Scolastică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Noţiunea de Scolastică (din latină: schola = şcoală) desenează acea tendinţă în filosofie şi teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu, a încercat să explice şi să facă înţelese fenomenele supranaturale ale revelaţiei creştine cu ajutorul raţiunii umane şi, mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la mijlocul secolului al XI-lea până în secolul al XV-lea, a fost un element dominant în instituţiile de învăţământ religios şi în universităţile Europei, avea ca scop principal alcătuirea unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă şi romană cu învăţătura creştină. La început erau denumiţi scolastici învăţaţii din şcolile monahale medievale, mai târziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie şi teologie din universităţile epocii respective.

Interesul principal al scolasticilor nu consta în descoperirea şi cercetarea unor fenomene noi, ci doar să explice cunoştinţele deja dobândite în antichitate în lumina dogmelor creştine. În aceasta constă diferenţa esenţială între Scolastică şi modul modern de gândire din Renaştere. Întru cât în reprezentarea învăţaţilor scolastici Dumnezeu este izvorul adevărului şi al oricărei forme de cunoaştere, el nu se poate exprima în moduri diferite şi contradictorii. Orice contradicţie între raţiune şi revelaţia divină rezultă fie dintr-o folosire falsă a raţiunii, fie dintr-o interpretare greşită a învăţăturii creştine. În cazul imposibilităţii unei trăsături comune, se dă totdeauna prioritate credinţei, opinia teologilor fiind determinantă faţă de cea a filosofilor. Poziţia scolasticilor era în contrast evident cu teoria adevărului dublu a filosofului şi medicului arab Averroes (1126-1198) din Spania, din aceiaşi perioadă istorică. Averroes considera că adevărul poate fi descoperit fie pe calea filosofiei, fie prin mijlocirea teologiei islamice, doar că prin filosofie se atinge un nivel superior de cunoaştere şi, în caz extrem, poate contrazice învăţătura islamului.

În perioada de dezvoltare amplă a scolasticii, filosoful şi teologul italian Toma din Aquino realizează în scrierile sale un echilibru între raţiune şi credinţă. Învăţatul scoţian John Duns Scott restrânge tot mai mult domeniul adevărului bazat pe raţiune şi susţine că numeroase cunoştinţe considerate rodul gândirii filosofice, în realitate se bazează exclusiv pe credinţă. Scolasticii acordau un deosebit respect aşa ziselor autorităţi filosofice şi teologice, în special filosofilor anichităţii greco-romane şi părinţilor bisericii, şi se fereau să adauge ceva nou la vechile învăţături. Acest fapt le-a atras mai târziu critica celor care i-au considerat comentatori lipsiţi de originalitate ai textelor vechi. Aristotel era socotit drept o autoritate de necontestat, fiind numit Filosoful. Scrierile Sfântului Augustin se bucurau de aceiaşi preţuire nelimitată în domeniul teologiei, fiind depăşite doar de Sfintele Scripturi şi de textele oficiale ale conciliilor bisericeşti.

Metoda preferată a scolasticilor consta în operarea cu vocabularul logic şi filosofic al lui Aristotel, atât în predarea învăţăturilor, cât şi în argumentare şi dialog. Discuţiile pe teme teologice se bazau pe Biblie şi pe Sententiarum Libri Quator ale lui Pietro Lombardo, care reuneau cugetările şi concepţiile vechilor părinţi ai bisericii. Cu timpul s-au dezvoltat treptat în practică şi lecturile critice, precum şi capacitatea unei gândiri libere de constrângeri dogmatice. În centrul discuţiilor se găsea dialogul public. Fiecare profesor al unei universităţi medievale era obligat să susţină de mai multe ori pe an o discuţie pe o anumită temă în faţa întregului corp profesoral şi a studenţilor şi să răspundă întrebărilor critice privind învăţăturile predate. În secolul al XIII-lea aceste dispute au devenit mai flexibile, pentru ca un secol mai târziu să devină un pur exerciţiu de retorică, interesând mai puţin conţinutul temelor şi tot mai mult subtilităţile şi nuanţele formale. Acest fapt a adus scolasticii în timpul Renaşterii şi mai târziu renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsită de conţinut.

[modifică] Principali reprezentanţi ai scolasticii

Cei mai renumiţi învăţaţi scolastici ai secolelor al XI-lea şi al XII-lea au fost Anselm de Canterbury, teologul şi logicianul Pierre Abélard, precum şi clericul Roscelin de Compiègne, care a întemeiat şcoala nominalistă.

Din perioada de aur a scolasticii din secolul al XIII-lea sunt de menţionat dominicanii Toma din Aquino şi Albertus Magnus, precum şi călugărul Roger Bacon, prelatul italian Bonaventura şi scoţianul John Duns Scott, toţi aparţinând ordinului franciscanilor. Un reprezentant important al nominalismului a fost William of Ockham, un fin logician, care a analizat critic întreaga filosofie scolastică.

În Spania, scolastica a avut o perioadă înfloritoare în secolul al XVI-lea cu dominicanul Francisco de Vitoiria şi iezuitul Francisco Suárez.

În anul 1879, Papa Leon al XIII-lea a încercat să readucă în actualitate tezele scolasticii, în special învăţăturile lui Toma din Aquino (Neotomism), dând naştere unui curent ce a fost denumit Neoscolastică, care a avut răsunet în scrierile gânditorilor francezi Jacques Maritain şi Étienne Henri Gilson.