Rădăcină
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
- Pentru alte utilizări ale numelui Rădăcină, vezi Rădăcină (dezambiguizare).
Rădăcina este un organ vegetativ al plantelor superioare.
Cuprins |
[modifică] Caracteristici
Rădăcina se caracterizează prin faptul că se dezvoltă în sol, are geotropism pozitiv (este orientată către centrul pământului), nu are pigmenţi asimilatori, nu prezintă muguri sau frunze pe suprafaţa sa, nu are noduri şi nici internoduri.
[modifică] Funcţii
Rădăcina este adaptată pentru îndeplinirea a două funcţii principale: una de natură mecanică, de fixare a plantei în sol şi alta vitală, de a absorbi apa şi substanţele minerale dizolvate în aceasta. Rădăcina contribuie la metabolismul plantei. În afara funcţiilor specifice, rădăcinile metamorfozate ale unor plante pot servi la depozitarea substanţelor de rezervă, iar altele stabilesc legături fiziologice cu ciupercile şi cu bacteriile din sol.
[modifică] Morfologie
Pe suprafaţa unei rădăcini tinere se pot distinge mai multe zone.
- - Piloriza, (numită şi caliptră sau scufie) este formată dintr-un ţesut special, parţial suberificat, care acoperă vârful vegetativ al rădăcinii şi facilitează pătrunderea vârfului rădăcinii în sol. La plantele acvatice piloriza lipseşte, fiind înlocuită de rizomitră, care nu se uzează şi nici nu se regenerează. Piloriza lipseşte şi la plantele parazite.
- - Vârful vegetativ, situat imediat sub piloriză, este format din meristeme primordiale, care ulterior vor genera meristemele primare.
- - Regiunea netedă, aflată deasupra vârfului vegetativ, reprezintă zona de creştere în lungime a rădăcinii. Celulele din această zonă nu se mai divid şi cresc prin întindere.
- - Regiunea piliferă (zona absorbantă), acoperită cu un mare număr de perişori absorbanţi unicelulari care vor ajunge la maturitate în 2-3 zile şi pot dura trei săptămâni. În cazul rădăcinilor care se dezvoltă în mediul acvatic, nu are loc formarea perişorilor absorbanţi. Nici la plantele epifite nu se dezvoltă perişori absorbanţi, locul acestora fiind luat de un ţesut special (velamen radicum).
- - Regiunea aspră, cuprinde zona în care meristemele primare se diferenţiază în ţesuturi definitive (specializate): rizoderma, scoarţa şi cilindrul central.
- - Regiunea coletului, este cea care face trecerea de la rădăcină la tulpină. Ea are o întindere mică şi la multe plante nu se distinge morfologic.
[modifică] Ramificaţia rădăcinii
În funcţie de geneza şi dispoziţia radicelelor, se disting la rădăcină două tipuri fundamentale de ramificaţie: dicotomică şi monopodială care se deosebesc fundamental între ele prin faptul că ramificaţia monopodială prezintă o succesiune de rădăcini de aceeaşi valoare morfologică, pe când în cazul ramificaţiei dicotomice, fiecare radicelă reprezintă numai o parte din rădăcina principală.
Ramificaţia dicotomică este caracteristică rădăcinilor de plante din familia Lycopodiaceae, Selaginellaceae şi Isoetaceae. Vârful vegetativ al rădăcinii acestora se bifurcă în două ramuri identice, (fiecare cu piloriza sa), care se bifurcă la rândul lor în alte două ramuri, etc.
Ramificaţia monopodială se întâlneşte la majoritatea plantelor şi se caracterizează prin faptul că axa rădăcinii principale continuă să se alungească, iar pe această axă apar, (perpendicular sau oblic), ramificaţii de ordinul I, apoi pe aceste de ordinul II, etc, ramificaţii numite radicele sau rădăcini laterale. Radicelele se formează de regulă în dreptul fasciculelor lemnoase, fiind dispuse în ortostihuri (şiruri longitudinale).
[modifică] Tipuri morfologice de rădăcini
În funcţie de raportul care există între rădăcina principală şi radicele, se disting mai multe forme de rădăcini:
- - rădăcini pivotante, sunt cele la care axa principală se dezvoltă foarte mult în raport cu gradul de dezvoltare al radicelelor, (la morcov, lucernă, sfeclă-de-zahăr, bumbac, păpădie);
- - rădăcini rămuroase, sunt cele la care radicelele au o dezvoltare egală cu cea a rădăcinii principale (la molid şi la majoritatea arborilor din pădurile de foioase);
- - rădăcini fasciculate, sunt cele la care locul rădăcinii principale este luat de radicele sau de alte rădăcini care se formează la baza tulpinii, constituind mănunchiuri de rădăcini. Sunt caracteristice pentru gramineele cultivate, (grâu, porumb, orz, etc) dar şi pentru plantele cu bulbi, (ceapă, crin, lalea, zambilă, etc).
Rădăcinile normale îşi au originea în radicula embrionului, dar există şi rădăcini adventive, care se formează pe tulpini, ramuri sau frunze. Ele se pot dezvolta pe tulpini aeriene (iederă), pe tulpini subterane (rizomi, bulbi), la nivelul nodului de înfrăţire (graminee), pe ramuri ( Ficus ) sau pe frunze ( Bryonia ).
[modifică] Anatomie
[modifică] Fiziologie
| Organe ale plantelor |
|---|
|
Sămânţă • Cotiledon • Embrion • Endosperm • Tegument • |
|
Fruct: • Achenă • Bacă • Capsulă • Cariopsă •Drupă • Păstaie • Pericarp • Siliculă • Silicvă • |
|
Floare: • Androceu • Anteră • Caliciu • Carpelă • Corolă • Gineceu • Ovar • Ovul • Pedicel • Peduncul • Periant • Perigon• Petală • Polen • Receptacul • Sepală • Stamină • Stigmat • Stil • |
|
Inflorescenţă: • Ament • Calatidiu • Capitul • Cimă • Corimb • Racem • Spadice • Spic • Umbelă • |
|
Frunză : • Bractee • Foliolă • Limb • Lob • Nervură • Peţiol • Stipelă • Vagină • Verticil • |
|
Tulpină: • Bulb • Internod • Lăstar • Mugur • Nod • Ritidom • Rizom • Stolon • Tubercul • |
|
Rădăcină: • Colet • Piloriză • |
 |
Acest articol despre biologie este un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin completarea lui! |
[modifică] Bibliografie
- Dicţionar enciclopedic român, Editura politică, Bucureşti, 1966;
- Botanică farmaceutică, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.
