Cur deus homo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cur deus homo, pe româneşte: «De ce Dumnezeu s-a făcut om» (altă traducere: De ce un Dumnezeu-om), cartea de căpetenie a sfântului Anselm de Canterbury, dimpreună cu «Proslogion».

Prin cartea aceasta, Anselm e primul care a consacrat o lucrare de teologie dedicată mântuirii: astfel crează un nou domeniu în teologie: soteriologia.

“Cur deus homo” e scrisă sub formă de dialog, deoarece Anselm se inspiră din stilul predecesorilor săi: Augustin de Hipona, Grigore I cel Mare Dialogul – papa Romei – şi Platon. Anselm joacă rolul dascălului, câtă vreme învăţăcelul Boso pune întrebările. Răspunsurile lui Anselm au trei părţi: o învinuire, o apărare, o hotărîre.

Cartea are o prefaţă şi două părţi. Prima parte conţine douăzeci şi cinci de capitole, iar a doua douăzeci şi două. În prima parte ia la mână mustrările folosite de cei care resping credinţa creştină, şi dă răspunsurile creştine. În a doua parte arată că venirea unui mântuitor ar fi o necesitate.

Din propria lui mărturisire aflăm că a scris “Cur deus homo” în Anglia, în timpul călătoriei în Capuana, în urma unui zbucium sufletesc. Ar fi vrut ca această lucrare să fie mai lungă, iar anumite puncte mai lămurite, dar se pare că învăţăceii lui au copiat părţi din ea, înainte de a fi ea gata.

[modifică] Cartea I

1. Întrebare de care toată lucrarea depinde.
2. În ce mod să se primească cele ce zise sunt.
3. Mustrările necredincioşilor şi răspunsurile credincioşilor.
4. Că aceste răspunsuri se văd necredincioşilor fără necesitate şi în ce chipuri.
5. Că răscumpărarea oamenilor nu se poate face prin altul decât prin o persoana dumnezeiască.
6. Cum răstălmăcesc necredincioşii, că zicem că Dumnezeu prin moartea sa ne răscumpărase şi ne-a arătat iubirea sa, şi că pentru noi, pentru a surpa pe diavol venise.
7. Că diavolul n-avea nici un drept împotriva omului, şi pentru ce se pare că avuse, pentru ca Dumnezeu în acest mod pe om să-l libereze.
8. În ce mod, cât că umilirile pe care le zicem despre Christos nu ţin de dumnezeire, atâta de necuviincios se pare necredincioşilor a vorbi despre ele omeneşte, şi de unde li se pare că acelaşi om n-ar fi putut să moară de bunăvoie.
9. Că de bunăvoie a murit, şi ce înseamnă că: «s-a făcut ascultător până la moarte», şi: «pentru aceea şi Dumnezeu l-a înălţat», şi: «nu am venit să fac voia mea», şi: Dumnezeu «nu l-a cruţat pe propriul său fiu», şi: «nu cum eu voiesc, ci cum tu voieşti».
10. Despre aceleaşi, în ce mod, altfel, se pot înţelege drept.
11. Ce înseamnă a păcătui şi a despăgubi păcatul.
12. Numai prin milostivire, fără plătirea datoriei, cade-se ca Dumnezeu să şteargă păcatul?
13. Că nimic nu-i mai nesuferit în ordinea lucrurilor, decât ca făptura creatorului să-i datoreze cinste, şi să nu-i plătească ce-i datorează.
14. În ce mod cinstea lui Dumnezeu e necazul păcătosului.
15. Dacă Dumnezeu, chiar şi numai puţin păţeşte, i se răpeşte cinstea.
16. Motivul pentru care numărul îngerilor ce căzură trebuie să se plinească de către oameni.
17. Că pentru ei alţi îngeri nu pot plini.
18. Că în viitor vor fi mai mulţi oameni sfinţi, decât cât sunt îngerii răi.
19. Că omul nu se poate mântui fără despăgubirea păcatului.
20. Că după măsura păcatului să se aducă despăgubire, iar omul nu poate face aceasta pentru sine.
21. Câtă greutate are păcatul.
22. Ce jignire făcu omul lui Dumnezeu, cum s-a lăsat biruit de diavol, şi cum nu o poate despăgubi.
23. Ce a răpit lui Dumnezeu prin păcat, ceea ce a da înapoi nu poate.
24. Că atâta vreme cât nu dă înapoi lui Dumnezeu ceea ce-i datorează, nu poate fi fericit, şi nici neputinţa nu-l înlesneşte.
25. Că-i necesar ca prin Christos să se mântuiască omul.

[modifică] Cartea a II-a

1. Omul a fost făcut drept, pentru ca fericit să fie.
2. Că n-ar fi murit, dacă n-ar fi păcătuit.
3. Că cu trupul, în care viază în viaţa aceasta, va învia.
4. Că din natura omenească va preface Dumnezeu ce începu.
5. Că, chiar dacă-i nevoie, tot nu o face nevoit; şi că este o nevoie care nimiceşte harul sau îl miceşte, şi este o nevoie care-l măreşte.
6. Că desbăgubire, pentru ca să se mântuiască omul, nu poate face, fără numai un Dumnezeu-om.
7. Că trebuie ca acelaşi să fie însuşi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.
8. Că din spiţa lui Adam şi din vergura-femeie Dumnezeu trebuie să se facă om.
9. Că trebuie ca singur Cuvântul şi omul să cuvină în una persoană.
10. Că acelaşi om nu din datorie moare, şi în ce mod poate ori nu poate păcătui, şi de ce el ori îngerul pentru propria lor dreptate sunt de lăudat, câtă vreme nu pot păcătui.
11. Că moare din puterea sa, şi că murirea nu face parte din natura omenească.
12. Cât că se face părtaş neplăcerilor noastre, scârbit totuşi nu e.
13. Că deodată cu alte slăbiciuni ale noastre, pe neştiinţă nu a avut-o.
14. În ce mod moartea lui a fost destulă pentru numărul şi mărimea păcatelor tuturor.
15. În ce mod dezleagă moartea lui tocmai şi păcatele celor ce l-au dus la pierire.
16. În ce fel Dumnezeu, din aluatul păcătoşilor a ridicat om fără păcat, şi despre mântuirea lui Adam şi a Evei.
17. Că în Dumnezeu nu este nevoie ori neputinţă; şi că este o nevoie silnică şi o nevoie nesilnică.
18. În ce mod viaţa lui Christos a plătit lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor; şi în ce mod a trebuit Christos şi nu a trebuit să pătimească.
19. Pentru ce motiv din moartea lui urmează mântuirea omenească.
20 Cât de mare şi cât de dreaptă e milostivirea lui Dumnezeu.
21. Că cu neputinţă îi e diavolului să fie împăcat.
22. Câ în cele ce zise sunt, adevărurile Noului şi Vechiului Testament sunt dovedite.

[modifică] Conţinut

După Anselm, păcatul e o ofensă grea împotriva lui Dumnezeu, care îi dă dreptate acestuia din urmă de a se mânia împotriva omului. Prin păcat, omul răpeşte cinstea lui Dumnezeu. Or dacă Dumnezeu se lasă călcat în picioare de către propria creatură, atunci nu face diferenţă între păcătos şi drept, deci nu poate fi Dumnezeu. Să ierte doar din milostivire nu se poate; să împlinească dreptatea fără milostivire, nici aceasta nu se poate. Dumnezeu trebuie să fie deopotrivă drept şi milostiv. Drept aceea, urmează că păcatul va trebui pedepsit ori reparat printr-o despăgubire (satisfactio), pe care omul trebuie să o dea lui Dumnezeu. Aici Anselm răspunde: nu o pedeapsă, ci o despăgubire. Pe această despăgubire, fie că Dumnezeu şi-o ia singur, fie că omul o dă lui Dumnezeu. Cum?

Despăgubirea se va face faţă de Dumnezeu, şi nicidecum faţă de diavol.
Omul îi va da lui Dumnezeu un lucru care să nu i se cuvină pur şi simplu prin relaţia creator-creatură.
Omul fiind stricat, nu e în stare să-l despăgubească pe Dumnezeu; chiar dacă omul ar vrea să-şi dea viaţa pentru Dumnezeu, aceasta e prea puţin, căci chiar dacă n-ar fi păcătuit, omul i-ar fi datorat oricum lui Dumnezeu viaţa.
Christos l-a despăgubit pe Dumnezeu în numele omenirii, căci i-a dat nu numai ascultarea, pe care i o datora Tatălui, ci şi-a dat şi viaţa, ceea ce nu i o datora; întru totul sfânt, Christos nu avea nevoie să moară pentru păcatele sale, dar fiind sfânt a murit pentru a despăgubi păcatele tuturor celor ce cred în el.