Herbert Spencer

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Herbert Spencer.

Herbert Spencer (27 aprilie 1820 – 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic.

Cuprins

1 Date biografice
2 Teorii ale lui Herbert Spencer
3 Principiul evoluţiei
4 Opere
5 Legături externe

[modifică] Date biografice

Herbert Spencer s-a născut în Derby şi a fost fiul lui George Spencer, un educator respectabil. Provenind dintr-o familie de profesori (inclusiv bunicul şi unchiul său) el a fost încurajat să studieze de la o vârstă fragedă. În timpul copilăriei sale a fost expus multor cărţi academice ale tatălui său. La vârsta de 13 ani tatăl sau l-a trimis la Hinton Charterhouse în apropiere de Bath, unde unchiul său, reverendul Thomas Spencer îi putea oferi o educaţie mai formală. La început, Spencer nu s-a înţeles bine cu unchiul său, considerându-l plictisitor şi împotrivindu-se lecţiilor sale de greacă şi latină. A fugit înapoi la casa tatălui său dar s-a reîntors la unchiul său unde şi-a dezvoltat primele idei politice şi economice ca raspuns la viziunile reformatoare şi radicale ale lui Thomas.

În 1836 unchiul său i-a obţinut o slujbă ca inginer de căi ferate, experienţă care l-a reţinut pe Spencer de la urmărirea unui viitor în profesii unde el simţea că şefii exploatează munca oamenilor. Aşadar, Spencer a început să se dedice aşternerii pe hârtie a gândurilor sale, iar în urma unei vizite făcute unchiului său la vârsta de 22 de ani a fost încurajat de acesta să îşi trimită lucrările unui ziar radical numit "The Nonconformist". Acesta a fost începutul implicării sale în jurnalism.

În timp ce aceste lucrări recente au demonstrat o viziune liberalistă a drepturilor muncitorilor şi a responsabilităţilor guvernamentale, în cercurile sale private, Spencer promova deja o filozofie mai raţională cu privire la legile naturale ale progresului. Aceste viziuni au fost transpuse în manuscrisul său din 1851 numit "Social Statics", un document care a arătat importanţa puterii individuale în faţa unei societăţi care îşi călca slăbiciunea în picioare. Ceea ce lipsea din această nouă publicaţie era compasiunea pentru clasa muncitoare. Aici, Spencer a început să îşi dezvolte viziunea asupra civilizaţiei, nu ca o construcţie artificială a omului, ci ca pe un produs natural şi organic a locului omului în natură.

Dupa ce a lucrat 5 ani ca editor executiv al ziarului financiar din Londra "The Economist" până în 1853, Spencer a început să îşi dedice tot timpul scrisului. În anii imediat urmatori el a produs lucrări privind educaţia, ştiinţa, industria de căi ferate şi multe alte subiecte ce ţineau de filosofie şi sociologie.

În 1855, Spencer a scris "Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a minţii ca o parte biologică a corpului. În acest model, inteligenţa umană reprezenta ceva care se dezvolta încet ca raspuns la mediul fizic. Un astfel de punct de vedere evolutionist asupra originii omului i-a îndepărtat pe editori, Spencer neavand de ales decât să îşi publice cartea prin costuri proprii. În timp ce scria "Principiile psihologiei", Spencer a călătorit în Anglia şi în Franţa, iar în timpul unei asemenea călătorii s-a îmbolnavit, sănătatea rămânându-i şubredă de atunci înainte. Cu toate că nu s-a diagnosticat boala, Spencer suferea de oboseală constantă care îl făcea să doarmă puţin şi agitat, astfel reţinandu-l de la scris. În timp ce el dădea vina pe stres şi pe posibilitatea de a avea plămani nedezvoltaţi, deteriorarea continuă a sănătăţii de-a lungul anilor l-a determinat să consume şi să devină dependent de opiu şi de morfină.

In 1853, unchiul lui Spencer a murit şi i-a lasat acestuia ca moştenire o sumă considerabilaă de bani. Următorii ani din viaţă i-a trăit frugal. S-a împrietenit cu George Eliot şi după un timp se parea că se vor căsători, dar, cu toate că ea parea dispusă să facă acest pas, Spencer a ales viaţa de burlac trăind singur până la sfârşitul vieţii.

În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858 începând să lucreze la un proiect care urma să acopere întreaga sa filozofie cu privire la evoluţie şi legile progresului. A încercat să îşi publice lucrarea, dar nu a găsit garanţia nici unei edituri. În această perioadă, Spencer s-a integrat în comunitatea intelectualilor din Anglia unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley, filozof englez proeminent care i-a rămas prieten. Huxley l-a inclus pe Spencer în X Club, un club al intelectualilor unde aceştia se întâlneau periodic şi îşi împărtăseau viziunile şi opiniile. Printre membrii clubului se numărau filosoful John Tyndall, arheologul Sir John Lubbock şi invitaţi de seamă precum Charles Darwin. Prin asocierea cu aceştia, Spencer reprezenta o prezenţă puternică, creându-şi o audienţă puternică la opiniile sale.

În 1862, Spencer a publicat "Primele principii", o expunere a teoriei sale evoluţioniste cu privire la principii din toate domeniile vieţii. Definiţia sa explică evoluţionismul ca fiind un proces continuu prin care materia se rafinează într-o formă complexă şi coerentă. În acest timp, Spencer a obţinut o reputaţie bună şi era foarte respectat. Este interesant de reţinut faptul că Spencer nu s-a dedicat în întregime unei singure ştiinţe sau subiect, de aici şi numele pe care îl avea ca membru a-l X Club-ului -Exhaustive Spencer.

Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a destrămat devenind invalid. În 1882 a participat la înmormantarea lui Darwin încălcându-şi astfel o regulă proprie, aceea de a nu intra vreodată în biserică. În 1902, cu puţin timp înainte de a trece în nefiinţă, Spencer a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură. A murit la vârsta de 83 de ani.

[modifică] Teorii ale lui Herbert Spencer

Traduceri ale lucrărilor sale s-au realizat în limba germană, italiană, spaniolă, franceză, rusă, japoneză şi chineză; i s-au oferit numeroase premii în Europa şi America de Nord. Filosofia sa s-a dovedit utilă pentru politicienii conservatori, nu numai prin aplicabilitatea ei către ierarhia claselor sociale, dar şi pentru concepţia ei asupra justiţiei sociale care punea accent pe responsabilitatea individului pentru natura şi acţiunile sale. Spencer a fost un sustinator al "legii libertăţii egale", un principiu de bază al liberalismului care susţine că orice individ este liber să facă ce doreşte atâta timp cât nu îi dăunează altui individ.

[modifică] Teorii despre societatea militară şi cea industrială

Una dintre cele mai cunoscute teorii ale lui Specer este cea despre societatea militară şi cea industrială. El a pus accentul pe multe probleme politice ale societăţii timpului său.

Herbert Spencer prezintă un scurt istoric al celor două partide politice tradiţionale ale Marii Britanii, conservatorii (Tory) şi liberalii (Whig), marcând schimbările drastice care au intervenit în programele acestora în ultima vreme.

Astfel, cele două tipuri de partide reprezentau iniţial două tipuri de organizaţii sociale, unul fiind de tip militar, iar celălalt de tip industrial. Pornind de la sensul cel mai larg al cuvântului “cooperare”, Spencer defineşte cele două partide astfel: unul ca sistemul cooperării silite (asemenea unei armate regulate, în care unităţile în diferitele lor grade trebuie să îndeplinească ordinele sub pedeapsa cu moartea şi să primească hrană, haine şi o soldă, distribuite în proporţii arbitrare), iar celălalt, ca sistemul cooperarii voluntare (asemenea unui corp de producători sau distribuitori din care fiecare consimte să plătească anumite sume în schimbul unor anumite servicii, şi care au voie, în urma înştiinţării prealabile, să părăsească organizaţia dacă ea nu le place).

Autorul reliefează transpunerea în realitate a doctrinelor celor două partide, respectiv modul în care firea lor se oglindea în fapte. Liberalismul a început prin a se împotrivi lui Carol al II-lea şi a uneltirilor lui, care aveau scopul de a restabili puterea monarhică nemarginită. Liberalii considerau monarhia ca o instituţie stabilită de naţiune spre folosul tuturor membrilor ei, în vreme ce pentru conservatori monarhul era delegatul cerului. Iar aceste doctrine presupuneau, una, ca supunerea cetăţenilor faţă de stăpânitor era condiţionată, iar cealaltă, ca ea era necondiţionată.

Începand chiar cu secolul al XVII-lea, conform descrierilor furnizate de Bolingbroke (1678–1751), în primul partid era o dorinţă de a rezista şi micşora puterea coercitivă a stăpânitorului asupra supusului, iar in celalalt partid, dorinţa de a păstra sau mări această putere coercitivă.

Importante de menţionat sunt şi caracterele generale ale schimbărilor realizate de Whig-i (liberali); astfel, sub înrâurirea crescânda a Whig-ilor au fost abrogate legile care opreau asociaţiile muncitoreşti precum şi acelea care stânjeneau libertatea de a călători a lucrătorilor, măsura prin care disidenţii religioşi erau liberi să creadă ce voiau, fără teama de pedepse civile, măsură care permitea catolicilor să-şi marturisească credinţa fară să piardă nimic din libertatea lor. Nu încape îndoială că toate aceste schimbări, fie ca erau făcute sau nu de înşişi liberalii, au fost înfăptuite în conformitate cu principiile profesate şi susţinute sus şi tare de ei. Herbert Spencer, fin observator al epocii sale, se întreaba pe bună dreptate în continuare, cum se face că liberalismul, întărindu-se din ce în ce mai mult, a devenit din ce în ce mai coercitiv în legislaţia lui? Şi tot el răspunde, aducând o întreagă pleiadă de argumente în acest sens, ilustrând printr-o serie mai mult decât cuprinzătoare de legi şi măsuri adoptate de liberali sau sub directa lor îndrumare, printr-o analogie extrem de sugestivă: dacă în extremul orient, cineva ar auzi de la locuitori o povestire a unei lupte prin care ei au înlăturat un despot crud şi desfrânat, ca să puna în locu-i o persoană potrivită. Dacă acel cineva le-ar spune că ei n-au schimbat esenţial natura guvernământului lor, el i-ar uimi peste măsură; si cu greu i-ar face să înteleagă că nlocuirea unui despot rău-voitor cu unul binevoitor lasă, totuşi, în picioare, despotismul.

Astfel se justifică si paradoxul cu care a început; conservatorismul si liberalismul s-au ivit, la origine, unul din vremurile statului militar, iar celalalt, din industrialism. Se întelege că, întrucât ceea ce se numeşte acum liberalism a extins sistemul restrângerii, el ia o nouă formă a conservatorismului. Asa că, dacă lucrurile merg ca până acum, se poate întampla cândva, de fapt, ca partidul conservator să ajungă apărătorul libertăţilor pe care liberalii, urmărind ceea ce le pare a fi binele poporului, le calcă în picioare.

Spencer aduce în discuţie simpatia faţă de popor şi sacrificiul de dragul lui implică numaidecât aprobarea ajutorului gratuit, el ilustrând argumentele sale împotriva acestei afirmaţii cu întamplări din viaţa personală a unchiului sau, reverendul Thomas Spencer, respectiv comparându-l cu sistemul de “întregire de leafă” din Legea Săracilor. Astfel, suma pe care, sub vechea lege a săracilor, lucratorul pe jumătate sarac o primea de la parohie pentru a împlini venitul lui săptămânal, nu era precum apărea, o gratificaţie, pentru că ea aducea cu sine o descreştere, substanţial echivalentă, a lefii pe care o plătea stăpânul, după cum s-a dovedit repede, când sistemul s-a desfiinţat şi salariul s-a ridicat.

[modifică] Conceptul de moment politic

Autorul prezintă de asemenea, cu exemple extrem de elocvente şi îmbelşugate, conceptul de moment politic. Acest moment, în loc să scadă sau să rămână constant, creşte mereu. Politicianul examinează cu atenţie lucrurile pe care legea lui vrea sa le îndeplinească, dar puţin se gândeşte la urmările mai îndepartate ale mişcării pe care o stârneşte cu actul lui, şi cu atât mai puţin la efectele lui colaterale, astfel legiuitorii care în 1833 au votat £20.000 anual spre a ajuta clădirea de şcoli, niciodată nu şi-au închipuit că pasul lor va duce la contribuţii forţate, locale şi generale, care la vremea lui Spencer (1890) se ridicau la £10.000.000; ei nu s-au gândit că A trebuie să fie responsabil pentru educaţia progeniturii lui B, şi încă şi mai puţin le-a trecut prin minte că succesorii lor, obligându-i pe părinţii săraci să ceară ajutorul Oficiului spre a plăti taxele de care comitetele şcolare nu voiau să-i scutească, aveau să porneasca obiceiul de a se apela la Oficiul Săracilor, pricinuind în acest fel săracirea altora.

Pentru ilustrarea cât mai vie a conceptelor sale despre clasa conducătoare, Herbert Spencer foloseşte un exemplu extrem de elocvent şi de revelator în acest sens: o cumpănă cu două talere, cu mai multe alice pe un taler şi mai puţine pe celălalt. În cazul în care bara e inegal împărţită, iar talerul uşor încărcat se află la capătul unui braţ foarte lung, atunci transferarea unei alice de pe un taler pe celălalt produce un efect mult mai mare, va aduce o schimbare a poziţiei ce rezultă din transferarea indivizilor, unul după altul, din masa comunităţii guvernate în alcătuirile care guvernează; astfel un corp relativ mic de funcţionari, coerent, având interese comune şi lucrând sub o autoritate centrală, are un imens avantaj asupra unui public incoerent, care nu are o politică bine închegată şi care poate fi adus să lucreze unitar numai sub o provocare puternică. De aici urmează ca o alcătuire de funcţionari, trecând dincolo de un anumit stadiu de dezvoltare devine tot mai irezistibilă, lucru care se poate vedea în birocraţiile de pe continent.

Dobândind justificări repetate prin noi legi în armonie cu doctrinele lor, energumenii politici şi filantropii neînţelepţi îşi continuă agitaţiile cu încredere şi un succes mereu crescând. În felul acesta înrâuririle de felurite chipuri conspiră pentru a face să crească acţiunea în corp şi să slăbească acţiunea individuală, dând aşadar impulsul necesar apariţiei şi dezvoltării socialismului, neînţelegându-i şi nebănuindu-i pe deplin efectele viitoare. Spencer susţine faptul că orice socialism implică sclavia. Răspunsurile primite la acea dată l-au determinat ulterior pe Spencer să revină asupra teoriilor sale, admiţând că dezaprobarea socialismului nu necesită aprobarea aşezărilor existente.

De asemenea, însuşi autorul concluzionează că [...] a privi cu ochi îngăduitori asupra cusururilor acelora a căror viaţă e grea nu înseamnă deloc să-i tolerezi pe oamenii de nimic.

Spencer doreşte, nu să prezinte relele guvernamentale în faptele lui, ci să considere o parte relativ mică, adică acele păcate ale legiuitorilor care nu sunt născute din ambiţiile lor personale şi din interesele de clasă ale lor, ci care rezultă din lipsa cunoştinţei acelor studii pe care moralmente ei sunt datori să le posede, pentru a-şi putea îndeplini menirea.

[modifică] Exemple de legi prost gândite

Autorul prezintă, într-o manieră mai mult sau mai puţin succintă, numeroase exemple de legi prost gândite şi, din păcate, şi mai prost aplicate, dintre care merită menţionate încercările făcute în Anglia timp de cinci sute de ani, cu scopul de a împiedica acapararea mărfurilor (cu scopul de a le specula), şi care în Franţa, după spusele lui Arthur Young, au impiedicat să se cumpere mai mult de două baniţe de grâu în târg, au continuat, generaţie după generaţie, să mărească mizeria şi mortalitatea prin scumpirea traiului, caci negustorul en-gros, care în acele vremi era înfierat ca un „asupritor pe faţă al celor săraci”, e un om a cărui funcţie socială e de a egaliza distribuirea unui bun, împiedicând consumarea fără rost de repede. De o natură analoagă a fost şi măsura care, în 1315, pentru a micşora asprimea foametei, stabilea aşa numitele „preţuri maximale” ale alimentelor, dar care a fost repede desfiinţată după ce pricinuise o deplină dispariţie a diferitelor alimente de pe piaţă.

[modifică] Neajunsuri produse prin lege

Herbert Spencer ilustrează o serie întreagă de neajunsuri produse prin lege, în special asupra domeniului construcţiilor de case pentru cei nevoiaşi. Prin taxe rău impuse, ei au ridicat preţul caramizii şi al lemnului de construcţie, mărindu-se cheltuielile clădirii caselor şi au încurajat, de dragul economiei, întrebuinţarea materialului prost în cantităţi meschine. Pentru a împiedica construcţia mai departe de locuinte proaste, s-au stabilit dispoziţii care, în chip medieval, dictau calitatea locuinţelor construite. Nu i-a trecut nimănui prin minte că, insistându-se asupra unei calităţi superioare şi, deci mărind preţurile, se va limita cererea şi, eventual, se va reduce şi oferta. Spencer realizează că neajunsurile legislative sunt explicate în mare măsură şi reprobarea lor se mai îndulceşte, dacă lucrurile sunt privite din depărtare. Nici cultura trecutului şi nici a prezentului nu a dat unui numar considerabil de oameni o concepţie stiinţifică a societăţii, o alcătuire într-un anume sens, organică.

Sperând într-o îndreptare a legilor, autorul punctează la obiect faptul că odată pricinile acelor insuccese familiare observate, oamenii s-ar apuca să legifereze cu cea mai mare ezitare. Şi cu toate acestea, ei sunt gata să lucreze cu toată încrederea că nu greşesc. Nicăieri nu există un contrast atât de uimitor între greutatea problemei si lipsa de pregătire a celor ce se apucă de dezlegarea ei. În concepţia autorului, de care foarte uşor se pare că ne putem ataşa, în mare parte datorită sentimentului de actualitate ce dăinuie din aceasta, nu încape îndoială că, printre credinţele monstruoase, una dintre cele mai monstruoase e aceea că, în vreme ce pentru o meserie simplă, precum cizmaria, de pildă, e nevoie de ani de zile de ucenicie, singurul lucru care nu are nevoie de ucenicie e să faureşti legile unei naţiuni!

Rămânând fidel comparaţiilor, Herbert Spencer exemplifica edificator că precum un medic, care după ani de studiu, a dobândit o cunoştinţă competentă a fiziologiei, patologiei si terapeuticii, nu e considerat responsabil din punct de vedere al Codului Penal dacă un om moare sub tratamentul lui: el s-a pregătit cât a putut mai bine şi a lucrat după cea mai bună judecată a lui, la fel si legiuitorul, ale cărui măsuri aduc rău în loc de bine, cu toate cercetarile întinse şi metodice care l-au ajutat să ia o hotărâre, nu poate fi considerat că a comis altceva decât o eroare de raţionament. Dimpotrivă, legislatorul cel neştiutor ce dă legi cu urmări tragice nu are mai mult drept la iertare decat un ucigas din culpă.

Spencer cosidera că, aceia care cred că viaţa merită trăită cred implicit că oamenii n-ar trebui împiedicaţi de a îndeplini activităţile care ţin viaţa în picioare. Cu alte cuvinte, dacă se spune că e drept ca oamenii să le îndeplinească, atunci, prin permutaţie, el concluzionează că ei au un drept să le îndeplinească. Această concepţie a “drepturilor naturale” îşi are originea în faptul ca viaţa e justificabilă, că trebuie să fie o justificare a actelor esenţiale dăinuirii ei, şi prin urmare, o justificare a acelor libertăţi si cerinţe care fac asemenea acte posibile.

O concluzie a priorică este dobândită de autor studiind oamenii ce traiesc în strânsă alăturare, sau chiar despărţiţi, de o mică distanţă, şi anume că faptele fiecăruia pot să atingă faptele altora, şi în lipsa dovezii că unii pot face ce vor fară limită, pe când alţii nu pot face ce vor, atrage după sine nevoia de limitare mutuală.

Spencer afirma că atunci când incepe să se vadă limpede că într-o naţiune guvernată democratic, guvernământul e pur si simplu un comitet de direcţie – atunci se va vedea că acest comitet n-are nici o autoritate intrinsecă; funcţia liberalismului în trecut era de a pune o limită puterii regelui. Rostul liberalismului viitor va fi de a pune o limită puterii Parlamentelor.

Herbert Spencer ţine să respingă concluzia că acţiunile private ale cetăţenilor nu sunt trebuincioase sau că n-au însemnătate, pentru motivul că mersul evoluţiei sociale e determinat de firile cetăţenilor, aşa cum ei lucrează în condiţiile în care sunt puşi. Aşa că, departe de a implica că eforturile fiecărui om de a îndeplini ceea ce crede el că e mai bine n-au însemnătate, doctrina arată că astfel de sforţări, îndeosebi cele care rezultă din firea intimă a indivizilor, sunt forţe indispensabile.

În ciuda egoismului si individualismului său, Spencer susţinea faptul că viaţa într-o comunitate este importantă. Datorită relaţiei de dependenţă mutuală a părţilor componente, şi din pricina importanţei “părţii” individuale faţă de cea colectivă, societatea nu poate fi sau face mai mult decât suma componentelor sale. Acest punct de vedere este evident, nu doar în prima sa contribuţie notabilă la filozofia politică, Social Statics, ci şi în eseurile sale ulterioare – unele dintre ele apărând în ediţiile ulterioare ale cărţii Individul împotriva statului.

Spencer susţinea un punct de vedere “organic” asupra societăţii; cu toate acestea, el sustinea faptul că dezvoltarea naturală a unui organism necesită “libertate” – ceea ce-i permitea (filozofic) să justifice individualismul si să apere existenţa drepturilor individuale ale omului. Datorită angajamentului său pentru “legea libertăţii egale” şi viziunea sa conform căreia legea şi statul interfera cu aceasta în mod necesar, el a insistat asupra unei politici extensive de laissez faire. Pentru Spencer “libertatea” ...poate fi măsurată, nu de natura guvernului sub care trăieşte [...], ci de puţinătatea restricţiilor impuse asupra individului; adevăratul liberal caută să-i respingă pe cei ale căror legi silesc şi restricţionează indivizii de la a face ceea ce ei cred de cuviinţă. Spencer urmează filozofia curentului liberal timpuriu, susţinând faptul că legea este o restricţionare a libertăţii şi că această restrângere a libertăţii constituie un aspect negativ, justificabil doar când este un „rău necesar”, pentru ocrotirea libertăţii. Singura funcţie a guvernului este aceea de a asigura păstrarea şi buna aplicare a drepturilor individuale ale omului. Spencer susţinea că educaţia, religia, economia şi grija pentru cei săraci şi bolnavi nu trebuiesc preluate de stat.

Legea şi autoritatea publică au astfel ca scop general administrarea justiţiei (echivalent cu libertatea şi protecţia drepturilor). Aceste probleme au intrat în atenţia lui Spencer, ca lucrare reprezentativă pe această temă reliefându-se Individul împotriva statului. În aceasta colecţie de eseuri, Spencer evidenţiază contrastul dintre liberalismul timpuriu, clasic şi liberalismul secolului al XIX-lea, argumentând faptul că cel din urmă, anume „Noul Torysm” este inamicul progresului individual şi al libertăţii. Tot în această lucrare Spencer dezvoltă un argument pentru susţinerea faptului că indivizii au drepturi, bazate pe o „lege a vieţii”. (în mod interesant, Spencer recunoaşte faptul că drepturile nu au moralitate înnascută, dar devin astfel doar prin recunoaşterea individului, pentru ca drepturile sale să fie compatibile cu ceilalti, drepturile celorlalţi trebuie la rândul lor să fie compatibile cu el – cu alte cuvinte, aceasta constituie o consecinţă a „legii libertăţii egale”). El a concluzionat că toată lumea are drepturi primare la libertate „în virtutea constituţiei lor” drept fiinţe umane, şi că asemenea drepturi sunt esenţiale pentru progresul social (Aceste drepturi includ dreptul la viaţă, libertate, proprietate, libertatea cuvântului, egalitatea drepturilor pentru femei, dreptul la vot universal şi dreptul „de a ignora statul” – deşi Spencer a revenit asupra unora din aceste drepturi în scrierile ulterioare). Astfel, cei harnici – acei cu această caracteristică, dar lipsiţi de devotare faţă de structurile existente cu excepţia celor care promovau o astfel de industrie (deci nu religie sau instituţii patriotice) – vor prospera. Totuşi, toti indivizii harnici, după cum credea Spencer, vor fi în mod fundamental în acord.

Nu este surprinzător faptul că Spencer a susţinut ideea conform căreia argumentele utilitarienilor timpurii asupra justificării legii şi autorităţii şi asupra originii drepturilor erau greşite. De asemenea, el a respins utilitarianismul si modelul acestuia de justiţie distributivă, deoarece el susţinea că această teorie se baza pe o formă de egalitarianism care ignorau abandonul şi, mult mai fundamental, nevoia şi eficienţa biologică. Spencer a susţinut în continuare ideea că viziunea utilitariană asupra legii şi statului era de asemenea inconsistenţa – care presupunea în mod tacit existenţa cerinţelor sau drepturilor ce au atât greutate morală, cât şi legală în mod independent de legea pozitivă. Spencer argumentează, de asemenea, împotriva guvernului parlamentar, reprezentativ, înfăţişându-l ca un expozant de adevarate “drepturi divine” — de exemplu, susţinând că „majoritatea într-o adunare are putere, dar nu are limite”. Spencer e de părere că acţiunea guvernamentală nu necesită doar acordul individual, dar că modelul asocierilor politice ar trebui să fie acela al unei “joint stock company”, unde “directorii” nu pot acţiona în favoarea unui anumit bun decât la dorinţa explicită a „acţionarilor”. Când parlamentele încearcă să facă mai mult decât să protejeze drepturile cetăţenilor prin, de exemplu, “impunând” o concepţie asupra binelui – chiar doar unei minorităţi – Spencer sugera că acestea nu se diferenţiază în niciun fel de regimurile tiranice. Numele lui Spencer este strâns legat de altă mare teorie, cea a evoluţionismului. Preluând modelul biologiei, el a elaborat un principiu universal al revoluţiei, conform căruia toate evenimentele din lume se desfăşoară după o lege unitară a evoluţiei. Spencer a fost convins că din legile indestructibilităţii materiei si conservării energiei se poate obţine pe cale deductivă conceptul evoluţiei universale. Principiul evoluţiei spune că toate evenimentele din natură, inclusiv dezvoltarea culturală, parcurg drumul de la simplu la complex.

În cuvintele lui Spencer:

Dezvoltarea, în cea mai simplă şi mai generală formă a sa, înseamnă integrarea materiei şi, implicit, risipirea mişcării. Disoluţia este, dimpotrivă, acceptarea mişcării şi, implicit, dezintegrarea materiei.

[modifică] Principiul evoluţiei

Principiul evoluţiei pe care-l susţine Spencer îşi poate menţine pretenţia de universalitate numai în măsura în care îi dăm o formulare suficient de generală. El e adecvat în măsura în care multe sisteme rămân stabile numai într-un echilibru dinamic, ştiinţa modernă situându-se mult mai aproape de Heraclit decât de Parmenide. Însă de aici nu se poate deduce nici o schemă a ordinii, utilizabilă din punct de vedere ştiinţific, care să acopere toate sistemele, de la apariţia sistemului planetar până la dezvoltarea socială şi culturală. Eroarea constitutivă a evoluţionismului lui Spencer constă în faptul ca el nu are nici o concepţie clară asupra biologiei, de la care preia modelul evoluţiei. Urmându-l pe zoologul francez Lamarck, el consideră dezvoltarea embrionară ca prototip al dezvoltării popoarelor şi ratează înţelegerea ideii lui Darwin, care spune ca dezvoltarea indivizilor este un fenomen fundamental diferit de fenomenul dezvoltării popoarelor.

Slăbiciunea teoretică a evoluţionismului nu ne poate însă face să nesocotim însemnătatea pe care acesta a avut-o în epocă. Evoluţia a fost prezentată ca o metaforă pentru existenţă, care poate fi utilă pentru îmbinarea într-o concepţie unitară a credinţei pozitiviste în progres cu liberalismul şi cu teza libertăţii nelimitate a indivizilor. Dealtfel, la Spencer se poate constata o interesantă revizuire a opiniilor. Iniţial el a fost însufleţit de un optimism exaltat, fiind convins că evoluţia tinde spre un maximum de satisfacţie şi de fericire, graţie concilierii individului cu statul. Între timp, descoperirea celei de-a doua legi a termodinamicii a făcut să planeze spectrul morţii termice. Ca urmare, şi reflecţiile lui Spencer asupra stării finale a evoluţiei au început să devină mai sumbre. El nu exclude posibiliatea ca disolutia să obţină pe termen lung supremaţia asupra evoluţiei. Astfel, omniprezenţa morţii, temperează optimismul progresist, anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”.

Spencer considera ca etica este partea cea mai importantă din întregul sau sistem. În acest domeniu, sub influenţa lui John Stuart Mill, el adopta un punct de vedere utilitarist. Dar, distanţându-se de Mill, Spencer nu considera că fericirea deplină, ca scop al acţiunilor umane, ar putea fi atinsă pur şi simplu printr-o maximizare a plăcerii:

Punctul de vedere pe care îl susţin este acela că etica, în adevaratul ei sens – ştiinţa acţiunii bune –, are ca obiect stabilirea modului în care şi a motivului din care anumite moduri de a acţiona sunt periculoase, iar altele benefice. Aceste rezultate bune şi rele nu pot fi întâmplătoare, ci trebuie să aibă consecinţe necesare ordinii lucrurilor; punctul meu de vedere este că problema de bază a ştiinţelor morale este aceea de a deduce din legile vieţii si din condiţiile existenţei care tipuri de acţiuni conduc în mod necesar la fericire, respectiv la nefericire. Dacă reuşeşte să ofere răspunsul la această întrebare, atunci deducţiile sale vor fi recunoscute ca legi ale actiunii şi trebuie urmate fără nici o referire directă la aprecierea fericirii sau a suferinţei.

Din această remarcă la adresa lui Mill, reiese că Spencer pune etica în legatură nu cu acţiunile, ci cu evenimentele. Sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea. Aspiraţia către plăcere este pusă în serviciul scopului conservării vieţii, care, după Spencer, prevalează ascupra tuturor celorlalte scopuri. Urmând această linie de gândire, el conferă eticii o fundamentare biologică, fără a cădea însă în biologism. Scopul este o etică evoluţionistă care interoghează înainte de toate asupra apariţiei simţului moral în constituţia naturală a umanităţii şi asupra formei în care acesta este legat de dezvoltarea socială.