Interviu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Interviul este specia care informeaza si elucideaza, prin intermediul unui dialog. Rolul reporterului de interviu este sa stabileasca un dialog viabil, un mod de comunicare între el si cititor. Sondajul de opinie, informatia si lamurirea unei situatii sunt laturile principale ale interviului. Intrebarile trebuie sa fie scurte, clare si puse în cunostinta de cauza. Interviul are functia principala de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Intrebarile depind si de informatia pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.

Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lamurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevarat misiunea unui interviu.

Un gen publicistic aparte il constituie cartile de interviuri cu oameni de cultura. Spre exemplu cartea de dialoguri dintre Stelian Tănase şi Alexandru Paleologu, Lumea de mâine, un volum de interviuri realizat de Ion Biberi, cartile de interviuri ale lui Sorin Antohi, cărţile de publicistică ale lui Emil Şimăndan, etc.

Cuprins

1 Tipuri de interviuri
2 Cum trebuie sa fie întrebarile într-un interviu
3 Ce este interviul?
4 Note
5 Bibliografie

[modifică] Tipuri de interviuri

- interviul expres (interogarea catorva trecatori în legatura cu un eveniment unanim cunoscut si actual) interviul-informatie - interviul-explicatie (prin care reporterul îl determina pe intervievat sa-si justifice o atitudine, sa-si explice actele, opiniile, opera, etc).

[modifică] Cum trebuie sa fie întrebarile într-un interviu

- sa nu se refere la domenii cunoscute ziaristului

- sa nu aiba caracter general

- sa nu fie puse mai multe întrebari deodata

- sa nu fie lungi

- sa nu fie de tipul la care sa se raspunda prin da sau nu

- sa nu sugereze raspunsul

- sa nu fie ipotetice, etc.

[modifică] Ce este interviul?

Chiar dacă de la data consemnării primelor "intervista" datorate lui Pico della Mirandola până la apariţia lui James Gordon Bennet (fondatorul lui "New York Herald") care ar fi "inventat", după Gambo Pal, interviul de presă, s-au scurs patru secole, în fond, nu e decât un singur pas.

Interviul n-a fost "inventat". James Gordon Bennet a transpus în paginile presei o multilaterală formă a comunicării interumane, cu amendamentele tehnice corespunzătoare. Interviul nu a apărut ca o generaţie spontană. Putem observa că de la necesitatea de a afla a omului primitiv, la "interviurile" luate de antici Oracolului din Delphi, la prima prezenţă cultă a genului în "Dialogurile" lui Platon, de la invocarea spiritelor menite să aducă răspunsuri la chinuitoarele întrebări despre viaţă şi moarte ale oamenilor din Evul mijlociu există o strânsă legătură. Totodată aceată egătură există şi între "intervistele" teologice ale umanismului italian, între "Convorbirile economice" ale lui Ion Ghica până la răsunătoarele interviuri de presă ale lui James Gordon Bennet. Remarcabile sunt interviurile lui Ion Valeriu din "Viaţa românească" (1926-1939), lui Felix Aderca interviuri publicate în "Vremea" prin 1937, lui Adrian Păunescu în "Sub semnul întrebării" ş.a. Dintr-un gen în bună măsură eclipsat în deceniul de după război, neglijat şi abandonat, în virtutea unei practici de presă cantonate în jurul unicului pilon - articolul, înterviul a început să-şi reia locul stabil, săptămânal, printre celelalte genuri publicistice, ca în prezent să atingă adevărate culmi de profesionalitate.

Interviul nu a cunsocut niciodată, în istoria presei noastre, diversitatea de expresie, de modalităţi şi forme, de tematici şi personalităţi creatoare, ponderea şi strălucirea cu care se poate mândri astăzi. Cu greu se poate găsi astăzi un cotidian sau o revistă săptămânală care să nu aibă inserate în paginile sale interviuri. Se poate spune că interviul de presă a ajuns să cunoască în publicistica românească un loc de primă însemnătate. In ziare, în reviste de cultură, literatură şi artă, interviurile au devenit nu numai depozite de informaţie inedită, mijloace de vehiculare a unor idei şi experienţe, dar şi-au cucerit şi unele calităţi literare, cu profiluri bine individualizate de la publicaţie la publicaţie şi de la autor la autor. Această răspândire cantitativă, precum şi ţinuta calitativă a interviului din presa noastră actuală constituie şi explicaţia bogăţiei cărţilor de interviuri.

Interviul a apărut ca expresiea neastâmpăratei curiozităţi a omului, a dorinţei sale de cunoaştere. Omul s-a născut şi a trăit sub zodia întrebării.

In ziaristică cuvântul interviu are două sensuri: metodă de obţinere a unor informaţii şi gen ziaristic. Etimologia cuvântului interviu provine din limba engleză: interview, care se poate traduce şi cu întrevedere. Aceste două sensuri se suprapun. Interviul este strâns legat de aproape toate genurile ziaristice, fiind un mijloc de culegere al informaţiilor, o modalitate de realizare a documentării. In acest caz, întrevederea nu este făcută decât in vederea obţinerii de la o persoană chestionată informaţii, relaţii despre problematica studiată. Spre deosebire de interviul propru-zis, rolurile participanţilor sunt complet diferite: "intervievatul reprezintă obiectul investigaţiei iar ziaristul subiectul cercetării."1) Interviul ca gen ziaristic prorpiu-zis se constituie dintr-o serie de întrebări şi răspunsuri. El este o întrevedere solicitată, provocată de ziarist. Rezultatul acestei întrevederi, convorbirea, este publicat în presă, difuzat la radio sau televiziune. Interviu trebuie să cuprindă următoarele etape: alegerea temei şi a interlocutorului, documentare, pregătirea întrebărilor, realizare şi redactarea interviului.

Elementul iniţial în elaborarea interviului este alegerea temei şi a interlocutorului. Nu orice temă este aptă pentru a face obiectul unui interviu. Interviul poate răspunde unei sarcini la zi sau poate să urmărească realizarea unor obiective de duratăale publicaţiei. Indiferent de scopul urmărit, de tema aleasă, interviul ca gen ziaristic presupune, înainte de toate, existenţa unui interlocutor care are ceva de spus. In absenţa acestuia tema propusă poate fi realizată prin reportaj, articol, consemnare sau orice alt gen publicistic. Astfel, o condiţie a interviului este existenţa unui interlocutor depoziate de informaţie. Procesul de creaţie al interviului începe cu alegerea temei şi a interlocutorului.

După ce jurnalistul şi-a ales partenerul de dialog, el se va informa asupra datelor personale ale acestuia, asupra evoluţiei sale profesionale. De asemenea, nu trebuie pierdute din vedere nici trăsăturile temperamentale, care concură la conturarea portretului psihic. Este foarte important să cunoşti dacă partenerul de dialog este sociabil sau irascibil, dacă este taciturn, dornic de reclamă sau complexat, ferindu-se de publicitate, dacă este entuziast, genereos sau indiferent. Cunoaşterea acestor calităţi sau defecte ale interlocutorului este necesară pentru stabiliraea adecvată a formulei de solicitare a interviului, pentru modul de pregătire al întrebărilor şi pentru maniera în care va fi orientat dialogul.

Pasul următor în realizarea unui interviu este documentarea propriu-zisă. Jurnalistul va studia domeniul de activitate al interlocutorului, ๎i va analiza activitatea deăpistând centrele de maxim interes, de actualitate. Toate acestea sunt elemente indispensabile pentru formularea întrebărilor. Pentru a pune întrebări interesante şi pentru a-l feri pe interlocutor de răspunsuri genereale, plate jurnalistul trebuie să se mişte nestingherit pe terenul interlocutorului. Jurnalistul ๎şi va câştiga poziţia de conducător al discuţiei numai în măsura în care va reuşi să ridice problematica specifică la o înţelegere general-umană.

Alegerea şi formularea întrebărilor exprimă pregnant gradul de documentare prealabilă şi talentul juranlistului. Cheia interviului este întrebarea. In majoritatea cazurilor, calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. Când ziaristul nu va avea decât cunoştinţe generale despre preocupările interlocutorului său, întrebările sale oricât de elevat exprimate ar fi, nu vor provoca altceva decât răspunsuri plictisitoare şi vagi. Un interviu bine pregătit înseamnă întrebări adecvate. Intrebările formează scheletul interviului. Pe acest schelet se vor mula răspunsurile. Exprimarea precisă a ideii, concizia, simplitatea, formularea la obiect sunt alte calităţi pe care le impune genul.

Un adevărat maestru în ştiinţa stimulării interlocutorului devine acel ziarist care reuşeşte să creeze un climat de sinceritate şi confesiune, realizând o convorbire, aparent simplă, spontană, "fără pretenţii", ce determină răspunsuri revelatorii. Orice temă, oricât de importantă ar fi ea, poate fi ucisă printr-o tratare şi punere în pagină aridă şi monotonă, la fel un interviu prost conceput şi lipsit de har nu mai poate fi salvat nici de personalitatea strălucitoare a interlocutorului şi nici de bunăvoinţa cititorului.

Un interviu în care se vehiculează numai informaţii, în care nu există o viabilă luptă de idei, o confruntare de poziţii, va fi ca un comentariu distribuit pe mai multe voci. O tematică, oricât de importantă ar fi ea, nu se salvează prin ea însăşi. O elaborare lipsită de strălucire şi inteligenţă, nesimuşare publicistică a materiei brute pot compromite un subiect oricât de captivant. Un interviu interesant începe cu întrebări interesante. Gândirea trebuie să circule alert în ambele sensuri: de la jurnalist la interlocutor şi viceversa. Rolul "celui care dă din cap", "celui care este întotdeauna de acord", "celui care mereu mulţumeşte" este incompatibil cu profesiunea de gazetar. Ziaristul trebuie să inicte, să producă argumente şi contraargumente. Nu mai poate fi numit dialog o situaţi în care jurnalistul şi interlocutorul, stând faţă în faţă, dau din cap politicos şi se aplausă politicos.

Din punct de vedere al conţinutului, întrebările se clasifică în: factuale, de opinie, de motivaţie, mărturii. Intrebările factuale au conţinut concis, direct, la obiect. Intrebările de opinie vizează gândirea, sistenmul de cunoştinţe al interlocutorului, părerea, atitudinea şi reacţiile sale la anumiţi stimuli sociali. Intrebările de motivaţie evidenţiază cauzele şi condiţiile opiniilor sau faptelor. Ele au o pondere însemnată în anchet, dar apar şi în unele tipuri de interviuri. Intrebările de mărturie au rolul de a solicita opiniile unor persoane care reprezintă o colectivitate socială, se fac purtători de cuvânt, devin martori ai colectivităţii umane.

Cele mai indicate întrebări într-un interviu sunt cele directe, Frank Candlin numindu-le "๎ntrebări direct conducătoare spre răspuns, spre informaţia solicitată". Intrebări generale, precum: "Ce părere aveţi despre...?", "Ce aveţi de spus despre...?", "Ce e nou în...?", "Ce mai aveţi de adăugat?" sunt nepotrivite. Intr-un inteviu trebuie evitate întrebările închise, la care răspunsurile să fie monosilabice - "da" sau "nu" - iar utilizarea întrebărilor deschise permit răspunsuri cuprinzătoare, concrete. Se remarcă în interviuri prezenţa unot succinte fraze de legătură între răspunsuri, apariţia comentariilor în interviu. Menirea acestor comentarii este de a sublinea sau de a completa cele mai importante idei emise de cel intervievat. Calitatea răspunsurilor depinde de calitatea interlocutorului, de competenţa, de buna lui pregătire. Dar răspunsurile sunt dependente de întrebări, de măiestria jurnalistului de a conduce, orienta şi stimula discuţia.

Următoara etapă este realizarea interviului. Înainte de a începe duelul de idei şi de a ataca problemele de fond, se recomandă o scurtă "discuţie pregătitoare", necesară pentru crearea unei ambianţe deschise şi a unui climat propice în care interlocutorul să se poată mobiliza, pregati pentru dialog. "Discuţa pregăitoare" se dovedeşte a avea pentru soarta ulterioară a interviului, o importanţă covârşitoare. Jurnalistul trebuie să-şi folosească tactul, farmecul, inteligenţa ca să câştige respectul şi încrederea interlocutorului, să-şi risipească eventualele rezerve.

Se întâmplă ca însăţi "discuţia pregătitoare", răsturnând orice plan preconceput, să se transforme în începutul interviului. În discuţia de aclimatizare, ziaristul are prilejul ca, subliniind importanţa interviului şi a operei interlocutorului, să se creeze o atmosferă destinsă, de bună dispoziţie, să obţină indispensabilul "captatio benevolentiae". A-ţi apropia interlocutorul încă de la faza solicitării interviului, a-i arăta respectul pe care i-l porţi are o importanţă deosebită în crearea unui climat de încredere. "Discuţia pregătitoare" este importantă şi atunci când avem de-a face cu un interlocutor cu alte vederi politice, cu un adversar de idei. Fermitatea principiilor nu exclude recunoaşterea meritelor acestuia, respectul opiniilor sale. Maniera civilizată a discuţiei şi politeţea impusă unei gazde, ziaristul trebuind întotdeauna să se considere un amfitron, este obligatorie. Duelul trebuie să fie de idei, nu de violenţe verbale. Poziţia jurnalistului, punctul său de vedere se vor regăsi în punctarea decentă a ideilor, în eventuale intervenţii, , paranteze sau comentarii, în conţinutul şi succesiune întrebărilor.

Uneori "discuţia pregătitoare" poate da interviului o turnură neaşteptată, răsturnând ordinea întrebărilor şi logica planului prestabilit.

În numeroase interviuri se poate folosi un procedeu al chestionării numit "tehnica înlănţuirilor logice". Acest procedeu constă în stabilirea unor întrebări-verigă, care odată puse, vor fi completate prin întrebări auxiliare, spontane, enunţate după cerinţele dialogului şi calitatea răspunsului. Astfel, aceste cerigi vor constitui un lanţ. De multe ori dacă prima întrebare este bine aleasă, dacă este adecvată la temperamentul intelocutorului, succesul interviului este asigurat. Începând conversaţia, întrebările îşi vor urma planul logic fie că jurnalistul va ţine cont de contextul răspunsurilor în formarea următoarei întrebări, fie că le va formula independent de răspunsurile anterioare. Tehnica înlănţuirilor logice asigură un dialog viu, de la egal la egal, într-o mişcare liberă de idei, ziaristul trebuind să deţină o bună cunoaştere a domeniului pus în discuţie, să fie înzestrat cu mobilitate de gândire şi spontaneitate.

Prima întrebare poate fi la precisă, la obiect, introducându-ne de la începu în miezul problematicii tratate. Prima întrebare poate avea şi o încărcătură uşor polemică, incitând, provocând de cele mai multe ori interlocutorul la replică. Se poate întâmpla ca prima întrebare să fie pusă de interlocutor. Dialogul se poate deschide printr-o declaraţie sau de a descrie cadrul, locul sau momentul în care se ia interviul. Pentru lămurirea unor aspecte referitoare la context, la motivaţia dialogului, se poate realiza o scurtă introducere. Ziaristul trebuie să aibă permanent spiritul treaz, să fie atent la mişcările interlocutorului său, să fie suficient de bogat în idei ca să poată renunţa la intenţiile iniţiale şi suficient de curajos să se avânte cu încredere în spaţiul unor noi idei.

Ultima etapă a unui interviu este redactarea. Ea constă în finalizarea şi pregătirea interviului pentru tipar. S-au ridicat deseori întrebări de genul: Cum e mai bine să se reproducă declaraţiile înterlocutorului, exact, stenografic sau să fie prelucrate? Să fie regrupate întrebările şi răspunsurile pentru a li se spori fluenţa logică, caracterul de duel de idei sau trebuie respectată ordinea iniţială? Este bine să insereze jurnalistul comentarii în interviu cu fapte şi descrieri, să portretizăm interlocutorul sau să optăm pentru forma clasică întrebare-răspuns?

Măiestria jurnalistului caostă tocmai în supleţea cu care se orientează de la caz la caz, după cum impune personalitatea interlocutorului şi materialul cules. În unele cazuri interviul este atât de interesant, de bogat în idei, încât în orice orice comentariu în plus va părea artificial. Alteori, personalitatea partenerului de discuţie impune notaţii comportamentale, considereaţii asupra activităţii sale. Jurnalistul are libertatea oricărei intervenţii publicistice cu o singură condiţie: să nu deformezefaptele sau declaraţiile interlocutorului.

Există mai multe tipuri de interviuri care pot fi clasificate în funcţie de scopul urmărit şi de motivaţia acestuia. Mai există şi interviuri care prezintă un eveniment, un subiect de actualitate cu ajutorul unor interlocutori competenţi, de mare autoritate în domeniul pe care îl reprezintă. Acest tip de interviu are o introducere în care ziaristul anunţă ştirea propriu-zisă, persoana interlocutorului, motivul alegerii temei şi a partenerului de discuţie. Ideea este apoi dezvoltată de intelocutor, ziaristul având rolul să atragă atenţia prin întrebări , asupra aspectelor celor mai semnificative. În acest tip de interviu, cititorul este informat despre un eveniment, despre anumite schimbări, noutăţi din viaţa socială, economică sau politică, este pus în situaţia de a cunoaşte o părere.

Interviurile care urmăresc să realizeze un portret fac cunoscute o profesiune de credinţă, ostare de spirit, o mărturie de creaţie, o personalitate remarcabilă. Preambulul poate fi constituit din datele biografice ale interlocutorului. Acestea pot fi inserate şi pe parcursul interviului. Acest tip de interviu-portret este interesant deoarece prezintă gândurile, biografia, portretul interior al unei personalităţi.Un alt tip de interviuri sunt cele ce fac cunoscute opinii, puncte de vedere. În astfel de interviuri pot fi exprimate poziţii critice, de dezaprobare faţă de fapte culese din realitatea apropiată. De cele mai multe ori aceste opinii sunt publicate sub forma declaraţiilor.

Ziaristul poate solicita şi în mod special anumite declaraţii unor personalităţi ale vieţii politice, oameni de prestigiu ale căror opinii interesează publicul. În funcţie de participare jurnalistului la interviu, se pot distingedialogul şi interviul colectiv. În dialog relaţia jurnalist-interlocutor se modifică, fiecare dintre cei doi parteneri îşi pot adresa reciproc întrebări, îşi potcompleta răspunsurile. Interviul colectiv sau masa rotundă este o dezbatere ce implică mai mulţi participanţi reuniţi de ziarist pentru a despre o anumită tematică. Ziaristul are misiunea de a îndruma şi conduce discuţiile. Acest rol îi impune mult tact şi prezenţă de spirit. Fiecare intervenţie a sa trebuie să fie o concluzie, o sinteză a ideilor exprimate până în acel moment. Ziaristul va fi preocupat mereu să dea un caracter viu, dinamic unei astfel de discuţii. Reuşita unei mese rotunde este asigurată de concizia intervenţiilor. Replicile extinse, greoaie, cu tendiţa de a se transforma în adevărate prelegeri sunt dificil de urmărit.

Chilton R. Bush spunea că cei mai mulţi dintre noi citesc sau aud despre anumite persoane şi s-ar bucura să vorbească cu ele, aflând ce fel de oameni sunt cu adevărat şi ce părere au ei despre anumite lucruri. Scopul interviului este de a satisface această dorinţă a cititorului sau ascultătorului. Interviul corespunde curiozităţii şi dorinţei oamenilor de a cunoaşte îndeaproape preocupările, ideile şi faptele celor de la care se aşteaptă precizări, răspunsuri, explicaţi despre un fapt, eveniment. Persoanele cărora li se iau de obicei interviuri sunt oameni de stat, diplomaţi, savanţi, actori etc. Desigur interviul trebuie să prezinte oarecare importanţă, altfel este inutil să fie făcut publicat.

Un bun interviu, preciza Chilton R. Bush,este acela în care reporterul se substituie cu succes cititorului. Rolul jurnalistului nu este acela de a introduce, ostentativ, propria sa personalitate în interviu, ci de a pune în lumină personalitatea şi opiniile aceluia căruia i se ia interviul. Câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă un jurnalist sunt: "responsabilitatea, independenţa, sinceritatea, exactitatea, imparţialitatea fair play-ul şi decenţa."2)

C.A.Moser formulează în "Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale" un şir de calităţi "obligatorii" pentru operatorul de interviu. În acest sens, Moser spunea că exactitatea şi onestitatea sunt calităţi care nu trebuie numai afirmate, ci probate practic, în slujba adevărului.