Regatul Sardiniei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Regatul Sardiniei este un fost regat italian.
[modifică] Istorie
Giudicati Sardiniei, care erau teritorii tribale independente conduse de "giudice", au ajuns sub controlul schimbător al Genovei sau Pisei, pentru a fi proclamte regat în 1297, când Papa Bonifaciu al VIII-lea a intervenit între Casele de Anjou şi Aragon, fondând pe hârtie aşa-numitul "regnum Sardiniae et Corsicae", care era un fief papal. Mai apoi, Papa a oferit acest nou-inventat fief catalanului Jaume al II-lea cel Drept, rege al Coroanei Aragonului, (o confederaţie a regatelor Aragonului şi Valenciei şi ţinutului Cataloniei), promiţându-i suportul bisericii pentru cucerirea Sardiniei, la schimb cu Sicilia.
În 1323, Jaume a făcut o alianţă cu giudicele de Arborea şi, după campanie militară care a durat cam un an, a ocupat teritoriile pisane Cagliari şi Gallura, precum şi oraşul Sassari, revendicând aceste teritorii ca "Regatul Sardiniei şi Corsicii". În 1353, Aragonul a declarat război Arboreii, luptând cu giudicessa eroină Eleanor de Arborea, dar nu a reuşit decât în 1410 să distrugă ultimul giudicati autonom.
Regatul Sardiniei şi Corsicii şi-a menţinut caracterul separat ca parte a Coroanei Aragonului şi niciodată nu a fost încorporată în Regatul Aragonului. În timpul luptei cu Arborea, Pere al IV-lea al Aragonului a oferit autonomie legislativă Sardiniei, care avea una dintre cele mai avansate tradiţii judiciare din Europa acelor vremuri. Regatul a fost guvernat în numele regelui de către un vicerege.
Când, în 1409, Marti cel Tânăr, regele Siciliei şi moştenitorul tronului Aragonului, a învins ultimul giudicato Sardinian şi a murit de malarie la Cagliari, Sardinia a trecut împreună cu Coroana Aragonului sub sezeranitatea unei Spanii unite. Corsica, care nu a fost niciodată cucerită, a fost scoasă din titlul oficial.
În 1720, Regatul Siciliei a fost schimbat pentru cel al Sardiniei, iar membrii Casei de Savoia au căpătat dreptul să se numească regi ai Regatului Sardiniei. Deşi numele oficial era Regatul Sardiniei, cea mai mare parte a teritoriile Casei de Savoia se aflau în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în Savoia şi Piemont, cu capitala la Torino.
În 1743, regatul a fost unit cu Piemontul sub numele de Regatul Sardiniei. Când în 1796, Napoleon Bonaparte a cucerit regatul împreună cu restul nordului Italiei, regele Carol Emmanuel al IV-lea a fugit în Sardinia.
[modifică] Repunerea în drepturi şi Risorgimento
În 1814, regatul a reapărut pe harta politică a Europei, cu un teritoriu lărgit prin adăugarea fostei Republici Genoveze, (acum un ducat), şi a fost folosit ca stat tampon între Franţa şi statele italiene. În secolul al XIX-lea, a fost folosit şi numele de Sardinia-Piemont.
Ca o reacţie după cucerirea napoleoniană, ţara a fost guvernată de monarhi conservatori: Victor Emmanuel I şi Carol Felix, care a luptat în fruntea unui contingent propriu în bătălia de la Trocadero şi care l-a pus pe reacţionarul Ferdinand al VII-lea pe tronul spaniol. În 1831, Carol Felix a fost succedat la tron de conservatorul Carol Albert. Industrializarea Sardininiei a început în 1830. În anul revoluţionar 1848, a fost promulgată o constituţie, Statuto Albertino, în urma presiunilor liberalilor, aceleaşi presiuni determinând declaraţia de război împotriva Austriei. După o serie de succese iniţiale, Sardinia a pierdut războiul în cele din urmă.
La fel ca toată Italia, Sardinia a fost tulburată de instabilitatea politică. După un al doilea război scurt şi dezastros cu Austria, Carol Albert a abdicat pe 23 martie 1848 în favoarea fiului său Vittorio Emmanuele. În 1850, în fruntea guvernului a fost numit un prim-ministru liberal, Contele Camillo Benso di Cavour, Sardinia devenind forţa politică principală a mişcării de unificare a Italiei. Sardinia-Piemontul a luat parte la războiul Crimeii, aliindu-se cu Imperiul Otoman, Franţa şi Regatul Unit împotriva Imperiului Rus. În 1859, Franţa şi Sardinia s-au aliat în războiul împotriva Austriei. Napoleoan al III-lea nu şi-a ţinut promisiunea făcută lui Cavour, şi anume aceea de a lupta până tot Regatul Lombardia-Veneţia avea să fie cucerit. După bătăliile de la Magenta şi Solferino, ambele victorii franco-sarde, Napoleon a considerat că războiul este prea costisitor şi a făcut o pace separată, prin care numai Lombardia era cedată. Datorită faptului că guvernul austriac nu dorea să cedeze nici un fel de teritoriu Sardiniei, negociatorii au fost de acord să se cedeze Franţei Lombardia, care, la rândul ei, să cedeze teritoriul Regatului Sardiniei, pentru a evita astfel o înfrângere considerată stânjenitoare de către austrieci. Pentru că şi-a călcat cuvântul dat înainte de începerea războiului, Napoleon a permis Sardiniei să păstreze Savoia şi Nisa.
Pe 5 martie 1860, Parma, Toscana, Modena şi Romagna au votat prin referendum să se alăture Sardiniei. Această unire l-a alarmat pe Napoleon, care se temea de creştrea puterii vecinului său sud-estic, insistând ca Sardinia să păstreze noile achiziţii numai în condiţiile în care ar fi cedat Franţei Savoia şi Nisa. În urma unui referendum considerat în anumite medii dubios, 90% din populaţia celor două zone au votat pentru alipirea la Franţa. În 1860, Giuseppe Garibaldi a început campania de cucerire a sudului Italiei, în numele Sardiniei. El a învins rapid Regatul celor două Sicilii şi s-a îndreptat către Gaeta. Cavour era foarte sadisfăcut cu aceste noi cuceriri, dar Garibaldi dorea să cucerească Roma. Garibaldi era însă prea revoluţionar pentru rege şi primul său ministru. Pe 17 martie 1861, a fost proclamat Regatul Italiei, luând astfel sfârşit existenţa Regatului Sardiniei. Piemontul a devenit una dintre regiunile cele mai bogate şi mai puternice din Italia. Oraşul Torino avea să rămână capitala Italiei până în 1865, când Florenţa acea să fie proclamtă noua capitală. Casa de Savoia a condus Italia până în 1946, când a fost proclamată republica.
