Vocală anterioară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonetică, o vocală anterioară este o vocală articulată cu limba într-o poziţie avansată, dar fără a crea o îngustare a fluxului de aer care să poată fi clasificată drept consoană.
În limba română există două vocale anterioare, anume vocalele din cuvîntul bine ['bi.ne̞]:
[modifică] Efect asupra consoanei precedente
Atît în limba română cît şi în multe alte limbi, vocalele anterioare manifestă tendinţa de a transforma consoanele velare în consoane cu alte locuri de articulare: palatal, postalveolar sau alveolar. De exemplu, în conjugarea verbului a duce, atunci cînd consoana velară [k] din rădăcina verbului este urmată în terminaţie de o vocală anterioară, consoana se devine postalveolara [ʧ]: duc [duk] → ducem ['du.ʧem], duci [duʧʲ]. Acelaşi fenomen se remarcă la declinarea substantivelor şi adjectivelor: fagul ['fa.gul] → fagii ['fa.ʤij].
Vocale Vezi şi AFI, consoane. | Modificare | ||||
Deschidere | Anterioritate | ||||
---|---|---|---|---|---|
Anterioare | Semiant. | Centrale | Semipost. | Posterioare | |
Închise | |||||
Cvasiînchise | |||||
Semiînchise | |||||
Mijlocii | |||||
Semideschise | |||||
Cvasideschise | |||||
Deschise | |||||
Legendă: | |||||
■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română. ■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română. ■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic. În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită. |