Heinrich Heine

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Christian Johann Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naştere Harry Heine), (* 13 decembrie 1797, Düsseldorf – † 17 februarie 1856, Paris) este unul din cei mai semnificativi poeţi germani.

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupaţiei franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerţ. După ce şi afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universităţile din Göttingen, Bonn şi la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deşi a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În aceată perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricţii severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era şi cea de profesor la universitate, care devenise ţelul lui Heine. Heine şi-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost "biletul său de intrare în cultura europeană". De fapt se pare că nu a fost chiar aşa. Vărul şi binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieţii, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identităţi, germane şi evreieşti.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinereţe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Şi alţi compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf şi Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar şi în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze şi Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală faţă de verişoarele sale Amalie şi Therese l-au inspirat să scrie cele mai reuşite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franţa, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepţii ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocraţie.

Cu excepţia unei scurte vizite în Germania, în 1843, el şi-a petrecut restul vieţii la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau consideraţi ca făcând parte din mişcarea Junges Deutschland (Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanţă, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania şi a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopţi de vară), el a satirizat politica utopică a opozanţilor regimului din Germania.

Experienţa emoţionantă a exilului său se oglindeşte în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viaţă a fost ţintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alţii opinează că a avut sifilis. A murit la Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de nazişti asupra Institut für Sexualwissenschaft (Intitutul pentru ştiinţe sexuale), printre cărţile arse în Piaţa Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit şi lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.