Economia Uniunii Sovietice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Economia Uniunii Sovietice a fost bazată pe sistemul planificării administrative şi pe proprietatea de stat. Uniunea Sovietică a dezvoltat prima economie planificată centralizată. Dintr-o ţară subdezvoltată în primii ani ai revoluţiei bolşevice, Uniunea Sovietică a ajuns să fie una dintre cele mai puternic dezvoltate state după Statele Unite ale Americii. Din 1928 până 1991, întreg cursul economiei a fost ghidat de o serie de 13 planuri cincinale. Ţara a ajuns una dintre primele trei mari producătoare la o serie de produse ale industriei grele şi de bază, dar a rămas mult în urma altor state în ceea ce priveşte producţia de bunuri de larg consum. De la dizolvarea Uniunii Sovietice din 1991, numai câteva dintre cele 15 foste republici sovietice şi-au schimbat din rădăcini economiile de tip sovietic. (Vezi şi Tranziţia de la economia planificată la economia de piaţă în fosta URSS).
Cuprins |
[modifică] Planificare
Fiind bazată pe sistemul proprietăţii de stat, economia sovietică a fost condusă prin intermediul Gosplan (Comitetul de stat al planificării), Gosbank (Banca de stat) şi Gossnab (Comisia de stat pentru aprovizionarea tehnico-materială). Îjncepând din 1928, economia s-a dezvoltam conform unei serii de planuri cincinale, cu o scurtă încercare de planificare septenală. Pentru toate întreprinderile, ministerele planificatoare, cunooscute ca fiind "deţinătoatrele de fonduri"), hotărau structura intrărilor (munca vie, materiile prime), programarea termenelor, preţurile la marfa vrac şi aproape toate preţurile cu amânuntul.
Accentul dezvoltării economiei s-a pus după 1928 pe producţia de mijloace de producţie, metalurgie, industria constructoare de maşini şi industria chimică.
În terminologia sovietică, mijloacele de producţie erau cunoscute şi ca grupul A de mărfuri. Acest accent era bazat pe necesitatea evidentă pentru industrializărea la scară largă şi modernizarea Uniunii Sovietice. După moartea lui Stalin din 1953, bunurile de larg consum - grupul B de mărfuri – a început să fie din ce în ce mai important în ochii planificatorilor.
Pentru mai multe detalii, vezi şi Bunurile de larg consum în Uniunea Sovietică.
[modifică] Schiţarea planurilor cincinale
Sub conducerea lui Stalin, s-a dezvoltat un sistem complex de planificare încă de la primul cincinal din 1928. Până la sfârşitul deceniul al nouălea al secolului trecut şi începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, când reformele economice iniţiate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov au introdus schimbări semnificative în sistemul economic rigid socialist, (vezi Perestroika), alocarea de resurse era condusă mai degrabă de aparatul de planificare decât de forţele pieţei. Începând cu epoca lui Stalin şi până în momentul dizolvării URSS, planurile cincinale integrau planurile pe termen scurt în planuri ample pe termen lung. Planul cincinal schiţa direcţiile importante ale dezvoltării ţării şi preciza care erau căile folosite pentru atingerea ţelurilor propuse de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Dşi planurile cincinale erau adoptate prin lege, ele conţineau mai degrabă o serie de linii călăuzitoare decât un set de ordine şi direcţii precise.
Perioadele de timp acoperite de planurile cincinale coincideau cu cele dintre două congrese ale partidului comunist. La fiecare congres al partidului, conducătorii comunişti prezentau obiectivele noului plan cincinal. De aceea, planul cincinal avea aprobarea celui mai important organ al instituţiei politice conducătoare a ţării.
[modifică] Linii directoare pentru planul cincinal
Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi, mult mai exact, Politburo, stabilea liniile directoare ale planului cincinal. Politburo determina direcţia generală în care avea să se îndrepte economia, stabilindu-se cifrele de control, (obiective preliminare de plan), proiectele mari de investiţii, (crearea de capacităţi de producţie) şi politicile economice generale. Aceste linii directoare erau prezentate ca un raport al Comitetului Central supus aprobării Congresului Partidului Comunist.
După aprobarea la congres, lista de priorităţi ale planului cincinal erau procesate de Consiliul Ministerial – parte a guvernului URSS-ului. Consiliul Ministerial era format din reprezentanţii diverselor ministere industriale, preşedinţii diverselor comisii guvernamentale şi din preşedinţii agenţii cu statut de minister. Acest comitet era vârful unei piramide administrative uriaşe, care includeau aparatul de planificare de stat, ministerele industriale, trusturile – nivelul intermediar între minister şi întreprindere – şi, în cele din urmă, întreprinderile de stat. Consiliul Ministerial elabora un plan bazat pe obiectivele Politburo, care era trimis în cele din urmă Gosplan, care aduna datele despre îndeplinirea planului.
[modifică] Gosplan
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Gosplan.
Combinând obiectivele generale stabilite de Consiliul Ministerial cu datele furnizate de organele administraţiei locale cu privire la starea economică a ţării, Gosplan elabora în detaliu, prin încercă®i succesive şi eliminarea erorilor, un set de obiective preliminare. Printre cele peste comitete de stat, Gosplan conducea aparatul de stat pentru planificare şi era fără nici o discuţie cea mai importantă agenţie guvernamentală în administraţia economică. Sarcina planificatorilor era aceea de a echilibra resursele şi cererile şi să facă în aşa fel încât să se asigure elementele necesare pentru realizarea producţiei proiectată. Aparatul de planificare în sine era o organizaţie foarte vastă, formată din consilii, comisii, oficiali guvernamentali, specialişti, etc, însărcinaţi cu executarea sau monitorizarea politicii economice.
Agenţiile planificării de stat erau la rândul lor divizate în propriile lor departamente industriale, aşa cum erau cele pentru cărbune, fier şi construcţia de maşini. Avea de asemenea departamente nespecifice activităţii lor, aşa cum era cel de de finanţe, care trebuiau să se ocupe cu problemele din zonele de comune competenţă. Cu excepţia unui scurt experiment din timpul lui Nikita Hruşciov în domeniul planificării regionale, planificarea sovietică era făcută pe baze sectoriale şi nu pe criterii regionale sau republicane. Departamentele agenţiei de stat pentru planificare ajuta la dezvoltarea unui întreg set de obiective naţionale corelate cu resursele necesare, un proces care impunea existanţa unui proces de negociere între ministere şi planificatori.
[modifică] Ministere implicate în planificare
Ministerele economice aveau roluri de căpătâi în structura organizaţională sovietică. Când obiectivele de plan erau stabilite de Gosplan, ministerele economice stabileau planuri în sectoarele pentru care erau răspunzătoare şi atribuiau sarcinile specifice de plan entităţilor din subordine.
Datele de plan erau trimise la unităţile subordonate prin ierarhia de planificare pentru elaborare detaliată. Ministerele primeau obiectivele de control, care erau mai apoi detaliate pe ramurile ministerului, apoi prin unităţile mai mici, până când fiecare unitate economică de bază îşi primea propriile sarcini de plan.
[modifică] Întreprinderi
Întreprinderile erau cele care aveau sarcina să dezvolte cele mai detaliate planuri de producţie, care acopereau toate aspectele producţiei, aşa puteau să facă o apreciere competentă asupra sarcinilor trasate, ele finnd cele care deschideau cele mai intense negocieri pe timpul procesului de planificare. După ce întreprinderile îşi strabileau planurile detaliate de producţie, fluxul de informaţii era inversat: conducătorii întreprinderilor şi chiar şi muncitorii fruntaşi participau la munca de planificare la acest nivel. În conformitate cu statisticile sovietice, aproape 110 milioane de oameni luau parte la discuţiile din această fază finală a procesului de planificare la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut şi în primii ani ai ai ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Totuşi, această participare era mai degrabă doar o maşină de vot pentru aprobarea formală a sarcinilor de plan în cadrul unor şedinţe atent pregătite politic şi propagandistic.
Schiţele de plan ale întreprinderilor erau trimise mai apoi către ministere pentru a fi revăzute şi completate. Procesul de negociere minister-întreprindere era în continuare în plină desfăşurare în această fază, pentru găsirea celor mai bune cifre de plan şi de aprovizionare/resurse, cifre care să corespundă cel mai bine celor două părţi.
[modifică] Reschiţarea planurilor
După acest nou proces de negociere, Gosplan primea estimările revizuite şi recentralizate şi le compara cu cifrele iniţiale. Noul proiect de plan era trimis Consiliului Ministerial, Politburo şi la Secretariatul Comitetului Central în vederea aprobării. Comitetul Central prezenta proiectul de plan spre aprobare Congresului partidului, unde era adoptat fără alte discuţii. Din acest moment, planul cincinal avea putere de lege şi obiectivele stabilite deveneau obligatorii.
[modifică] Aprobarea planului
Trecerea în revistă, revizuirea şi aprobarea planului cincinal erau urmate de o altă defalcare a obiectivelor către nivelurile inferioare, de această dată cifrele fiind cele finale pentru fiecare sector şi mai departe, pentru fiecare întreprindere economică. Punerea în practică a obiectivelor începea din acest moment, conducătorii de întreprindere fiind primii responsabili de realizarea planului.
[modifică] Dezvoltare economică
Începând din 1928, planurile cincinale au început prinn a pune accentul pe construirea unei baze pentru industria grea într-o economie subdezvoltată, fără să aştepte acumularea de capital datorată dezvoltării industriei uşoare şi fără a avea şansa unei finanţări din exterior. Ţara s-a transformat într-o putere industrializată într-un ritm nemaiîntâlnit, depăşind ritmurile de dezvoltare industrială ale Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi ale Japoniei de la începutul secolului al XX-lea. După ce reconstrucţia economică după distrugerile provocate de războiul civil rus a fost încheiată şi după ce primele planuri pentru industrializare accelerată au fost îndeplinite, dezvoltarea explosivă a fost încetinită, dar era în continuare superioară multor altor ţări până la mijlocul deceniului al optulea, când a intervenit prioada de stagnare breşnevistă. Industrializarea a fost însoţită de dezvoltarea serviciilor medicale, ceea ce a dus la creşterea productivităţii muncii. S-au dus campanii la nivel naţional împotriva tifosului, holerei şi malariei. Numărul de medici a crescut atât de repede cât au permis deyvoltarea capacităţile de pregătire, iar rata mortalitaţii şi a mortalităţii infantile a scăzut încontinuu. Planificarea economică s-a dovedit o acţiune de succes în primel faze ale industrializării, în perioada de mobilizare pentru câştigarea celui de-al doilea război mondial şi în primele două decenii ale epocii postbelice. Economia sovietică a devenit a doua ca putere ca dezvoltare după cea a Statelor Unite ale Americii. Uniunea Sovietică a devenit primul producător mondial de petrol, cărbune, fontă, ciment şi oţel. Uniunea Sovietică ocupa un loc fruntaş în lume şi în producţia de magneziu, aur, gaze naturale şi de alte minerale. Creşterea economică s-a încetinit după 1960, dar acest lucru a fost considerată o caracteristică a unei economii industrializate şi matură din acele timpuri. Până în cele din urmă, ministerele participante la acţiunea de planificare au pierdut controlul asupra întreprinderilor, nemaireuşind să le antreneze în creşterea producţiei, ceea ce a dus la o stagnare prelungită în deceniul al optulea şi al nouălea, care era dovada unei probleme cronice de sistem. Economia planificată sovietică s-a dovedit a fi nepotrivită cu ritmul de dezvoltare tot mai rapidă, specific economiilor celorlalte ţări puternic industrializate şi a economiei mondiale. Odată cu dezvoltarea economică, volumul de decizii căruia trebuia să-i facă faţă planificatorii de la Moscova devenea copleşitor. Procedurile greoaie caracteristice birocraţiei administrative nu permiteau libera comunicare şi răspunsul rapid şi flexibil cerut la nivelul întreprinderii pentru a face faţă problemelor alienării muncitorilor, inovaţiei tehnice, aprovizionării şi desfacerii în condiţii de profitabilitate.
Scăderea constantă a preţurilor practicată de agenţiile de planificare a dus la un efect secundar neaşteptat. Când preţurile au scăzut sub limita de echilibru, oamenii au început să cumpere toate stocurile disponibile. Consumul real de alimente era ridicat, dar din punct de vedere psihologic, aspectul rafturilor goale era greu de îndurat. Deşi consumul pe persoană, (cu excepţia cărnii), era mai ridicat decât în Statele Unite ale Americii, oamenii erau profund nefericiţi. În 1988, consumul de lapte şi produse lactate în URSS era de 356 kg pe persoană faţă de 260 kg în SUA, dar 44% din populaţia sovietică intervievată declara că nu consumă suficient lapte. În Armenia, unde oamenii consumau 480 de kg de lapte şi produse lactate (1989), 62% din populaţie se declara nesadisfăcută de nivelul de consum. Aceiaşi situaţie era întâlnită la multe alte produse alimentare sau nealimentare.
Apelurile făcute pentru o mai mare libertate de decizie a directorilor în problemele de aprovizionare, marketing şi desfacere câştgau atenţia tot mai multor comunişti reformişti. De la dizolvarea Uniunii Sovietice, aproape toate republicile fost-unionale au renunţat la sistemul de planificare centralizată din epoca socialistă şi la proprietatea de stat. Rezultatele nu au fost cele aşteptate în unele cazuri. (Vezi şi Istoria Rusiei post-sovietice).
[modifică] Agricultură
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Agricultura Uniunii Sovietice..
Agricultura a fost organizată în sistemul fermelor cooperatiste (colhoznic) şi al fermelor de stat (sovhoznic). Deşi Uniunea Sovietică avea o agricultură puternic mecanizată la scară naţională, avea una dintre cele mai mari producţii de cereale, (au apărut şi ani cu recolte proaste, aşa cum au fost cele din 1972 sau 1975), avea nevoie de mari importuri de alimente. Aceste lipsuri în domeniul agricol încetinea rata de creştere economică a ţării. În cincinalul 1976 – 1980 s-au alocat resurse suplimentare pentru dezvoltarea agriculturii, iar în anul 1978 s-a obţinut o recoltă record.
Totuşi, în ciuda marilor întinderi de teren agricol, mecanizării şi chimizării la scară mare şi a unei forţe de muncă foarte numeroase, agricultura sovietică producea insuficient faţă de nevoi, în parte datorită condiţiilor climaterice, dar şi a productivităţii foarte scăzute a forţei de muncă.
[modifică] Comerţ exterior şi schimb valutar
Uniunea Sovietică, care era capabilă să-şi asigure în cea mai mare parte nevoile interne, avea un volum al comerţului exterior scăzut în comparaţie cu forţa economiei sale. Până în cele din urmă, comerţul exterior cu ţările necomuniste a crescut în continuu în încercarea guvernului de a acoperi din importuri lipsurile în sectorul producţiei de bunuri de larg consum.
Se exportau în general combustibili, metale şi cherestea. Se importau maşini unelete, bunuri de larg consum şi, uneori, cereale. În 1980, comerţul cu statele membre CAER reprezenta aproximativ jumate din comerţul exterior al ţării.
Moneda sovietică – rubla – nu a mai fost convertibilă după 1932, când plăţile în monedă-aur introduse de Lenin în timpul NEP-ului au fost suspendate. Era imposibil pentru cetătenii ţării, dar şi pentru întreprinderile sovietice, să cumpere sau să vândă în mod liber valută străină chiar şi la "ratele de schimb" publicate cu regularitate în presa sovietică. Cumpărarea sau vânzarea de monedă străină la piaţa neagră era o infracţiune serioasă. Persoanele care primeau plăţi în valută din străinătate, (autori ale căror cărţi fuseseră publicate peste graniţă, de exemplu), trebuiau să-şi cheltuiască banii doar în shopurile "Берёзка" ("Mesteacănul") deţinute de stat. În momentul în care s-a autorizat cumpărarea liberă de valută, cursurile oficiale au explodat.
Sistemul bancar era centralizat şi controlat total de o bancă proprietate integrală de stat, Gosbank, responsabilă pentru îndeplinirea planurilor economice în domeniul financiar şi de investiţii. Băncile sovietice ofereau credite pe termen scurt întreprinderilor proprietate de stat.
[modifică] Forme de proprietate
În Uniunea Sovietică existau două forme de proprietate de bază: producieproprietatea individuală şi proprietatea colectivă. Acestea se diferenţiau foarte mult în conţinut şi statut legal. În conformitate cu teoria comunistă, principalele mijloace de producţie nu puteau fi subiectul proprietăţii individuale, cu doar câteva excepţii neglijabile. După încheierea scurtei perioade a NEP-ului şi odată cu încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, toate întreprinderile industriale şi toate terenurile agricole erau trecute în proprietatea colectivă.
Pământul din zonele rurale era împărţit în loturi necesare construcţiei de case şi pentru producţia de auto-subzistennţă, iar pesoanele care le primeau în folosinţă aveau anumite drepturi asupra acestor suprafeţe agricole, dar asta nu îi transforma în proprietari. În colhozuri şi sovhozuri exista practica rotirii loturilor în folosinţă şi repartizarea unora noi din loturile colective. Această practică făcea ca loturile individuale arate, cultivate şi ameliorate cu grijă, adaptate la agricultura la scară redusă, să fie schimbate după 5-7 ani cu terenuri exploatate până la secătuire de agricultura intensivă practicată în fermele colective. În agricultura sovietică mai rămăsese doar un mic număr de gospodării individuale, aşa numitele хутор hutoare, aflate în zonele rurale izolate din ţările baltice, Ucraina şi regiunile căzăceşti.
[modifică] Proprietatea individuală
Pentru a face deosebirea dintre tipurile de proprietate "capitalistă" şi "socilaistă", era luate în consideraţie două tipuri de proprietate individuală: proprietatea privată (частная собственность) şi proprietatea personală (личная собственность). Prima privea mijloacele de producţie, în timp ce cea de-a doua se referea la orice altceva care era în proprietatea individuală. Această distincţie a fost făcută pentru a elimina o sursă de confuzie atunci când se interpreta fraze precum "socialismul (comunismul) a abolit proprietatea privată".
[modifică] Proprietatea colectivă
Erau mai multe feluri de proprietate colectivă, cele mai importantă fiind: proprietatea de stat, proprietatea colhoznică şi proprietatea cooperatistă.
Cele mai răspândite forme de proprietate colectivă era cooperativele imobiliare (жилищные кооперативы) din oraşe, cooperativele de consum (потребительская кооперация, потребкооперация), şi cooperativele săteşti de consum (сельские потребительские общества, сельпо).
[modifică] Finanţe
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Finaţele Uniunii Sovietice.
[modifică] Vezi de asemenea
- Economia Rusiei post-sovietice
- Istoria Uniunii Sovietice
- Istoria a Rusiei post-sovietice
[modifică] Legături externe
- The political economy of Stalinism: evidence from the Soviet secret archives / Paul R. Gregory
- Douglas B. Reynolds, "Soviet Economic Decline: Did an Oil Crisis Cause the Transition in the Soviet Union?"
- Rafael Reuveny and Aseem Prakash, "The Afghanistan war and the breakdown of the Soviet Union," Review of International Studies, 25 (1999), 25, 693-708.
- Andre Gunder Frank, "What Went Wrong in the 'Socialist' East?"
- "The five year plan and its effect on famine in Ukraine."
