Blocada Berlinului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Zonele de ocupaţie de după război

Blocada Berlinului (24 iunie 1948 - 11 mai 1949) a fost una din primele crize majore internaţionale ale războiului rece când Uniunea Sovietică a blocat accesul stradal şi ferat către Berlinul de Vest.

Criza a luat sfârşit atunci când Uniunea Sovietică a permis sosirea ajutoarelor americane, britanice şi franceze, care erau trimise pe calea aerului în Berlinul de Vest, operaţiune cunoscută sub numele de Operaţiunea Vittles. Blocada Berlinului a fost una dintre cele mai mari blocade din istorie.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa, pe 8 mai, 1945, trupele sovietice şi cele occidentale (americane, britanice şi franceze) se aflau pe poziţii arbitrare, pe o linie care trecea prin centrul Europei. De la 17 iulie la 2 august, 1945, Puterile Aliate victorioase au ajuns la o înţelegere în cadrul Conferinţei de la Potsdam, asupra soartei Europei postbelice, împărţind Germania învinsă în patru zone de ocupaţie (astfel întărind principiile Conferinţei de la Yalta), şi împărţind şi oraşul Berlin în patru zone, denumite apoi Berlinul de Est şi Berlinul de Vest. Sectoarele francez, american şi britanic constituiau o enclavă în zona de ocupaţie sovietică, şi prin urmare un punct de acumulare al tensiunilor corespunzătoare prăbuşirii alianţei occidentale cu Uniunea Sovietică, din timpul războiului.

Cuprins

1 Disputa legată de Berlin
2 Podul aerian al Berlinului
- 2.1 Operaţiunea britanică
3 Legături externe

[modifică] Disputa legată de Berlin

Sovieticii au cerut despăgubiri de la uzinele industriale ale Germaniei de Vest, controlată de Aliaţi, deşi acest lucru nu făcea parte din înţelegere. Evident, Harry S. Truman a refuzat să consimtă la despăgubirile sovieticilor; Iosif Stalin a răspuns prin separarea sectorului sovietic al Germaniei într-un stat comunist.

La 18 iunie, 1948, cele trei sectoare occidentale au promulgat legi, intrând în vigoare de la 20 iunie, care scoteau din circulaţie moneda de ocupaţie şi introduceau marca germană, Deutsche Mark, pentru a efectua presiuni asupra lui Stalin pentru reunificarea Germaniei şi a impulsiona reconstruirea ţării. Sovieticii au obiectat la această mişcare. După ce au fost invadaţi de două ori de Germania în precedentele trei decenii, ei vroiau ca Germania să fie demilitarizată, asemenea Japoniei, înainte ca reunificarea să aibă loc. Sovieticii au considerat de asemenea această acţiune o încălcare a înţelegerii de la Conferinţa de la Potsdam din 1945, care afirma că Germania urma să fie tratată ca o singură unitate economică.

[modifică] Podul aerian al Berlinului

La 24 iunie, 1948, Uniunea Sovietică a blocat accesul la cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, aflate în interiorul zonei controlate de sovietici, oprind accesul rutier sau pe cale ferată care treceau prin Germania controlată de sovietici. Puterile occidentale nu negociaseră cu sovieticii un pact care să garanteze aceste drepturi de liberă circulaţie. În timpul discuţiilor de la Conferinţa de la Londra, sovieticii au respins argumentele că dreptul de ocupare a Berlinului şi utilizarea drumurilor în precedenţii trei ani au oferit Occidentului dreptul de a folosi la discreţie reţeaua rutieră şi feroviară. Pentru a creşte presiunea, sectoarele occidentale ale Berlinului au fost izolate de la reţeaua electrică a oraşului, oprind accesul locuitorilor la energia electrică în scopuri casnice sau industriale.

Comandantul zonei de ocupaţie americane din Germania, Generalul Lucius D. Clay, a propus trimiterea unei coloane blindate rutiere paşnice, pe autostrada din vestul Germanieie spre vestul Berlinului, dar care să fie capabilă să se apere în cazul în care ar fi oprită sau atacată. Preşedintele Harry S. Truman, a considerat această opţiune ca un factor de risc ce ar putea duce la război. Truman considera că "Este prea riscant să acţionăm în acest fel datorită pericolului războiului". Lui Clay i s-a cerut să lucreze împreună cu Generalul Curtis LeMay, comandant al Forţelor Aeriene ale SUA din Europa pentru a vedea dacă ar fi posibilă crearea unui pod aerian. Întâmplător, Generalul Albert Coady Wedemeyer, însărcinat cu Planuri şi Operaţiuni, era în Europa într-o inspecţie când a survenit criza. El fusese comandantul teatrului de război China-Burma-Indiaal SUA şi cunoştea bine podul aerian efectuat din India peste Himalaya în al doilea război mondial. El cunoştea, de asemenea, persoana cea mai potrivită care putea coordona această operaţiune: Lt. General William H. Tunner a fost însărcinat cu organizarea şi comanda podului aerian al Berlinului datorită experienţei sale în comanda şi organizarea podului aerian indian.

Gail Halvirsen, pilot în Forţele Aeriene ale SUA a avut ideea aruncării de dulciuri şi gumă de mestecat cu paraşute minuscule, ceea ce ulterior a fost numită operaţiunea Little Vittles

Berlin Airlift Monument la Berlin-Tempelhof, afişând numele celor 39 de piloţi britanici şi 31 americani care şi-au pierdut viaţa în timpul operaţiunii. Monumente similare pot fi găsite la aeroportul militar Wietzenbruch de lângă Celle şi la Baza aeriană Rhein-Main.

La 25 iunie Clay a lansat ordinul unui masiv pod aerian (care a durat 462 de zile) şi care a dus în zbor provizii în sectoarele vestice ale Berlinului peste blocada instituită în perioada 1948-1949. Primul avion a zburat de-a doua zi, iar primul avion britanic pe 28 iunie. Această aprovizionare aeriană a Berlinului a devenit cunoscută drept Podul Aerian al Berlinului.

Acţiunii SUA i s-a dat numele de Operaţiunea Vittles. Un plan britanic deja existent şi cunoscut ca planul Knicker a evoluat în planul Carter Paterson, iar apoi a devenit operaţiunea Plainfare la începutul lui iulie 1948.

Sute de avioane, botezate Rosinenbomber ("raisin bombers") de către populaţia locală au fost folosite pentru a transporta în zbor o gamă largă de provizii, inclusiv peste 1,5 milioane tone de cărbune. La apogeul operaţiunii, pe 16 aprilie 1949, un avion aliat ateriza în Berlin la fiecare minut şi fuseseseră livrate 12,840 tone de marfă. Containerele variau de la containere mari la pacheţele micuţe cu bomboane, având paraşute minuscule destinate copiilor berlinezi. La zborurile de întoarcere erau evacuaţi copii bolnavi. Avioanele erau aprovizionate şi deţinute de SUA, Marea Britanie şi Franţa, dar piloţii şi ceilalţi membri de echipaj proveneau şi din Australia, Canada, Africa de Sud şi Noua Zeelandă. În total au fost executate 278.228 de zboruri, 2.3264.406 tone de alimente şi provizii fiind livrate în Berlin. [1]

Pe 4 aprilie, 1949, puterile vestice au semnat Tratatul Nord Atlantic, punând bazele NATO, prin care un atac asupra unuia ar fi fost considerat atac asupra tuturor.

URSS şi-a ridicat blocada la ora 23:59, pe 11 mai, 1949. Podul aerian însă s-a finalizat pe 30 septembrie, naţiunile vestice dorind să asigure suficiente provizii în cazul în care sovieticii ar fi instituit blocada din nou.

[modifică] Operaţiunea britanică

Iniţial britanicii aveau circa 150 de avioane C-47 Dakota şi 40 Avro York. Până pe 18 iulie Forţele Aeriene Britanice (RAF) duceau în zbor 995 tone de provizii zilnic în Berlin. În iulie, avioanelor Dakota şi York li s-au alăturat 10 aeronave Sunderland şi 2 Hythe, care zburau de la Elba lângă Hamburg până la râul Havel. Aeronavele acestea erau specializate în transportul sării brute care se dovedise corozivă pentru celelalte nave. În noiembrie au fost incluse o serie de avioane Handley Page Hastings şi au fost scoase unele avioane şi echipaje pentru a le antrena pe altele. Până la mijlocul lui decembrie RAF transportase 100.000 tone de provizii. În aprilie 1949, companiile civile implicate au format o Divizie de Transport Aerian Civilă pentru a opera sub controlul RAF. Până la mijlocul lunii aprilie, podul aerian al tuturor operaţiunilor efectuase 1.398 zboruri în 24 de ore, ducând 12.940 tone de provizii, cărbune şi maşini.