Politica externă a lui Mircea cel Bătrân
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Secolul al XV-lea a adus importante modificări în statutul politic şi juridic al Ţărilor Române în relaţiile internaţionale. Intrarea Ţărilor Române în sfera de interes şi influenţă a Imperiului Otoman a însemnat antrenarea spaţiului românesc într-o dispută politică şi militară între marile puteri din regiune: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman. Dacă primele decenii ale existenţei statale a românilor s-au desfăşurat sub semnul disputelor dintre Ungaria, Polonia şi Hoarda de Aur, stabilirea hotarelor imperiului semilunei pe Dunăre a adus un actor nou şi foarte puternic pe scena politică şi militară a sud-estului Europei.
Primele contacte militare dintre români şi turci s-au consumat în timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil în 1369, când steaguri româneşti au luptat împreună cu cele maghgiare împotriva turcilor aliaţi cu bulgarii în sudul Dunării. Posibil ca să fi urmat o perioadă de negocieri şi chiar de alianţe antimaghiare, pentru că în 1374 domnul român era acuzat de un grup de boieri trădători că ar fi încheiat o înţelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deci primele contacte româno-turce au fost în principal de ordin militar, de intensitate redusă, în condiţiile în care între Ţara Românească şi Poartă erau statele bulgăreşti, cu rol de state-tampon.
Intensitatea raporturilor dintre turci şi români a crescut sensibil în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condiţiile în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a contracara pretenţiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moştenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica de independenţă promovată de înaintaşii săi şi a încheiat un tratat de alianţă defensivă cu regele Poloniei în 1389. În condiţiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenţii asupra coroanei celuilalt, ca moştenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state era o situţie conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun – regele Ungariei – şi sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părţi era lăsat la latitudinea celuilalt.
Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de a-şi extinde autoritatea între Dunăre şi Marea Neagră. Pe de altă parte, aşezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expediţiilor de jaf ale achingiilor turci, care încep deja în 1390. Presiunea otomană l-a determinat pe ţarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar, fără să poată schimba însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu care va fi urmat în curând de Mircea cel Bătrân.
În toamna anului 1394 Baiazid I a invadat Ţara Românească. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine şi s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. În ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici Vlad Uzurpatorul. Este primul caz în care domnul ţării este schimbat datorită intervenţiei turcilor, un precedent care va deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să îşi schimbe radical opţiunile politice şi în primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul faţă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ştefan I. În ciuda acestui eşec, regele maghiar a construit o startegie antiotomană, în condiţiile în care se pregătea o mare cruciadă. Iniţial a trimis un corp expediţionar pentru a-l reânscăuna pe Mircea, dar din cauza subestimării adversarului, campania s-a soldat cu un eşec. În iulie-august 1395 regele a venit personal în Ţara Românească în fruntea unei oşti maghiare şi l-a repus pe tron pe Mircea. Peste câteva luni Vlad a fost reînscăunat de către turci. Vlad a refuzat propunerile suzerano-vasalice ale lui Sigismund, care era dispus să îl sacrifice pe Mircea, şi a depus omagiul prin delegaţi faţă de regele Poloniei. Actul încheiat între Vald şi regele polon diferă fundamental de cel încheiat cu câţiva ani în urmă de Mircea cu acelaşi rege. Dacă în 1389 Mircea şi Vladislav Jagello erau doi parteneri egali, Vlad era vasal al regelui polon. Trebuie să remarcăm că Vlad s-a închinat lui Valdislav ca potenţial rege al Ungariei, în contextul în care regele polon revendica pentru el şi soţia sa, fiica lui Ludovic, tronul Ungariei, după ce soţia lui Sigismund, maria, cealalată fiică a lui Ludovic, a murit. Vlad i-a recunoscut pe Valdislav şi Hedviga drept regi ai Ungariei, moştenitori legali ai coroanei lui Ludovic în Ungaria.
Prima mare bătălie între forţele creştine şi otomani, care deschide seria cruciadelor târzii antiotomane, a fost cruciada de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Eşecul creştinilor a întărit poziţia lui Vlad în Ţara Românească. Mircea nu a putut să asigure întoarcerea regelui Sigismund de Luxemburg prin Ţara Românească. Din cauza nesiguranţei drumului, regele s-a întors în Ungaria pe un drum ocolit, cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare până la Constantinopol, a ocolit peninsula Balcanică şi după câteva luni a ajuns pe coasta mării Adriatice. Pe parcurs, pe Dunăre, l-a trimis acasă pe voievodul Transilvaniei cu un grup de nobili, din regiunea Brăilei către Braşov, deci pe un drum mai scurt şi folosit de negustorii braşoveni. Este evident că poziţia lui Mircea a fost nefavorabilă în această perioadă şi probabil că a stat în posesiunile ardelene, fie în Făgăraş, fie în cetatea Bologa de lângă Cluj. După întoarcerea în Transilvania, voievodul Ştibor a mobilizat o nouă oaste cu care a intrat în Ţara Românească în iarna 1396-1397, l-a capturat pe Vlad Uzurpatorul şi l-a înscăunat pe Mircea cel Bătrân.
Este evident că în acest context politic şi militar Mircea cel Bătrân a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. De altfel, după insuccesulş de la Nicopole regele Sigismund de Luxemburg şi-a schimbat radical viziunea supra relaţiilor cu otomanii. Pe plan intern a luat măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timişoara. Pe plan extern a constrtuit un sistem de state tampon între Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman, format din Ţara Românească, Serbia şi Bosnia. În noua politică defensivă a regelui maghiar cele două state aveau rolul de a stopa sau cel puţin de a încetini atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem defensiv bazat pe state tampon a stat la baza raporturilor dintre Ungaria şi Poartă în întreg secolul al XV-lea. Fidelitatea rincipilor din statele tampon era garantată, teoretic cel puţin, de depunerea omagiului faţă de rege, care îşi asuma rolul de protector şi care le oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Aşa cum domnii români fideli regelui stăpâneau Ţara Făgăraşului şi Ţara Amlaşului, iar mai apoi şi alte regiuni, despoţii sârbi aveau feude importante în diverse părţi ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stăpânite pro honore, adică temporar şi condiţionat de credinţa faţă de rege.
Regele Sigismund de Luxemburg s-a implicat în probelemele politice europene şi după 1400 s-a abătut de la scopul cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului Romano-German, sau pentru problemele Bisericii şi lupta conrtra ereziilor, au captat atenţia regelui maghiar şi doar momentele de criză în relaţiile cu turcii l-au readus pe rege la graniţa sudică a regatului. În 1401-1403 regele s-a confruntat cu o gravă criză internă, datorită rebeliunii unei partide nobiliare care i-a contestat autoritatea. În aceste condiţii, ale rebeliunii nobiliare din Ungaria şi a scăderii autorităţii regelui Sigimund de Luxemburg, Mircea cel Bătrân a încehiat în secret un nou tratat defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar în 1403.
Duplicitatea diplomatică a lui Mircea a fost posibilă în condiţiile în care pericolul otoman a fost îndeppărtat pentru moment prin capturarea lui Baiazid la Ankara în 1402 de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul următor a însemnat epoca de glorie a lui Mircea şi afirmarea lui pe plan internaţional, deoarece s-a implicat în luptele pretendenţilor pentru tronul otoman. Mircea şi-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare că a avut chiar ajutorul trupelor maghiare trimise de regele Sigismund). Deşi în 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia întâlnirii cu regele maghiar la Tismana, curând Mircea a declinat această relaţie de vasalitate, încurajat desigur de evoluţiile internaţionale favorabile. Înrăutăţirea relaţiilor dintre regele maghiar şi domnul român este dovedită de faptul că după 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. În timpul în care trupe româneşti erau în sudul Dunării pentru a-l ajuta pe acesta să ocupe tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militară şi politică a lui Sigismund. În aceste condiţii a încheiat în 1410 un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat împotriva inamicului comun, regele maghiar, şi marchează independenţa aboslută a lui Mircea cel Bătrân în anii respectivi.
Încheierea păcii şi a unui tratat la Lublin în 1412 între regela maghiar şi cel polon a marcat sfârşitul epocii de independenţă a lui Mircea, care a fost trădat de aliatul polon. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influenţă. Ţara Românească a rămas în sfera de influenţă a lui Sigismund. Recunoaşterea suzeranităţii de către Mircea este dovedită de primirea cetăţii Bran la scurt timp după înţelegerile polono-maghiare şi de confirmarea privilegiilor comerciale ale braşovenilor. În cazul Moldovei, acordul dintre cei doi regi a fost mult mai drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul Moldovei era obligat să articipe la campaniile antiotomane, iar în caz de refuz ţara urma să fie împărţită în două între Ungaria şi Polonia. Relaţiile lui Mircea cu Sigismund au evoluat în funcţie de pericolul otoman. Dacă în anii 1415-1416, în paralel cu desfăşurarea unor tratative de armistiţiu cu noul sultan, Mehmed I, regele şi domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Eşecul acestei noi tentative de a-şi impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costa pe Mircea un atac al sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turceşti au reocupat Dobrogea şi au intrat în Ţara Românească. Potrivit cronicilor turceşti, în urma acestei intervenţii Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut anual şi a promis să îşi trimită fiul ca ostatic la Poartă şi să îl sprijine pe sultan în campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de influenţă a regelui maghiar. Moartea domnitorului în ianuarie 1418 a lăsat ţara sub presiunea celor două puteri cu pretenţii suzerane – Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman.
