Jurnalism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jurnalismul reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica şi a prezenta informaţii referitoare la evenimentele curente, incluzând tendinţe, rezultate şi persoane. Cei ce practică jurnalismul se numesc jurnalişti.
Cuprins |
[modifică] Genurile publicistice
Operele publicistice se pot grupa în clase, în raport de apartenenţa lor la un gen publicistic. Definiţia cea mai generală a genului ne trimite la accepţia din logică, valabilă atât în ştiinţele naturii, cât şi în arte, filosofie, ziaristică: "Clasă de obiecte care au note esenţiale comune şi cuprind cel puţin două specii" (Dicţionarul explicativ al limbii române). In teoria literaturii, "genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă (structura) cât şi pe forma internă (atitudinea, tonul, subiectul şi publicul cărora ele se adresează)."[1]
Genul ziaristic este o grupare de opere ziaristice, având comune modalităţile de prelucrare a informaţiei şi a opiniilor despre ea, precum şi atitudinea, tonul, stilul, maniera de prezentare a faptelor şi ideilor. Rezultă că genurile ziaristice (ca şi genurile literare) sunt categorii ale prezentării. Prezentarea presupune forma externă (structura, corelaţia dintre conţinut şi formă) şi forma internă (atitudinea, tonul, stilul, maniera de înfăţişare a faptelor şi ideilor).
Despre acelaşi eveniment, pe una şi aceeaşi temă s-ar putea scrie ştiri, articole, reportaje, anchete sau pamflete. Deci, conţinutul este, în general, acelaşi, diferă doar prezentarea. Opera ziaristică combină aspectul estetic cu cel ştiinţific.
In practica ziaristică cunoaşterea genurilor este importantă. Fiecare gen ziaristic se caracterizează prin: conţinut informaţional, însuşiri structural-compoziţionale şi particularităţi stilistice. Aceste caracteristici pot fi considerate şi posibile criterii de clasificare a genurilor publicistice.
Genurile ziaristice pot fi clasificate în două mari grupe: genuri informative şi genuri comentative.
Genurile informative au, ca principală sarcină, difuzarea informaţiei din cele mai diverse domenii de activitate (culturală, politică, economică, socială etc.). Încă de la primele ziare apărute în lume, genurile informative au ocupat spaţii largi. Această tendinţă s-a accentuat odată cu scurgerea vremii. Apariţia noilor tehnici (radio, televiziune), mai operative în difuzarea informaţiei, nu au exclus prezenţa acesteia în coloanele presei scrise. Cele dintâi publicaţii româneşti ("Curierul românesc" - 1829, "Albina românească" - 1829, "Gazeta de Transilvania" - 1837) în care "se puteau citi: ştiri politice, noutăţi de la teatrul războiului, documente oficiale, veşti despre negoţ"[2]), dar mai ales, marile periodice de mai târziu ("Universul", "Adevărul", "Dimineaţa" - în articolul-program al acestui ziar se consemna rostul noului cotidian: "un ziar care să apară în zori, în calea oricărui cetăţean, în orice colţ al ţării ... pretutindeni, şi să-l înştiinţeze în tot ce s-a petrecut de ieri şi până azi, peste zi şi peste noapte"[3] au inclus în paginile lor şi genurile informative.
Centrul informativ fundamental este ştirea. De obicei, ştirea trebuie să răspundă la întrebările cine? ce? când? unde? Adeseori, însă, conţine şi elemente comentative: răspunsurile la întrebările de ce? şi cum?
Evident, principalul obiectiv al ştirii este să informeze. Informând, în acelaşi timp ştirea orientează, formează şi educă publicul. Acest din urmă obiectiv se realizează prin selecţia evenimentelor tratate, cât şi prin faptul că ştirea este , de multe ori, un "semnal", care va fi continuat, extins, aprofundat prin alte genuri ziaristice.
Reportajul poate figura şi între genurile informative. Genul se caracterizează prin implicarea ziaristului în evenimentul prezentat şi prin folosirea de mijloace literar-plastice.
Intr-o situaţie similară se află şi interviul, gen care dezvăluie faptele, evenimentele, ideile prin intermediul discuţiei ziaristului cu un interlocutor, în urma unei întrevederi. Forma clasică de interviu este succesiunea întrebare-răspuns.
Trebuie precizat că numai unele reportaje sau interviuri pot fi incluse în sfera informativului. Unele reportaje sau interviuri sunt mai bogate în elemente comentativ-analitice şi aparţin sferei genurilor comentative.
Fiecare cu specificul său, având comună ponderea acordată argumentaţiei (răspunsurile la întrebările de ce? şi cum?), articolul, ancheta, cronica, documentarul, pamfletul, eseul sunt genuri comentative.
Într-o modalitate sau alta, principalele genuri se regăsesc în întreaga ziaristică, astfel "ce mai poate rămâne dintr-o pagină de gazetă în care nu se găseşte sarcasmul unui pamflet, emoţia profund omenească a unui reportaj, noutatea unei ştiri?"[4]
În interiorul fiecărui gen, clasificările în specii pot urma două criterii valabile pentru toate genurile: structural-compoziţional şi tematic. Desigur, la fiecare gen, există şi criterii specifice de clasificare.
Se pot face câteva observaţii: orice gen ziaristic trebuie să aibă, ca punct de pornire, fapte din realitate. Genurile se deosebesc între ele prin felul cum sunt înfăţişate faptele selectate de ziarist. Unele genuri comunică, în primul rând, fapte, evenimente (ştirea, reportajul, interviul), altele sunt destinate comunicării ideilor (articolul, eseul).
Comunicând fapte, evenimente, ştirea, reportajul sau interviul vehiculează, în acelaşi timp, idei. După cum articolul şi eseul nu pot comunica idei abstracte din neant, ci bazate, măcar în ultimă instanţă, tot pe fapte, pe evenimente. In interiorul fiecărui gen, speciile deosebite prin criteriul structural-compoziţional urmează calea de la simplu la complex. De exemplu: ştirea - flash, multiplă, notă sau articolul - relatare, de analiză, editorial, teoretic.
Prin criteriul tematic, genurile se pot clasifica pe domenii problematice: cultural, politic, economic, social, ştiinţific, sportiv. Conform aceluiaşi criteriu, cronica poate fi: politică, economică, socială, ştiinţifică, literară, artistică (teatrală, cinematografică, muzicală, plastică, de dans), de radio şi televiziune, sportivă sau a divertismentului.
Genurile ziaristice funcţionează ca un sistem, în care elementele se pot interfera. În practica ziaristică se întâlnesc reportajul-anchetă, reportajul-interviu, reportajul-eseu, interviul-pamflet, ancheta-pamflet, articolul-pamflet. Fiecare din aceste genuri ๎şi are importanţa sa. Orice ierarhizare, din acest punct de vedere, nu se justifică.
Contribuţia fotoreporterului în ziaristică a dat naştere unor genuri specifice: ştirea foto, fotoreportajul, fotoancheta, fotocronica. Preluate din presa scrisă, genurile ziaristice şi-au păstrat datele esenţiale la radio şi televiziune. Elemente specifice există pentru fiecare canal în parte. De exemplu, în presa scrisă cotidiană, ştirea începe cu răspunsul la întrebarea când?, spre deosebire de aceeaşi ştire la radio şi televiziune, care trebuie să de-a răspuns, înainte de toate, la întrebarea ce s-a întâmplat? Ca manieră de difuzare a genurilor ziaristice, specifică pentru radio şi televiziune, este transmisiunea directă.
Genul ziaristic poate fi ales de către ziarist, de aceea sunt necesare cunoştinţele de bază referitoare la genuri. Cine nu ştie ce genuri are la dispoziţie pentru a-şi exprima ideea ziaristică nu poate nici să aleagă între multiple posibilităţi. Pe lângă cunoştinţele despre specificul şi cerinţele fiecărui gen în parte, ziaristul ๎şi formează şi ๎ dezvoltă aptitudinile în vederea folosirii creatoare a cunoştinţelor de specialitate. Numai în acest fel, ziaristul va putea să redacteze operativ, inteligibil, convingător, variat. Dar există gazetari care s-au specializat într-unul sau mai multe genuri ziaristice.
De multe ori, sunt apreciate de public opere ziaristice care nu respectă canoanele genului. Aici trebuie menţionată ideea că genurile ziaristice nu sunt încorsetate de reguli rigide. Parafrazând o maximă cunoscută, putem spune că nu există genuri în sine, ci numai opere ziaristice redactate în diferite genuri. Creaţia în ziaristică trebuie să ţină seama de condiţiile istorice, politice, sociale, economice ale societăţii.
Se pune întrebarea dacă orice temă poate fi tratată prin orice gen publicistic? Teme de mare anvergură, evenimente şi fapte cu largi implicaţii reclamă folosirea unor genuri cu o mai mare pondere a aspectului comentativ (articolul, ancheta), iar teme, evenimente şi fapte de interes mai periferic să fie prezentate prin genuri în care aspectul informativ predomină.
Poziţia politică pe care se situează ziaristul determină opţiunea pentru un gen sau altul, ca reflex al importanţei ce o acordă (sau nu o acordă) unor teme, evenimente, fapte.
Un celebru exemplu este "afacerea Dreyfus". Dintr-un fapt divers de spionaj, cazul s-a transformat într-o amplă campanie de presă, la care au concurat diferite genuri ziaristice, de la caricatură până la celebra polemică "Acuz" a lui Emil Zola. Operele aparţinând aceluiaşi gen se pot "decupa" şi analiza, găsindu-li-se notele comune, dar şi deosebirile. Câteodată chiar "decupajul" dă naştere unor volume de eseuri, de reportaje, de interviuri etc. Spre exemplu putem aminti "Cronicile optimistului" ale lui George Călinescu sau pamfletele lui Tudor Arghezi.
Etimologic, cuvântul a informa înseamnă "punere în formă". bul a informa desemnează procesul de prelucrare, structurare a datelor, a faptelor în forme purtătoare de sens.
Cuvântul informaţie este deseori folosit pentru a denumi ştirea, adică relatarea succintă, lapidară a evenimentelor, a faptelor de actualitate. Termenul de informaţie are însă un înţeles mai larg decât cel de ştire. "Într-un prim sens, informaţia numeşte un element particular de cunoaştere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În altă accepţi, informaţia delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivităţi sau între diversele grupuri ale societăţii. În fine, termenul de informaţie vizează ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni."[5] Delimitarea între informaţie şi ştire o întâlnim de exemplu în franceză: information - nouvelle; în italiană: informazione - notizia; în spaniolă: informacion - noticia; în engleză: information - news etc.
Informaţia este un termen cu accepţii şi utilizări diferite, în domenii diferite: în informatică, în cibernetică, în economie, în matematică, în sociologie, în administraţie, în armată, în meteorologie sau în învăţământ.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
- ↑ Rene Wellek, Austin Warren, "Teoria literaturii", Editura pentru literatura universală, Bucureşti, 1967, p.306.
- ↑ Constantin Antip, "Istoria presei române", Bucureşti, 1979, p.64.
- ↑ "Adevărul de dimineaţă", an I, nr.1, 2 februarie 1904.
- ↑ Geo Bogza, "Introducere în reportaj", în volumul "Anii împotrivirii", Editura Tineretului, Bucureşti, 1953, p.19.
- ↑ Francis Balle, Jean G. Padioleau, "Sociologie de l'information, textes fondamentaux", Librarie Larousse, 1973, p.12.
[modifică] Bibliografie
- Butoi, Octavian, "Introducere în teoria presei", Bucureşti, 1974
- Coman, Mihai, (coordonator) "Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare", Editura Polirom, Iaşi, 1997
- Gross, Peter, "Culegerea şi redactarea ştirilor", Editura de Vest, Timişoara, 1993
- Vlad, Tudor, "Interviul. De la Platon la Playboy", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997
