Serafim Rose

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Rose, (n. 13 august 1934, San Diego - d. 2 septembrie 1982) a fost un călugăr ortodox american. A aparţinut de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Deşi nu a fost canonizat, este venerat ca sfânt de numeroşi credincioşi ortodocşi.

[modifică] Date biografice

Familia sa, tipic americană, era compusă dintr-un tată evreu cu mari reticenţe faţă de toate religiile şi o mamă protestantă practicantă, foarte pioasă.

Ca elev, atât în cadrul studiilor primare şi medii cât şi mai târziu, a dovedit o seriozitate excepţională, impresionându-şi deopotrivă colegii şi profesorii. Era deosebit de talentat în matematică, dar şi în filosofie şi limbi străine, în biologie şi alte domenii. Era un foarte bun sportiv, deşi a evitat intrarea în viaţa sportivă de performanţă, fiind atras prea mult de studiu pentru a merge pe altă cale.

În 1952 Serafim Rose s-a specializat în filosofie, la Pomona, dovedind aceleaşi capacităţi extraordinare ca şi în trecut. Sub influenţa lui Alan Watts tânărul Serafim Rose se iniţiază în zen-budism. Americanizarea şi vulgarizarea acestei concepţii de viaţă de către Alan Watts îi trezeşte dispreţul, fiind în contradicţie cu spiritul său ştiinţific plin de responsabilitate. Învăţatul chinez Gi-ming Shien, taoist, cel mai mare sinolog din SUA din acea vreme, îl va îndruma pe căile cunoaşterii limbii şi dialectelor chinezeşti, ca şi a spiritualităţii chinezeşti tradiţionale adevărate.

Mai târziu va evidenţia în conferinţele sale legăturile aproape de necrezut între vechea spiritualitate chinezească şi Ortodoxie.

Între timp, şi sub influenţa lui Gi-ming Shien, Serafim Rose va ajunge să cunoască şi să respecte, ba chiar să iubească, un nou gânditor, René Guénon. „René Guénon este cel care m-a învăţat să caut şi să iubesc Adevărul, mai presus de orice şi să nu mă mulţumesc cu altceva” va declara mai târziu Serafim Rose. Într-adevăr, René Guénon a arătat în mod clar felul în care relativizarea adevărului duce la distrugerea vechilor tradiţii spirituale şi, prin aceasta, la distrugerea societăţii şi a omului ca persoană.

Lipsa unei tradiţii autentice, vii, care să dea sens existenţei, filosofia lui Nietzsche, generaţia beat, practicile zen şi yoga l-au condus treptat pe S. Rose, după cum avea s-o mărturisescă el însuşi, la marginea prăbuşirii. A trecut prin diferite experimente şi experienţe pe care le-a considerat cumplite, de la beţie la droguri, promiscuitate, homosexualitate. În această perioadă căuta cu disperare Adevărul, nu un adevăr oarecare, ci Adevărul absolut.

Părintele Damaschin, care l-a cunoscut pe Serafim Rose, notează:

"În tot acest timp, el căuta Adevărul cu mintea sa, dar Adevărul îl evita. A căzut într-o stare de deznădejde, descrisă în anii de apoi ca un iad viu. A simţit că nu se potriveşte în lumea modernă, nici chiar în familia sa, care nu l-a înţeles. Era ca şi când s-ar fi născut fără de loc, în afara timpului. Îi plăcea să hoinărească sub cerul înstelat, dar simţea că nu e nimic acolo care să-l cuprindă - nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lăsat gol... A început să bea vin cu voracitate, iar apoi cădea epuizat la podea, strigând către Dumnezeu să îl lase în pace (deşi se pretindea ateu). Odată, pe când era beat, a înălţat pumnul către ceruri, din vârful unui munte, blestemându-l pe Dumnezeu şi provocându-l să îl osândească iadului. În deznădejdea sa, i se părea că merită să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, numai să fi putut şti, în mod empiric, că Dumnezeu există - şi să nu rămână într-o stare de nepăsare. Dacă Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel puţin ar simţi, pentru o clipă plină de fericire atingerea lui Dumnezeu şi ar şti cu siguranţă că El putea fi ajuns."

Despre această perioadă cumplită şi plină de păcat din viaţa sa însuşi Serafim Rose avea să spună: „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.”

Uimitor, dar chiar din adâncul păcatului a răsărit şi izbăvirea. Unul dintre puţinii companioni ai tânărului pustiit de căutare, ştiind interesul arzător al acestuia pentru vechile tradiţii, i-a oferit prilejul să cunoască altă tradiţie străveche (chiar învechită după mulţi) Ortodoxia.

Serafim Rose mărturisea "Când am vizitat o biserică ortodoxă, a fost doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit."

În mod firesc, acelaşi sentiment l-a simţit şi tânărul Rafail Noica, fiul filosofului român Constantin Noica, atunci când a venit, după o viaţă de căutare a Adevărului în anglicanism şi alte culte apusene: "Ortodoxia este însăşi firea omului".

Treptat, apropiindu-se de Ortodoxie - din care la început nu înţelegea mai nimic, slujbele fiind în rusă, limbă necunoscută pe atunci lui Serafim Rose - tânărul american a realizat o idee nouă:

"Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută de către minte, ci era ceva personal - chiar o Persoană - căutată şi iubită de către inimă. Şi astfel l-am întâlnit pe Hristos."

S-au întâlnit, Serafim Rose şi Iisus Hristos, pentru a nu se mai despărţi niciodată. În mod neaşteptat pentru toată lumea, tânărul genial şi boem, tipic în comportare pentru generaţia beat, devine un adevărat model de credinţă ortodoxă. Se va boteza în această religie, murind pentru lume şi pentru păcate, implicându-se cu toată râvna în viaţa Ortodoxiei americane. Are bucuria să cunoască pe Sfântul Ioan Maximovici şi alţi trăitori americani. Iar în 1970 este tuns în monahism.

Dat fiind trecutul lui, primirea sa în Ortodoxie s-a făcut treptat, cu prudenţă. De multe ori tineri - şi nu doar tineri - americani au fost atraşi de frumuseţea Ortodoxiei, dar fără a-i putea suporta rigorile. Ortodoxia nu pune însă preţ pe prozelitism, ci pe convertirea interioară, adevărată, pe metanoia. Iar Serafim Rose s-a dovedit un asemenea convertit.

Lucrarea pe care a dus-o la Sfânta Mânăstire Platina, din Munţii Stâncoşi, este exemplară. În condiţii de o rară asprime, autoimpuse, Serafim Rose, părintele Gherman şi alţi câţiva ortodocşi americani au creat din nimic o mânăstire tipică, asemănătoare celor din primele veacuri. Un generator asigură curent electric pentru tiparniţă. Nu există telefon, fie el fix ori mobil, nu există radio ori televizor sau altceva de acest fel. Chiliile sunt de mici dimensiuni, sărăcăcios mobilate. Destinaţia lor este destul de strictă: Pravila (rugăciunea), studiul şi, puţinele ore de somn. În rest activitatea se desfăşoară la muncă în cadrul mânăstirii sau la slujbă, în biserică. Carnea este interzisă total, peştele fiind singura dezlegare. Iluminatul este asigurat cu lămpi cu petrol, candele, lumânări.

Oricât de dur ar părea acest regim el s-a dovedit a fi vindecător de suflete. Nu doar Serafim Rose, părinţii Damaschin şi Alexie Young şi alţii cunoscuţi au găsit acolo via legătură cu Dumnezeu, ci şi liderul grupului Nirvana, după sinuciderea prietenului său, un inginer de sistem devenit milionar şi alţii asemenea. Aceştia, lăsând toate ale lumii, s-au retras în liniştea muntelui, spre a lupta cu patimile şi păcatul şi a se uni cu Dumnezeu.

Călăuza şi lumina acestei mânăstiri a fost, dintre cei vii, Serafim Rose. Lucrarea sa a răsunat nu doar în SUA, ci şi în Europa, din Marea Brianie în România şi Grecia, ba chiar şi în Rusia şi alte părţi ale lumii.

Geniul lui Serafim Rose, curăţat de slăbiciunea păcatului, s-a manifestat mai puternic şi mai luminos. Nenumăratele scrisori din această perioadă, conferinţele, articolele şi cărţile scrise dovedesc pe deplin acest lucru. El s-a arătat un teolog desăvârşit, unul din marii mărturisitori ai Ortodoxiei.