Culac
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Culac (din rusă кулак "pumn") este un termen peiorativ folosit pe scară largă în limbajul politic sovietic, prin care erau numiţi ţaranii relativ bogaţi din Imperiul Rus, care stăpâneau ferme mai întinse şi care foloseau mâna de lucru angajată, ca rezultat al reformei lui Stolîpin începută în 1906. Intenţia lui Piotr Stolîpin a fost să creeze un grup de fermieri prosperi, credincioşi coroanei. În 1912, 16% (11% în 1903) dintre agricultorii ruşi aveau peste 3,2 hectare pe membru masculin al familiei, (un prag folosit pentru a defini fermierii prosperi din clasa de mijloc, în statistici). Într-o oarecare măsură, termenul rusesc culac se poate traduce prin chiabur.
Ţărănimea era împărţită de probă în trei mari categorii: bedniaci – sau ţăranii săraci, seredniaci – sau ţăranii cu o prosperitate medie şi culaci' – ţăranii bogaţi. În plus, mai exista şi categoria batraci – cea a ţăranilor fără pământ care căutau de muncă cu ziua.
După Revoluţia Rusă, bolşevicii i-au considerat numai pe batraci şi pe bedniaci ca pe adevăraţii aliaţi ai proletariatului. Seredniacii erau consideraţi ca oameni pe care nu se putea pune bază, aliaţi şovăielnici, iar culacii erau prin definiţie duşmanii de clasă. Totuşi, deseori ţăranii declaraţi culaci nu erau în mod special prosperi. Dar atât ţăranii cât şi oficialităţile locale sovietice erau deseori nesigure în definirea acestei categorii, iar termenul era deseori folosit pentru oricine folosea muncitori angajaţi sau aveau o avere mai mare decât era "normal" în conformitate cu nişte criterii artificiale.
În mai 1929 Sovnarkom a emis un decret care formaliza noţiunea de "gospodărie de culac" (кулацкое хозяйство). Oricare dintre următoarele caracteristici definea un culac:
- folosirea în mod regulat a muncitorilor angajaţi;
- stăpânirea unei mori, a unei lăptării (маслобойня, presă de unt), sau orice alt echipament comlex sau maşină complexă acţionată de un motor;
- darea spre împrumut în mod sistematic a echipamentelor sau facilităţilor agricole;
- implicarea în comerţ, cămătărie, sau alte tipuri de activităţi care nu implică munca directă.
Conform acestui ultim punct, orice ţăran care îşi vindea surplusul de recoltă la piaţă putea fi clasificat în mod automat drept culac. Mai târziu această listă a fost extinsă pentru a cuprinde şi deţinerea unor facilităţi industriale, precum joagăre sau a pământului pentru închiriat. În acelaşi timp, ispolkomurile, (comitetele executive ale sovietelor locale) ale republicilor, regiunilor (oblast) şi teritoriilor (krai), au primit dreptul să adauge propriile criterii în funcţie de condiţiile locale. Începând din 1928 a apărut criza de alimente în oraşe şi în armată. Guvernul sovietic a încurajat formarea cooperativelor agricole şi în 1929 a introdus politica de colectivizare forţată. Unii ţarani au fost atraşi spre colectivizare de ideea muncii mecanizate care va aduce producţii sporite.
Totuşi, mulţi ţărani nu au fost entuziasmaţi de ideea de a-şi ceda proprietatea pentru formarea fermelor colective. Unii dintre ei au încercat să saboteze colhozurile atacându-i pe membrii colectivişti şi pe oficialii guvernului, arzând recoltele şi distrugând proprietăţile. Mulţi ţărani au ales să-si ucidă vitele decât să le dea fermelor colective, ceea ce a facut ca Sovnarkom să emită o serie de decrete care să pedepsească "sacrificarea cu rea-intenţie a şeptelului" (хищнический убой скота).
Stalin a cerut măsuri dure care să pună capăt rezistenţei chiabureşti. Culacii trebuia lichidaţi prin trei metode: prin execuţii, prin deportarea în colonii de muncă, (care nu trebuie confundate cu lagărele de munca, deşi amândouă erau administrate de GULAG), sau prin deportarea "din regiunile cu agricultura colectivizată în totalitate". Zeci de mii de aşa-zişi culaci au fost executaţi fără judecată, proprietăţile lor au fost confiscate şi au fost înglobate în gospodăriile colective, iar multe familii au fost deportate în Siberia şi în Asia Centrală sovietică.
Deseori, oficialilor locali li se stabileau cote obligatorii de identificat culaci şi erau forţaţi să folosescă puterea discreţionară pentru a găsi chiaburi oriunde. Asta a dus la multe abuzuri, cazuri în care tatăl şi-a angajat fiul sau familia care avea acoperiş din tablă să fie etichetaţi drept culaci şi să fie deportaţi. S-a ajuns la situaţii dramatice, duşmănii personale sau invidii de o viaţa au fost "rezolvate" prin denunţuri la organele puterii sovietice, s-au produs denunţuri în cadrul aceleiaşi familii, (vezi cazul lui Pavlik Morozov), oameni care nu corespundeau crtiteriilor stabilite au fost transformaţi peste noate în "culaci" şi au suferit pedepsele prevăzute pentru aceştia.
Aceiaşi soartă au avut-o aceia care au fost categorisiţi "sprijinitori ai culacilor" (подкулачник), aceia care au avut aceeaşi atitudine de opoziţie faţă de colectivizare ca şi culacii.
Un nou val de represiune, de acestă data împotriva "ex-culacilor", a fost începută în 1937 dupa Ordinul NKVD Order nr. 00447. Acesta socotea că foştii culaci mai aveau doar două opţiuni: condamnarea la moarte sau lagărele de muncă.
În conformitate cu datele din arhivele sovietice care au fost publicate în 1990, 1.803.392 de persoane au fost trimise în colonii de muncă şi în lagăre între 1930 şi 1931. Se ştie că 1.317.022 au mai ajuns la destinaţie. Restul de 486.370 au murit s-au au avadat. Dintre aceştia, cam 100.000 au pierit mai înainte de a ajunge la destinaţie datorită condiţiilor sanitare proaste. Directivele partidului cereau să se creeze condiţii sanitare proaste pentru culaci. Deportări la scară mai redusă au continuat şi după 1931. numărul de culaci şi membri ai familiilor lor care au murit în coloniile de muncă din 1932 până în 1940 este, după cum se recunoaşte, de 389.521 de oameni.
Este dificilă aprecierea corectă a numărului de oameni care au murit din cauza "lichidării clasei sociale a culacilor". Datele din arhivele sovietice nu spun cu exactitate câţi oameni au reuşit să evadeze sau să supravieţuiască şi ce număr de morţi ar fi fost dacă deportările nu ar fi avut loc. Aceste date nu includ oamenii care au fost executaţi sau au murit în închisori şi în gulaguri şi nu în colonii de muncă. Mulţi istorici consideră marea foamete ca pe un rezultat al "lichidării clasei culacilor" şi de aceea ei estimează numărul total de victime la aproximativ 7 milioane. Mai multe estimări pot fi găsite la site-ul următor.
Majoritatea "culacilor" erau lucrători foarte harnici. S-a ajuns astfel la situaţii greu de crezut. După ce au fost colonizaţi forţat în Siberia şi Kazahstan, după ceva vreme, "culacii" au ajuns din nou să prospere. Acest fapt a fost folosit ca bază de represiune împotriva unor secţii ale NKVD-ului care erau răspunzătoare de "coloniile de muncă" (трудовые поселения) în 1938-1939 şi care ar fi permis "culacizarea" (окулачивание) "deportaţilor din coloniile de muncă" (трудопоселенцев). Faptul că noii deportaţi au devenit mai bogaţi decât membrii colhozurilor învecinate a fost explicat prin "sabotaj" şi "neglijenţă criminală".
