Războiul Patriotic din 1812
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Invazia lui Napoleon în Rusia |
|---|
| Ostrovno – Kliastiţî – Smolensk – Poloţk (1) – Valutino – Borodino – Tarutino – Maloiaroslaveţ – Polotsk (2) –Ciaşniki – Viazma – Smoliani – Krasnoi – Berezina |
Invazia franceză a Imperiului Rus condusă de Napoleon Bonaparte (1812) a fost punctul de cotitură al războaielor napoleoniene. Campania militară anti-rusă a decimat aproximativ 98% din forţele invadatoare imperiale franceze şi ale aliaţilor lor. Uriaşul impact pe care l-a avut acest război în coştiinţa rusă poate fi recunoscut după interesul tuturor generaţiilor pentru romanul Război şi pace al lui Lev Tolstoi, dar şi după folosirea în scopuri propagandistice a denumirii de Marele Război pentru Apărarea Patriei dat luptei împotriva invaziei germane în URSS din 1941-1945.
Cuprins |
[modifică] Denumiri
Până în 1941 invazia lui Napoleon era cunoscută în Rusia ca Războiul Patriotic (în limba rusă Отечественная война - 'Otecestvennaia Vaina), iar termenul de Războiul Patriotic din 1812 a fost folosit pentru al deosebi de Marele Război Patriotic – campania de pe frontul de răsărit din al doilea război mondial. In Rusia, invazia napoleoniană mai este denumită câteodată şi "Războiul din 1812", ceea ce poate crea confuzii cu războiul din 1812 dintre Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii.
[modifică] Invazia
[modifică] Armatele beligerante
Pe 24 iunie 1812, Grande Armée, cu un efectiv de 691.501 de oameni, cea mai mare armată mobilizatăpână în acel moment dat în istoria europeană, a traversat râul Neman şi s-a îndreptat către Moscova.
Marea Armată era împărţită după cum urmează;
- O forţă centrală de lovire de 250.000 de oameni, sub comanda personală a împăratului;
- Două armate principale, aflate sub comanda lui Eugène de Beauharnais (80.000 de oameni) şi Jérôme Bonaparte (70.000 de oameni);
- Două corpuri detaşate, aflate sub comanda Jacques MacDonald (32.500 de oameni) şi Karl Schwarzenberg (34.000 de austrieci);
- O armată de rezervă de 225.000 de oameni.
În plus, 80.000 de membria ai gărzii naţionale au fost mobilizaţi pentru apărarea frontierei imperiale a Marelui Ducat al varşoviei. Cu aceştia din urmă, numărul total al forţelor franceze aflate la graniţa Rusiei se ridica la 771.500 de oameni. Acestă concentrare de trupe a secătuit toate resursele imperiului, ţinând seama că mai erau 300.000 de soldaţi francezi implicaţi în luptele din Peninsula Iberică şi alţi 200.000 în cele din Germania şi Italia.
Din totalul de 691.501 de soldaţi, 450.000 erau soldaţi francezi, restul fiind aliaţi ai francezilor. În plus faţă de ce corpurile detaşate ale austriecilor de sub comanda lui Schwarzenberg mai erau 95.000 polonezi, 90.000 germani (24.000 bavarezi, 20.000 saxoni, 20.000 prusaci, 17.000 westfalieni, câteva mii din Confederaţia Rinului, 25.000 italieni, 12.000 elveţieni, 4.800 spanioli, 3.500 croaţi şi 2.000 portughezi. De asemenea, mai erau contingente de olandezi şi belgieni. Practic, fiecare naţionalitate din marele Imperiu napoleonian avea reprezentanţi în acestă armată.
În conformitate cu cele mai noi estimări, armata rusă era mai puţin numeroasă decât cea franceză la începutul atacului. Aproximativ 280.000 de soldaţi ruşi erau mobilizaţi la frontiera poloneză, (ţarul Alexandru plănuise să invadeze satelitul Franţei, Marele Ducat al Varşoviei). Totalul efectivelor armatei ruse se cifra la aproximativ 500.000 de soldaţi în ajunul războiului, (există estimări mai prudente, de 350.000 de soldaţi, sau mai hazardate, de 710.000 de oameni, o cifră de mijloc fiind mai probabilă). Forţele ruse erau împărţite între trei armate principale: "Armata I de vest", sub comanda generalului Mihail Barclay de Tolly) cu aproximativ 159.800 de oameni, "Armata a II-a de vest", comandată de generalul Piotr Bagration, cu aproximativ 62.000 de oameni, şi "Armată a III-a de vest", comandată de generalul Alexandr Tormasov, cu aproximativ 58.200 soldaţi. Existau două armate de rezervă de 65.000, respectiv 47.000 de oameni, care sprijineau cele trei armate principale. În faţa atacului principal napoleonian erau amplasaţi apoximativ 392.000 de oameni. În plus, ca urmare a semnării unor tratate de pace, Sankt Peterburgul avea asigurată securitatea, ceea ce mai elibera pe cei aproximativ 100.000 de sodaţi aflaţi în zonă. S-au făcut eforturi uriaşe pentru mobilizarea tuturor rezervelor disponibile şi, până în septembrie, efectivele ruseşti ajunsesere până la aproximativ 900.000 de soldaţi, în afară de unităţilor neregulate de cazaci, care numărau între 70.000 până la 80.000 de soldaţi.
[modifică] Marşul către Moscova
Invazia a început pe 23 iunie 1812. Napoleon şi-a trimis la Sankt Peterburg oferta finală de pace cu scurtă vreme înaintea declanşării atacului. Nu a primit niciun răspuns, aşa că a fost dat ordinul de ocupare a Poloniei Ruseşti. Francezii au întâmpinat la început o rezistenţa slabă şi au avansat rapid în teritoriul inamic. Barclay, comandatul suprem rus, a refuzat să lupte, în ciuda cererilor lui Bagration. Bagration a încercat de câteva ori să oprească înaintare franceză cu linii de apărare puternice, dar de fiecare dată avansarea rapidă a francezilor nu i-a lăsat timp generalului rus să-şi organizeze defensiva, şi l-a obligat să se retragă de fiecare dată. În timpul retragerilor, ruşii au folosit tactica pământului pârjolit, acţiunile lor din 1812 fiind un exemplu clasic folosit în manualele de tactică militară.
Presiunea politică exercitată asupra lui Barclay pentru a angaja în armata într-o mare bătălie hotărâtoare şi poziţiile critice ale generalilor săi au dus la înlocuirea lui cu mult mai popularul Mihail Kutuzov. În ciuda retoricii sale războinice, Kutuzov a continuat să acţioneze ca predecesorul său, dându-şi seama că înfruntarea forţelor franceze într-o bătălie în câmp deschis ar fi dus la sacrificarea fără rost a numeroşi soldaţi. El a reuşit până la urmă să stabilească o poziţie defensivă puternică la Borodino, după o luptă indecisă în zona Smolenskului, 16 – 18 august. Bătălia de la Borodino de pe 7 septembrie a fost cea mai sângeroasă luptă a războaielor napoleoniene şi una dintre cele mai sângeroase ale istorie mondiale. Ruşii nu au reuşit să aducă pe câmpul de luptă decât jumate dintre efectivele de care dispuneau şi, pe 8 septembrie, au fost nevoiţi să se retragă, lăsând liber drumul către Moscova. Kutuzov a ordonat evacuarea capitalei.
După acest moment, ruşii au reuşit să mobilizeze un mare număr de trupe de rezervă, cee ce a dus totalul trupelor ruse la aproximativ 904.000 de soldaţi, cu aproximativ 100.000 de oameni în imediata apropiere a Moscovei, rămăşiţele armatelor înfrânte la Borodino şi unele întăriri
[modifică] Cucerirea Moscovei
Napoleon a intrat într-un oraş din care fuseseră evacuate toate rezervele de alimente şi combustibili la ordinul guvernatorululi Fiodor Rostopcin. Bazându-se pe regulile clasice ale războiului, conform cărora cucerirea capitalei inamicului echivala cu victoria, (deşi trebuie spus că în acele vremuri Moscova era numai capitale economică a Rusiei, curtea imperială şi guvernul avându-şi sediile la Sankt Peterburg), Napoleon s-a aşteptat ca ţarul Alexandru I să ceară pacea, dar niciun comandat rus nu se gândea la capitulare, ci numai la victorie.
Între 14 şi 18 septembrie (stil nou), Moscova a fost incendiată. Oraşul, ale cărui clădiri erau construite în principal din lemn, a fost distrus aproape în întregime, lăsându-i pe francezi practic fără posibilităţi de încartiruire. Se presupune că incendierea oraşului a fost opera sabotorilor ruşi. Mai apoi, mai înainte de a părăsi oraşul răvăşit de incendii, Napoleon a dat ordinul ca toate clădirile rămase neatinse, inclusiv Kremlinul, să fie incendiate. În plus, sodaţii Marii Armate, nemulţumiţi de condiţiile generale şi fără perspectiva victoriei, au început să jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraş. În decursul agonizantei retrageri din Rusia, cele mai multe lucruri jefuite au fost abandonate.
Napoleon avea să remarce mai târziu că că, dacă ar fi pleat cu două săptămâni mai devreme din Moscova, ar fi reuşit să distrugă armata lui Kutuzov încartiruită în apropiere de Tarutino. O asemenea mişcare nu ar fi înfrânt Rusia, dar ar fi împrăştiat singura armată capabilă să se opună în acel moment francezilor.
[modifică] Retragerea
Napoleon a fost silit să se retragă din oraşul aflat în ruine, fără să fi reuşit să obţină capitularea ruşilor, în timp ce atacurile inamicilor nu-i dădeau pace. În timpul bătăliei de la Maloiaroslaveţ, Kutuzov a reuşit să forţeze armata franceză să folosească acelaşi drum pârjolit al Smolenskului pe care sosiseră din vest. Continuând să blocheze flancul sudic pentru a-i împiedica pe francezi să aleagă alt drum, Kutuzov a împânzit zona cu subunităţi de partizani, care tăiau toate posibilităţile de aprovizionare ale armatei napoleoniene şi atacau toate subunităţile rătăcite. Cavaleria uşoară rusă, inclusiv cavalerişti cazaci, excelau în asemenea acţiuni de partizani.
Aprovizionarea armatei franceze a devenit imposibilă, lipsa de iarbă a slăbit puţinii cai rămaşi în viaţă, care au fost până în cele din urmă măcelăriţi pentru hrana soldaţilor înfometaţi. Fără cai, cavaleria franceză a încetat să existe, iar cavaleriştii au fost nevoiţi să continue marşul pedestru. În plus, lipsa cailor a dus la abandonarea tunurilor şi căruţelor, lăsând armata fără sprijinul artileriei şi fără convoaie de aprovizionare. Deşi în 1813 armata a fost capabilă să refacă parcul de tunuri, abandonarea căruţelor a creat o uriaşă proablemă logistică pentru restul războiului. Foametea şi bolile au făcut numeroase victime, iar rata dezertărilor a crescut alarmant. Cei mai mulţi dezertori au fost prinşi de ţărani, care i-au ucis fără nicio formalitate. Traversarea râului a adus o altă înfrângere importantă la Berezina, atunci când Kutuzov a hotărât că momentul este potrivit pentru o bătălie decisivă, a atacat şi a zdrobit acea parte a armatei care nu reuşise să traverseze încă podul peste râu.
La începutul lunii decembrie 1812, Napoleon a aflat că în ţară, generalul Claude François de Malet a încercat să dea o lovitură de stat. El a abandonat armata şi s-a reîntors în grabă în Franţa, lăsâdu-l la comandă pe mareşalul Joachim Murat. Murat a părăsit armata pentru a-şi salva la rândul lui domnia în regatul Neapolelui lăsându-l la comandă pe Eugene de Beauharnais.
În săptămânile care au urmat, resturile Marii Armate au fost atacate fără încetare, iar, pe 14 decembrie 1812, ultimii soldaţi francezi au fost alungaţi de pe teritoriul rus. Numai aproximativ 22.000 de soldaţi dintre cei care începuseră campania au mai supravieţuit. Pierderile ruşilor în cele câtva bătălii directe au fost comparabile cu cele ale francezilor, dar pierderile de vieţi ale civililor în zonele devastate de război au fost mult mai mari decât pierderile suferite de armată. În total, spre deosebire de estimări mai vechi, care dădeau cifre de câteva milioane de morţi, se pare că au murit aproximativ un milion de oameni, împărţiţi în mod egal între cele două părţi beligerante. Pierderile militare s-au cifrat la aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani şi, probabil 450.000 de ruşi. Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai şi peste 1.000 de piese de artilerie.
[modifică] Evaluări istorice
Victoria ruşilor împotriva francezilor în 1812 a fost o lovitură uriaşă dată ambiţiilor lui Napoleon de dominare a Europei. La fel precum catastrofica înfrângere a puterii navale franceze în bătălia de la Trafalgar din 1805, campania din Rusia a foat un punct de turnură al războaielor napoleoniene, care au dus în cele din urmă la înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi la exilul lui în Insula Elba. Pentru Rusia, termenul "Отечественная война – război patriotic" a devenit un simbol care a întărit identitatea naţională, care avea să aibă un efect uriaş asupta patriotismului rus în secolul al XIX-lea. Rezultatul indirect al mişcării patriotice a ruşilor a fost o uriaşă dorinţă de modernizare a ţării, ceea ce va duce la o serie de revoluţii, începând cu Revolta Decembriştilor şi încheind cu Revoluţia din Februarie 1917.
Napoleon nu a fost înfrânt definitiv în Rusia. În anul următor, împăratul a strâns o armată de aproximativ 400.000 de francezi sprijiniţi de un sfert de milion de alţi aliaţi, cu care a contrabalansat puterea Germaniei. Numai în Bătălia Naţiunilor (16 – 19 octombrie 1813) Napoleon a fost înfrânt în mod hotărâtor. Campania din Rusia a demonstrat că Napoleon nu este invincibil. După această înfrângere şi întărâtaţi de naţionaliştii prusaci şi de ruşi, naţionaliştii germani s-au revoltat în toată Confederaţia Rinului şi Prusia. Campania naţionaliştilor germani nu ar fi avut acelaşi efect fără înfrângerea francezilor din Rusia.
[modifică] Principalii comandanţi ruşi
- Mihail Illarionovici Kutuzov – Comandant suprem;
- Mihail Bogdanovici Barclay de Tolly – Ministru de război;
- Peter Hristianovici Wittgenstein - Comandantul aripii dreapta;
- Piotr Ivanovici Bagration – Comandantul aripii de vest;
- Nicolai Nicolaevici Raevski;
- Dmitri Sergheevici Dohturov;
- Mihail Andreevici Miloradovici;
- Alexandr Ivanovici Ostermann-Tolstoy;
- Alexei Petrovici Ermolov;
- Mihail Semionovici Voronţov;
- Iakov Petrovici Kulnev;
- Matvei Ivanovici Platov – Ataman al cazacilor de pe Don.
[modifică] Bibliografie
- 1812: Napoleon's Fatal March on Moscow, Adam Zamoyski, HarperCollins, 644 Pages. ISBN 0-00-712375-2
- Blundering to Glory:Napoleon's Military Campaigns (2nd edition) Owen Connelly. 254 pages. ISBN 0-8420-2780-7
