Anselm de Canterbury
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Anselm de Canterbury sau de Aosta (născut în 1033, † 21 aprilie 1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof neoplatonist, ieromonah şi sfânt în Biserica Anglicană şi Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul angumentului ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Anselm s-a născut în 1033 la în cetatea Aosta, în Regatul Burgundiei. Aosta se află în Alpii Italieni, în regiunea Valea Aosta, pe actuala frontieră cu Franţa şi Elveţia. Anselm venea dintr-o familie nobilă, deţinătoare de moşii. Tatăl lui Anselm, Gundulf, era lombard, şi era de o fire violentă. Mama lui, Erenberga, era o femeie pioasă, căreia Anselm îi datorează eduaţia creştină. La cincisprezece ani, Anselm voi să intre în mănăstire, dar nu primi învoiala tatălui său.
În 1060 intră în mănăstire, la Bec-în-Normandia, unde va deveni erudit, şi va preda la şcoala pe de lângă mănăstire. În 1078 devine stareţ, în locul lui Lanfranc. În 1093 este ales arhiepiscop de Canterbury, şi moare în 1109.
[modifică] Scrieri
Anselm a scris lucrări filosofice şi teologice. Pe lângă acestea îi sunt atribuite şi o serie de rugăciuni lungi, formulate în vechiul stil patristic latin, precum şi patru sute şaptezeci şi cinci de scrisori.
- Monologion ori Cuvântul dintâi despre fiinţa dumnezeiască sau pilda despre credinţa raţiunii (Monologium de divinitatis essentia sive exemplum de ratione fidei)
- Proslogion ori Cuvântul următor sau credinţa în căutarea înţelegerii (Proslogium sive fides quærens intellectum)
- Gramatica ori Dialog despre gramatică (Dialogus de grammatico)
- Despre adevăr (De veritate)
- Despre libertatea de a alege (De libertate arbitrii)
- Despre căderea diavolului (De casu diaboli)
- Epistola despre întruparea Cuvântului (Epistola de incarcatione)
- De ce Dumnezeu s-a făcut om (Cur deus homo)
- Despre zămislirea feciorelnică şi despre păcatul strămoşesc
- Despre putinţă şi neputinţă
- Despre credinţa treimică (De fide trinitatis)
- Despre purcederea Duhului Sfânt (De processione spiritus sancti)
- Epistola despre euharistie ori Epistola despre jertfirea dospitelor şi azimilor
- Epistola despre tainele Bisericii
[modifică] “Monologion”
În cartea aceasta, Anselm pune înainte argumentul cauzal, preluat de la Platon şi Augustin de Hipona. Anselm spune că tot ceea ce există, are una sau mai multe cauze. Dacă există o cauză, şi numai una, atunci aceasta e Dumnezeu, fiinţa unitară, în care toate îşi au originea. Dacă există mai multe cauze, atunci sunt trei posibilităţi:
- Acestea mai multe depind de unitate;
- Fiecare lucru e auto-cauzat: fiecare e propria sa cauză;
- Fiecare lucru are drept cauză pe toate celelalte lucruri în afară de el.
Prima posibilitate de reduce la ipoteza primară, conform căreia există numai o cauză. A doua posibilitate presupune o forţă pe care ar avea-o toate lucrurile, şi anume forţa de a se auto-cauza. În acest caz toate lucrurile participă la o forţă supremă, ceea ce presupune necesitatea unei cauze primare. A treia posibilitate e absurdă. Dar atunci există o fiinţă care e cauza a toate, şi care e mai desăvârşită decât oricare alta: fiinţa cea mai reală. Şi dacă această fiinţă nu depinde de altele, ci îşi e sa propria cauză, atunci această fiinţă există pentru că există, pentru că e necesară.
[modifică] “Proslogion”
Anselm formulează argumentul ontologic, inspirat din teoria ideilor a lui Platon. Oamenii pot avea diferite calităţi şi desăvârşiri. Or e nevoie de un izvor al tuturor desăvârşirilor. Dumnezeu e cel decât care nu se poate cugeta ceva mai desăvârşit. Când omul se referă la Dumnezeu, formulând atribute, nu face decât o descriere palidă a atributelor lui Dumnezeu. E greşit a spune că Dumnezeu are bunătate şi înţelepciune; el e bunătatea şi înţelepciunea. Câtă vreme omul are în sine ideea de perfecţiune, aceasta trebuie să existe în mod necesar.
[modifică] “De ce Dumnezeu s-a făcut om”
A se vedea şi articolul principal Cur deus homo.
Prin cartea aceasta, Anselm e primul care a consacrat o lucrare de teologie dedicată mântuirii: astfel crează un nou domeniu în teologie: soteriologia. În acelaşi timp, dezvoltă dogma ispăşirii.
După Anselm, păcatul e o ofensă grea împotriva lui Dumnezeu, care îi dă dreptate acestuia din urmă de a se mânia împotriva omului. Prin păcat, omul răpeşte cinstea lui Dumnezeu. Or dacă Dumnezeu se lasă călcat în picioare de către propria creatură, atunci nu face diferenţă între păcătos şi drept, deci nu poate fi Dumnezeu. Să ierte doar din milostivire nu se poate; să împlinească dreptatea fără milostivire, nici aceasta nu se poate. Dumnezeu trebuie să fie deopotrivă drept şi milostiv. Drept aceea, urmează că păcatul va trebui pedepsit ori reparat printr-o despăgubire (satisfactio), pe care omul trebuie să o dea lui Dumnezeu. Aici Anselm răspunde: nu o pedeapsă, ci o despăgubire. Pe această despăgubire, fie că Dumnezeu şi-o ia singur, fie că omul o dă lui Dumnezeu. Cum?
- Despăgubirea se va face faţă de Dumnezeu, şi nicidecum faţă de diavol.
- Omul îi va da lui Dumnezeu un lucru care să nu i se cuvină pur şi simplu prin relaţia creator-creatură.
- Omul fiind stricat, nu e în stare să-l despăgubească pe Dumnezeu; chiar dacă omul ar vrea să-şi dea viaţa pentru Dumnezeu, aceasta e prea puţin, căci chiar dacă n-ar fi păcătuit, omul i-ar fi datorat oricum lui Dumnezeu viaţa.
- Christos l-a despăgubit pe Dumnezeu în numele omenirii, căci i-a dat nu numai ascultarea, pe care i o datora Tatălui, ci şi-a dat şi viaţa, ceea ce nu i o datora; întru totul sfânt, Christos nu avea nevoie să moară pentru păcatele sale, dar fiind sfânt a murit pentru a despăgubi păcatele tuturor celor ce cred în el.
[modifică] “Despre căderea diavolului”
Atât oamenii, cât şi o parte din îngeri au păcătuit. Prin Christos omul se poate mântui, pentru că Christos l-a despăgubit pe Dumnezeu în numele oamenilor, murind pe cruce. Or nu există nimeni care să-l poată despăgubi pe Dumnezeu în numele demonilor, căci dacă o altă persoană a Sfintei Treimi, de pildă Duhul Sfânt, ar vrea să moară pentru demoni, nu ar putea face aceasta, pentru că demonii nu sunt trupeşti, ci spirituali, iar cel care ar trebui să moară pentru ei, ar trebui să moară spiritual. Or acest lucru e imposibil. De aceea pentru demoni nu mai există şansă de mântuire, şi de aceea ei sunt invidioşi pe oameni.
[modifică] “Despre purcederea Duhului Sfânt”
Anselm a trăit în perioada schismei celei mari, pentru care problema principală a fost filioque. Bizantinii păstrau formula din Evanghelia după Ioan, 15:26, potrivit căreia Duhul Sfânt «de la Tatăl purcede». O parte din latini au adoptat formula: «de la Tatăl şi de la Fiul purcede». Anselm încearcă să le împace pe cele două, pledând totuşi pentru prima, dar considerând că a doua nu ştirbeşte credinţa.
[modifică] “Epistola despre euharistie”
Anselm primeşte o scrisoare, în care un episcop de pe continent se plânge că ar fi văzut preoţi ce săvârşeau euharistia cu pâine dospită şi fără acoperăminte liturgice. În Anglia, pe vremea aceea, se folosea încă pâine dospită, de aceea, într-o anumită măsură, Anselm se justifică. El răspunde cu diferite argumente scripturare, unele în favoarea pâinii dospite, altele în favoarea pâinii azime. Conclude că amîndouă sunt valide, şi că nu trebuie să se facă dezbinare pentru un lucru atare. De asemenea Anselm spune că gesturile liturgice ţin de folclorul local, iar acoperămintele se folosesc împotriva muştelor, şi nu cu un scop magic.
[modifică] Sărbătoare
Sfântul Anselm de Canterbury e sărbătorit pe 21 aprilie.
[modifică] Bibliografie
- Saint Anselme. Prières et Méditations, Marédsous, 1923.
- Charles de REMUSAT, Anselme de Canterbury. Paris, 1868.
- Sancti Anselmi Archiepiscopi Cantuariensis Cur Deus Homo, nedatată.
- A R Kayayan, L’Expiation, Paris, nedatată.
