unui studiu intens, dar nu în aer liber aşa cum sperase el, ci în laborator. Tranziţia de la viaţa aspră a navigatorului artic la rutina de zi cu zi a muncii din laburator, la studiul dificil, sub microscop al vietăţilor mici, a fost grea. Tema aleasă de el era dintre cele mai pretenţioase din domeniul zoologiei: sistemul nervos central. Cu lucrarea "Structura şi combinaţia elementelor histologice ale sistemului nervos central" a obţinut în 1887 titlul de doctor în filosofie. Ea cuprindea atât de multe interpretări noi, personale încât comisia a primit-o cu o doză de scepticism. Astăzi este considerată o lucrare clasică în materie.
[modifică] Străbătând pe schiuri Groenlanda
Tot timpul cercetărilor de la Bergen, Nansen nu a renunţat la proiectul său de a traversa calota glacială a Groenlandei şi în 1887 a început pregătirile de călătorie. Planul său era îndrăzneţ şi original, temerar în opinia multora. În loc de a acosta pe coasta vestică, locuită a insulei, el intenţiona să debarce în partea de est şi de acolo să pornească spre vest. Se gândea că dacă echipa de exploratori ar fi pornit dinspre vest, ea ar trebui să facă drumul de întoarcere pe aceeaşi rută, întrucât nici un vas nu ar fi fost dispus să-i aştepte la ţărmurile estice inospitaliere, ceea ce ar fi însemnat acoperirea unei distanţe duble faţă de traseul de la est la vest. În schimb călătoria de la est spre vest s-ar fi desfăşurat tot înainte, fără întoarcere. Era o filosofie ce se potrivea perfect atitudinii îndrăzneţe a lui Nansen. Să distrugi, sfiidând pericolele, punţile de întoarcere, iată o strategie la care va apela cu succes şi în anii următori.
Greutăţile cărora echipa trebuia să le facă faţă erau foarte mari. Aproape în permanenţă un cordon de gheţuri plutitoare, puse în mişcare de puternicul curent polar, bara ţărmurile estice. În încleştarea cu ele dispăruseră oameni şi vase. În puţinele golfuri adăpostite pluteau iceberguri uriaşe, iar gheţari ameninţători se puteau desprinde în orice clipă. Imediat în spatele acestei bariere înfricoşătoare, un lanţ de munţi se întindea de-a lungul coastei. Un alt obstacol îl constituia problema financiară. Cu toată recomandarea universitătii, parlamentul nu părea dispus să asigure bani pentru un proiect hazardat şi ale cărui beneficii ştiinţifice erau puse sub semnul îndoielii. În cele din urmă, o mie de dolari din partea unui negustor bogat din Copenhaga au fost suficienţi pentru a pune totul în mişcare. Expediţia a fost pregătităcu acea minuţiozitate ce va caracteriza toate activităţile lui Nansen. Fiecare etapă a fost meticulos planificată, succesul final depinzând în mare măsură de atenţia acordată celui mai mic detaliu.
Expediţia formată din şase oameni a pornit în iunie 1888. În ziua de 17 iulie membrii ei au părăsit vasul ce-i purtase în siguranţă până atunci, cu speranţa că după două-trei ore de tras la vâsle vor atinge, cu bărcile lor deschise, uscatul. Le-au trebuit de fapt douăsprezece zile. Au ajuns pe ţărm abia în 29 iulie, la o distanţă de 300 de mile la sud de punctul dorit de ei, căci vânturi şi curenţi potrivnici i-au tras departe spre sud. Când au fost prinşi între sloiurile de gheaţă au trebuit să care ei bărcile până ce au dat din nou de apă. În cele din urmă, la aproape o lună de la părăsirea navei şi-au început traseul peste calota glacială, după ce reuşiseră să excaladeze cu succes stâncile abrupte ce o mărgineau. Urmând o rută mult la sud de cea iniţial plănuită, la finele lui septembrie, după eforturi supraomeneşti la temperaturi de 50 de grade sub zero, au atins coasta de vest. Nansen, în vârstă de numai douăzeci şi şapte de ani, îşi condusese echipa fără nici o greşeală prin locuri pe unde nu călcase până atunci nimeni. În timpul expediţiei s-au făcut notaţii atente asupra condiţiilor meteorologice şi a altor factori de importanţă ştiinţifică. Cum nici o barcă nu urma să părăsească Groenlanda până în primăvară, Nansen a petrecut iarna acolo studiind viaţa eschimoşilor şi strângând material pentru viitoarea sa carte "Viaţa eschimoşilor" (1891). În mai 1889, la întoarcerea acasă, întreaga Norvegie i-a primit ca pe nişte eroi naţionali.
[modifică] Expediţia lui "Fram"
Nansen nu s-a odihnit legănat de lauri. Îl obsedau întrebările în legătură cu bucăţile de lemn plutitoare ce le observase pe sloiurile Groenlandei. Când fragmente din vasul american "Jeanette" ce eşuase în 1879 la nord de Siberia au fost descoperite în preajma Groenlandei, s-au obţinut dovezi suplimentare despre existenţa unui curent oceanic direcţionat de la est la vest. După părerea lui Nansen era vorba de un curent artic ce acţiona din Siberia spre Polul Nord şi de acolo în jos spre Groenlanda. Intenţiona să construiască un vas suficient de puternic pentru a rezista presiunii gheţurilor şi să pornească cu el din Siberia spre nord, până ce atingea banchizele. De acolo, gândea Nansen, vasul avea să fie dus de curent spre vest către pol şi apoi spre Groenlanda. Şi-a expus teoria în faţa Societăţii norvegiene de geografie şi a Societăţii regale de geografie din Londra. Dar planul său s-a lovit de scepticismul savanţilor vremii care nu credeau că un asemenea vas poate fi construit; cât despre voiaj îl considerau sinonim cu o sinucidere.
Şi totuşi norvegienii credeau în tânărul lor erou. Parlamentul a asigurat o mare parte din banii necesari expediţiei, subscripţii din partea regelui şi a unor persoane particulare au completat restul sumei. În următorii trei ani s-au făcut pregătirile necesare. Celebrul constructor de nave Colin Archer a construit vasul, la proiectarea lui participând şi Nansen. Când a fost gata l-au botezat "Fram" (Înainte).
Fram nu era un vas frumos. Vizitatorii cel privesc astăzi într-un muzeu special de lângă Oslo s-ar putea să-l considere îndesat şi urât, dar el a corespuns perfect scopului pentru care a fost gândit. Carena construită din trei straturi de stejar şi lemn nobil tropical era ranforsată cu traverse masive pe toate direcţiile. Forma sa rotunjită nu oferea gheţurilor nici un punct vulnerabil. Sub presiunea extraordinară a sloiurilorFram era pur şi simplu împins în sus. Prova şi pupa erau îmbrăcate în fier. Încăperile pentru echipaj erau călduroase şi comode, prevăzute cu o bibliotecă bogată, instrumente muzicale şi jocuri felurite, menite toate să-i ajute pe cei aflaţi la bord să treacă mai uşor peste lunile lungi şi plicticoase ce aveau să le petreacă pe vas.
Nansen a ales doisprezece oameni pentru a-l însoţi în călătorie, între care Otto Sverdrup, împreună cu care traversase Groenlanda şi căruia i-a încredinţat comanda navei. În iunie 1893 expediţia a părăsit Christiania (azi Oslo), având provizii pentru şase ani şi combustibil pentru opt. Nansen credea că voiajul va dura doi până la trei ani. Lăsa acasă pe soţia sa Eva, o talentată tânără cântăreaţă şi pe fiica sa de şase luni, Liv.
După ce a părăsit coasta Norvegiei, Fram a luat-o spre est, de-a lungul ţărmului Siberiei. Apoi direcţia a fost schimbată spre nord şi în ziua de 20 septembrie Fram a ajuns la banchiză. Cârma şi elicea au fost trase din apă şi vasul putea fi acum purtat, odată cu gheţurile spre vest. Fram s-a dovedit pe deplin adecvat misiunii sale. Trei ani, timp în care echipajul a fost complet izolat de lume, nava a constituit un liman sigur şi confortabil.
Iar atunci când presiunea cumplită a crestelor de gheaţă ameninţa să zdrobească cu forţa ei cumplită micuţa ambarcaţiune de 400 de tone, Fram a trecut cu bine testul şi s-a ridicat deasupra sloiurilor solid şi rezistent.
Pericolele nu erau numai de ordin fizic. Plictiseala şi epuizarea psihică pricinuită de ea constituiau o mare ameninţare. De aceea Nansen îşi ţinea în permanenţă oamenii branşaţi pe felurite activităţi, conform unui program amănunţit, iar observaţiile de ordin ştiinţific ocupau cea mai mare parte a timpului.
Înaintarea era dureros de înceată. După multe luni grele nava se mişcase foarte puţin. Omului fără de odihnă care era Nansen îi venea greu să accepte monotonia aşteptării la bordul vasului. În plus era puţin probabil că Framva fi dus atât de aproape de Polul Nord pe cât sperase Nansen. De aceea s-a hotărât să pornească spre pol împreună cu unul din cei mai puternici şi robuşti oameni ai săi, Hjalmar Johansen. Să-şi regăsească vasul la întoarcerea de la pol era imposibil, aşa că Nansen l-a încredinţat peFram mâinilor ferme ale lui Otto Sverdrup, el urmând să se îndrepte fie spre Spitsbergen, fie spre Ţinutul Franz Josef.
[modifică] Expediţia spre Polul Nord
În ziua de 14 martie 1895 Nansen şi Johansen au părăsit nava şi echipaţi cu caiace, sănii şi câinii au pornit într-o tentativă disperată spre Polul Nord. Din nou înaintarea s-a dovedit groaznic de lentă iar condiţiile mai grele decât anticipaseră ei. Au ajuns până la 86 de grade şi 14 minute latitudine nordică, adică până la punctul cel mai apropiat de Polul Nord atins vreodată de o fiinţă omenească, după care au ales drumul de întoarcere către Ţinutul Franz Josef. Traseul măsurând trei sute de mile a fost acoperit în cinci luni grele. În cele din urmă Nansan şi Johansen au ajuns la insula pe care ulterior au numit-o după numele exploratorului englez Frederick Jackson, acolo petrecând, într-o colibă prăpădită pe care şi-au construit-o din pietre, nouă luni de iarnă.
În luna mai a anului următor cei doi au părăsit tabăra, pornind pe drumul de întoarcere spre sud. La mijlocul lunii iunie o şansă formidabilă l-a scos în calea lor pe Frederick Jackson, conducătorul expediţiei ştiinţifice britanice ce explora Ţinutul Franz Josef şi împreună cu el cei doi norvegieni s-au îndreptat spre tabăra britanică. Două luni mai târziu, în 13 august nava lui Jackson îi aducea pe Nansen şi Johansen în portul Vardo din nordul Norvegiei. Exact în aceeaşi zi Fram eliberat de banchiză în apropiere de Spitsbergen îşi pornea pentru prima dată în trei ani elicea îndreptându-se spre sud. La numai o săptămână de la sosirea lui Nansen şi Johanson, Fram a aruncat ancora în portul Skjervoy din nordul îndepărtat. După cum prevăzuse Nansen, fusese purtat spre vest de curenţii oceanici.
Nansen şi echipa sa de doisprezece oameni au sosit triumfători la Chritiania în ziua de 9 septembrie unde îi aştepta întreaga populaţie în extaz. Norvegienii, o naţiune vreme atât de îndelungată subordonată danezilor şi suedezilor, se aflau într-u moment tensionat al relaţiilor cu Suedia în legătură cu problema unificării. Războiul ameninţa la orizont şi Norvegiei îi trebuiau conducători puternici. La numai treizeci şi cinci de ani, Nansen avea de partea sa realizări mai importante decât mulţi dintre distinşii săi conaţionali mai vârstnici. Şi se pare că în aclamarea generală a aspectelor cu adevărat eroice implicate de călătoria lui, se trece cu vederea implicaţia ei ştiinţifică. Expediţia lui Nansen furnizase date inestimabile. Se dovedea acum fără nici un dubiu că în apropierea Polului Nord, pe partea euro-asiatică, nu există pământ ci numai un ocean acoperit de gheaţă. De asemenea, la o anumită distanţă sub banchiză a fost descoperit un curent cald provenind din Oceanul Atlantic precum şi multe alte date despre curenţi, mişcări ale vântului şi oscilaţii de temperatură de mare interes ştiinţific. Cât despre Nansen, călătoria cu Fram a marcat punctul de cotitură din cariera sa ştiinţifică. De acum încolo oceanografia va deveni problema centrală a studiilor sale. Timp de mulţi ani, profesorul Nansen, apelativ sub care îl cunoştea o întreagă lume, a cercetat intens oceanul planetar. Alternând munca la Universitatea din Chritiania cu expediţiile oceanice, a cutreierat Marea Norvegiană şi Oceanul Atlantic, culegând numeroase date despre viaţa plantelor şi animalelor oceanice şi demostrând, cu multă claritate decât o făcuse cineva vreodată, influenţa mării asupra climatului continental.
[modifică] Cariera diplomatică şi politică
Pentru Nansen, pasul dintre cariera de om de ştiinţă şi cea de om de stat nu a fost mare. Calităţile sale de conducător fuseseră probate, iar respectul şi stima cu care concetăţenii îl înconjurau erau enorme. În 1905, neînţelegerile dintre Norvegia şi Suedia în problema unificării s-au adâncit mult. Norvegia insista asupra unui guvern propriu şi pentru ca politica ei externă să fie hotărâtă de regele ţării şi nu de ministrul de externe suedez, cum stabilise Suedia în 1885. În august 1905, pe fondul unor mari disensiuni, poporul norvegian a votat separarea completă de Suedia. În aceste vremuri tensionate, când războiul părea iminent, Nansen insufla curaj compatrioţilor săi, chemându-i "Înainte, mereu înainte, la eliberarea Norvegiei".
În momentul în care Suedia înaintează Norvegiei cereri total inacceptabile de către aceasta din urmă, Nansen este trimis în grabă întâi la Copenhaga iar apoi la Londra, unde a petrecut aproape o lună încercând să-i convingă pe englezi de justeţea cauzelor norvegienilor. Treptat tensiunile au fost atenuate şi, la mijlocul lunii octombrie s-a semnat tratatul prin care Norvegia se elibera de dominaţia suedeză.
Pe plan naţional prestigiul lui Nansen atinsese asemenea proporţii, încât i s-a propus postul de prim ministru; se spune că în secret i s-ar fi oferit chiar poziţia cea mai înaltă în stat : preşedinte sau rege în funcţie de forma de guvernământ ce avea să fie stabilită. A refuzat însă ambele oferte, dorind să rămână ceea ce a fost tot timpul - "om de ştiinţă şi explorator". A jucat totuşi un rol important în aducerea pe tronul vacant al Norvegiei a prinţului danez Carl ce devine astfel regele Haakon al VII-lea, iar apoi între 1906 - 1908 a îndeplinit funcţia de ambasador al ţării sale la Londra.
Anul 1907 a fost trist pentru Nansen. Pe lângă moartea prematură a soţiei sale Eva, îşi vede spulberate toate speranţele organizării expediţiei la Polul Sud, pe care o plănuise în cel mai mic detaliu. Călătoria spre acel continent însemna pentru el încununarea unei muncii de o viaţă, dar tânărul său compatriot, exploratorul Roald Amundsen îl rugase să-i împrumute pe Fram pentru un lung voiaj la nord de Siberia, ce ar fi putut furniza informaţii inestimabile în domeniul oceanografiei. Nansen a chibzuit mult problema şi în cele din urmă altruismul său caracteristic a biruit: cu inima grea i l-a împrumutat pe Fram lui Amundsen.
Primul război mondial a pus capăt brusc şi pentru mulţi ani exploatării şi cercetării oceanelor. Norvegia, care adoptase statutul de neutralitate, s-a văzut confruntată cu serioase dificultăţi când, în 1917,Statele Unite, intrând în război, au hotărât aplicarea de restricţii la exportul lor de alimente către această ţară. O delegaţie condusă de Fridtjof Nansen a plecat spre Washington unde, mai mult de un an de zile, a luptat cu disperare să asigure hrana ţării sale, fără ca aceasta să renunţe la statutul de neutralitate.
Realitatea crudă a războiului a stârnit în sufletul lui Nansen un sentiment de acută oroare. De aceea după terminarea războiului, când proiectul de constituire a Ligii Naţiunilor a început să prindă contur, Nansen a acţionat fără preget, mulţi ani ca delegat al Norvegiei la negocieri, pentru succesul lui. Deşi pe parcurs naţiunile mici au fost realmente lăsate deoparte, termenii tratatului fiind dictaţi de statele mari, Nansen a văzut în Ligă o nouă speranţă pentru omenire şi a reuşit să convingă nu numai guvernul norvegian, dar şi pe cele ale celorlante state scandinave să solicite calitatea de membru; şi Norvegia a aderat printre primele state.
Cu aceasta Nansen considera activitatea sa în domeniu încheiată: se putea retrage din sfera relaţiilor internaţionale cu sufletul împăcat. Dar Liga Naţiunilor. Jumătate de milion de oameni sufereau, uitaţi în ladăre din Europa şi Asia; erau prizonieri de război ce luptaseră pentru Germania şi aliaţii săi. Prinsă în vâltoarea revoluţiei, Rusia nu se mai gândea la soarta lor. Mulţi dintre ei nu mai aveau patrie, nu mai ştiau nimic despre familiile lor şi prea puţin despre ceea ce se întâmpla în lume. Mureau cu miile de frig şi foame.
Liga Naţiunilor şi-a sumat greaua sarcină de a-i repatria pe aceşti oameni sau de a le asigura o nouă patrie. Era evident faptul că operaţiunea trebuia condusă de o personalitate de mare calibru, capabilă de decizii rapide şi ferme şi care să inspire întregii comunităţi internaţionale respect şi încredere. A fost ales Fridtjof Nansen. După ce iniţial a refuzat, în ideea de a-şi continua cercetările ştiinţifice, în aprilie 1920 Nansen părăseşte Oslo cu destinaţia {{URSS|Uniunea Sovietică]]. Era pentru el o acţiune menită să demonstreze tuturor că Liga Naţiunilor încetase de a mai fi un proiect idealist, că ea putea contribui în mod concret la îmbunătăţirea soartei omenirii. În plus, gândul că-i va ajuta pe cei aflaţi în suferinţă făcea să vibreze inima lui generoasă.
Deşi Uniunea Sovietică nu recunoştea Liga Naţiunilor, anvergura personalităţii lui Nansen i-a determinat pe sovietici să accepte negocierele, dar numai cu el personal. Au fost găsite fonduri pentru hrana, echiparea şi transportul prizonierilor din lagăre şi uriaşa sarcină se realiza încet, încet. În septembrie 1922 Nansen a putut informa Liga Naţiunilor că misiunea a fost îndeplinită. Peste 400.000 de prizonieri de război au fost repatriaţi şi încă cu cheltuieli uluitor de mici.
În vârstă acum de şaizeci de ani, Nansen dorea mai presus de orice să se întoarcă acasă, în Norvegia, să-şi continue preocupările ştiinţifice, să petreacă mai mult timp în mijlocul familiei. Dar, înainte ca ultimul prizonier de război să fi ajuns în ţara sa, un număr mare de oameni se aflau într-o altă situaţie dificilă: recoltele slabe din zonele agricole ale Rusiei împingeau în ghearele foametei 20 de milioane de oameni. Au urmat epidemiile. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a apelat la Nansen pentru a conduce proiectul de ajutorare a celor din zonele lovite de foamete şi acesta a lăsat din nou deoparte interesele sale personale şi a sărit în sprijinul celorlalţi. Sovieticii au autorizat deschiderea la Moscova a unei reprezentanţe a Comitetului internaţional pentru ajutorarea populaţiei ruse, dar Liga Naţiunilor, evitând să ajute o ţară comunistă, a rămas surdă la toate cererile de fonduri adresate de Nansen. În cele din urmă, prin campanii publice repetate, Nansen a reuşit să strângă ceva bani, evident nu suficienţi, pe care i-a trimis în Ucraina şi în regiunile din jurul Volgăi. Dar mii de oameni au murit de foame şi această parţială înfrângere l-a afectat profund pe omul ce nu cunoscuse eşecul niciodată în drumul său.
În paralel cu acţiunea de contracarare a foametei, Nansen a iniţiat şi un alt proiect important privind soarta celor 2 milioane de ruşi goniţi din patria lor de revoluţie sau de contrarevoluţie şi pe care nici o ţară nu vroia să-i primească. Liga Naţiunilor l-a numit pe Nansen "Înalt Împuternicit" al său în această problemă încredinţându-i negocierile cu guvernele implicate. Una dintre primele măsuri adoptate a urmărit asigurarea unor acte de identitate pentru refugiaţi, care nu le garantau o nouă, dar cel puţin posibilitatea obţinerii unui paşaport. Multe guverne au recunoscut "paşapoartele Nansen" şi mii de oameni au reuşit să călătoreacă şi să se stabilească în diferite ţări, în urma insistenţelor Nansen numeroase guverne acceptând cote limitate de emigranţi ruşi.
Cea mai mare realizare a lui Nansen în problema refugiaţilor este însă reintegrarea câtorva sute de mii de greci care, în urma înfrângerii a armatei greceşti de către turci în conflictul greco-turc, şi-au părăsit locuinţele din vestul Turciei. Grecia, o ţară săracă, nu-i putea primi, dar Nansen a elaborat un plan complex de schimbare de populaţie între cele două ţări: jumate de milion de turci s-au întors din Grecia în Turcia cu garantarea totală a pierderilor materiale suferite, iar un împrumut al Ligii Naţiunilor către guvernul grec a asigurat din punct de vedere financiar repatrierea grecilor sosiţi din Turcia. Desfăşurarea completă a acestui plan ambiţios a cuprins opt ani, dar a funcţionat perfect.
În semn de recunoaştere a activităţii depuse în sprijunul familiilor lovite de foamete şi al familiilor de refugiaţi, în anul 1922 i-a fost conferi lui Fridtjof Nansen Premiul Nobel pentru pace. Era al doilea norvegian care obţinea înalta distincţie şi în concordanţă cu idealurile ce i-au ghidat întreaga activitate a donat suma în scopuri umanitare.
După 1925 Nansen s-a dedicat ajutorării refugiaţilor armeni, susţinând fără preget demersurile acestei naţiuni de a avea o ţară a ei. Dar încă o dată Liga Naţiunilor nu i-a sprijinit eforturile din punct de vedere financiar, ceea ce l-a determinat pe Nansen să-şi dea demisia din postul de Înalt Împutenicit al Ligii. Demisia sa nu a fost acceptată şi cu tot eşecul parţial, numele lui Nansen este şi în zilele noastre venerat de armeni.
În perioada 1925-1929 Nansen şi-a continuat munca în cadrul Ligii Naţiunilor, jucând un rol important în adoptarea convenţiei împotriva muncii forţate în colonii dar mai ales în pregătirea conferinţei pentru dezarmare, care urma să aibă loc în 1932. Hotărârea de convocare a ei s-a luat la cea de-a unsprezecea adunare a Ligii Naţiunilor, în 1930. Dar fotoliul lui Fridtjof Nansen rea gol. Viaţa lui se sfârşise în ziua de 13 mai 1930, la Polhogda, lângă Oslo, în patria lui dragă.
[modifică] Bibliografie
[modifică] Legături externe
| Predecesor: Hjalmar Branting Christian Lange |
Premiul Nobel pentru pace 1922 |
Succesor: Sir Austen Chamberlain Charles G. Dawes |
|
1901: Dunant, Passy | 1902: Ducommun, Gobat | 1903: Cremer | 1904: IDI | 1905: Suttner | 1906: Roosevelt | 1907: Moneta, Renault | 1908: Arnoldson, Bajer | 1909: Beernaert, Estournelles de Constant | 1910: IPB 1911: Asser, Fried | 1912: Root | 1913: La Fontaine | 1917: Crucea şi Semiluna Roşie | 1919: Wilson | 1920: Bourgeois | 1921: Branting, Lange | 1922: Nansen | 1925: Chamberlain, Dawes Lista completă:
Laureaţii 1901–1925 | Laureaţii 1926–1950 | Laureaţii 1951–1975 | Laureaţii 1976–2000 |Laureaţii (2001-) |
