Comisia Europeană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Politică - Portal politică Uniunea Europeană Acest articol este parte a seriei: Politica şi conducerea Uniunii Europene

Cei trei piloni Pilonul I: Comunităţile Europene Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună Pilonul III: Cooperare poliţienească şi judiciară Instituţii politice Comisia Preşedintele (José Barroso) Comisia Barroso Consiuliul de Miniştri şi Consiliul European Preşedinţia (Finlanda) Parlamentul Preşedintele (Josep Borrell) Membru al Parlamentului European Circumscripţii electorale Alegerile (2004 / După stat) Grupuri parlamentare Comitete Justiţie Curtea de Justiţie Tribunalul de Primă Instanţă Tribunalul Civil Tribunalul de Patente Organe consultative Comitetul Economic şi Social Comitetul Regiunilor Organe financiare Banca Centrală Europeană Banca Europeană de Investiţii Fondul European de Investiţii Organe decentralizate Agenţiile UE Drept Acquis comunitar Procedura Tratatele Ordonanţe - Directive - Decizii Recomandări - Opinii Subiecte legate de UE Uniunea Economică şi Monetară Extinderea Relaţiile externe Partide politice pan-europene Tabel cu partide afiliate după stat
^edit

Clădirea Berlaymont din Bruxelles, sediul Comisiei Europene

[modifică] Comisia europeană

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional. Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor de origine.

[modifică] Organizare

Comisia Europeană este compusă la ora actuală din 25 de comisari, din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Consiliul European îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe preşedintele acesteia, după care se solicită acordul Parlamentului European. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic. Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru comisariatul astfel compus. Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sînt - engleza, franceza şi germana. Regulamentul de funcţionare al Comisiei Europene conţine şi alte reglementări organizaţionale.

[modifică] Sarcini

Comisia este motorul sistemului instituţional al Comunităţii:

având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele de tip “agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu.
în calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, ordonanţe, hotărâri), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament.
împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare.
în calitate de reprezentant legal al Comunităţii la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

[modifică] Cadrul legal

Conf. disp. art. 211 pp din Tratatul CE şi art. 124 pp EURATOM Comisia este un organ comunitar. În viitoarea Constituţie Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituţie. Comisia nu a avut până acum mari competenţe în domeniul Colaborării poliţieneşti şi justiţiare în domeniul penal, precum şi în cel al Politicii externe şi de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea şi al III-lea pilon). Acest lucru se poate însă schimba odată cu noua constituţie elaborată de Conventul European, cu condiţia ca aceasta să fie ratificată de toate cele 25 de state membre şi deci să intre în vigoare.

[modifică] Istoricul Comisiei

Comisia Europeană a fost la origine Înalta Autoritate, înfiinţată prin Tratatele de la Paris privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În calitate de organ executiv al Comunităţii, cu sediul la Luxemburg, această autoritate răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO. Cele şase state semnatare numeau direct un număr opt membri, al nouălea fiind ales de Înalta Autoritate. Hotărârile membrilor Înaltei Autorităţi se luau cu majoritate simplă de voturi. În 1967 Înalta Autoritate a CECO fuzionează cu organul executiv al celorlalte Comunităţi Europene CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi CEA (Comunitatea Europeană a Atomului), devenind Comisia Comunităţii Europene. În procesul de integrare europeană care a urmat cele mai importante comisii au fost Jenkins şi Delors.

Comisia CEE Hallstein I (1957–1962)
Comisia CEE Hallstein II (1962–1967)
Comisia CE Rey (1967–1970)
Comisia CE Malfatti (1970–1972)
Comisia CE Mansholt (1972–1973)
Comisia CE Ortoli (1973–1977)
Comisia CE Jenkins (1977–1981)
Comisia CE Thorn (1981–1985)
Comisia CE Delors I (1985–1989)
Comisia CE Delors II (1989–1993)
Comisia CE Delors III (1993–1995)
Comisia UE Santer (1995–1999)
Comisia UE Prodi (1999–2004)
Comisia UE Barroso (din 2004)

[modifică] Viitorul Comisiei

Tratatul privind noua constituţie a Europei prevede la art. I-26 alin. 5 şi 6 reducerea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită la intrarea în vigoare a constituţiei va mai fi alcătuită din câte un cetăţean al fiecărui stat membru. După acest prim mandat comisia – inclusiv preşedintele şi ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, resp. a capacităţii de acţiune a comisiei într-o UE lărgită. Principiul rotaţiei posturilor, conform căruia membrii comisiei micşorate vor fi aleşi din rândul statelor membre, este prevăzut şi în proiectul de constituţie. Conform Tratatului Constituţional preşedintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniştri, lucru care va contribui la creşterea legitimităţii democratice a comisiei şi va întări în general poziţia preşedintelui faţă de Consiliul European şi Consiliul de Miniştri.

[modifică] Membrii Comisiei

Pentru detalii, vedeţi articolul Comisia Barrosovedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18 noiembrie 2004, Mandatul acesteia a început pe 22 noiembrie 2004 şi durează cinci ani.

Preşedintele şi vicepreşedinţii:

José Manuel Durão Barroso (Portugalia), Preşedinte
Siim Kallas (Estonia), Vicepreşedinte, administraţie, audituri, şi combaterea corupţiei
Günter Verheugen (Germania), Vicepreşedinte, companii şi industrie
Jacques Barrot (Frankreich), Vicepreşedinte, transporturi
Franco Frattini (Italia), Vicepreşedinte, justiţie, libertate şi securitate
Margot Wallström (Suedia), Vicepreşedintă, instituţii şi strategie comunicaţională

Ceilalţi comisari sunt următorii:

Joaquín Almunia (Spania), economie şi politică monetară
László Kovács (Ungaria), impozite şi uniunea vamală
Danuta Hübner (Polonia), politică regională
Charlie McCreevy (Irlanda), piaţa comună şi sectorul terţiar (servicii)
Joseph Borg (Malta), piscicultură
Janez Potočnik (Slovenia), ştiinţă şi cercetare
Markos Kyprianou (Cipru), sănătate şi protecţia consumatorilor
Vladimír Špidla (Republica Cehă), politica ocupaţională, protecţia socială şi egalitatea în şanse
Ján Figeľ (Slovacia), învăţământ, cultură şi diversitate lingvistică
Mariann Fischer Boel (Danemarca), agricultură şi alimentaţie
Dalia Grybauskaite (Lituania), finanţe şi buget
Andris Piebalgs (Letonia), energie
Peter Mandelson (Marea Britanie), comerţ
Olli Rehn (Finlanda), extindere
Neelie Kroes (Olanda), concurenţă
Louis Michel (Belgia), dezvoltare şi ajutoare umanitare
Benita Ferrero-Waldner (Austria), afaceri externe şi politica frontalieră a UE
Viviane Reding (Luxemburg), societatea informaţională şi mass media
Stavros Dimas (Grecia), mediu