Film sonor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Filmul sonor este producţia finală a unui realizator de film, care cuprinde pe lângă fotograme o înregistrare de sunet, realizată fie prin fotografiere (fonogramă) fie prin înregistrare magnetică (pistă magnetică) pe purtătoarea de imagini.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Până a se ajunge la filmul sonor, drumul a fost lung.
A fost nevoie de o serie de descoperiri în domeniul fizicii sunetului, de fonoautograful fizicianului francez Léon Scott şi terminând cu sistemul de redare Dolby.
Scott,în anul 1857, constată că timpanul urechii în urma oscilaţiilor aerului, produse de o sursă sonoră, oscilează şi el.Construieşte un aparat, care constă dintr-o pâlnie care la capătul îngust are o membrană din mică pe care este fixat un ac îndoit în unghi drept. Acesta prin vibraţiile aerului produs de un sunet în faţa pâlniei, scrie pe un cilindru îmbrăcat cu o hârtie pe care este aplicată funingine, o curbă în zig-zaguri, aceasta fiind scrierea grafică a sunetului emis.
De aici şi până la descoperirea inventatorului Thomas Alva Edison nu a fost mult. Acesta în anul 1877 inventează fonograful.Foloseşte pâlnia de la fonoautograf, membrana o confecţionează din metal, iar acul este aşezat astfel încât să vibreze pe verticală. Acul, iniţial din safir, vibrează vertical pe un cilindru acoperit cu o foiţă de staniol cu canale trasate. Ulterior, înlocuieşte acest tip de cilindru, cu cilindru de ceară.
Faima fonografului nu durează mult. Pe la 1887, Berliner, după modelul acestuia, realizează gramofonul.Acesta este net superior fonografului, prin faptul că în locul cilindrului de ceară foloseşte un disc de ebonită, mult mai uşor de manipulat şi foarte fiabil. Acesta are şanţuri concentrice, este pus în mişcare de un mecanism cu arc, iar citirea se face cu un traductor perfecţionat şi uşor de folosit. Acul traductorului este de un oţel special.
Inregistrare atât la fonograf, cât şi la gramofon se făcea astfel: se vorbea în faţa pâlniei, aerul vibra în interiorul ei făcând ca membrana elastică să vibreze, iar acul să facă diferite denivelări în canalul trasat. Aceasta constituie scrierea mecanică a sunetului, care ulterior poate fi citită de traductor (ac) şi redată prin pâlnia aparatului.
Primele încercări de combinare a sunetului cu filmul îi aparţin tot lui Edison. Acesta, vrea să combine şi îi reuşeşte, fonograful cu kinetoscopul (un aparat cu care se putea vedea în mod individual filmuleţe de circa 3o sec.), numind noul aparat kinetofon.
Pentru sonorizare filmului, cel mai greu lucru este sincronizarea perfectă între mimica vorbirii personajului şi sunetului auzit. O condiţie esenţială este cadenţa de proiecţie a filmului ,care duce la o viteză constantă a filmului în faţa traductorului.
Primele încercări s-au făcut cu ajutorul gramofonului. Rezultatele au fost mai mult spectaculoase decât reuşite. Sunetul era slab, nesincronizat. O cauză era şi tehnica folosită.
Insă odată cu dezvoltarea electronicii, rezultatele încep să fie mulţumitoare.
Datorită electronicii, sunetele au putut fi transformate în oscilaţii electrice care sunt amplificate şi retransformate în sunete. Şi ce este mai important pentru cinematografie, oscilaţiile sonore pot fi fotografiate, lucru descoperit de inginerul german Rumer. Aceasta a făcut transformarea sunetului în pistă sonoră pe film, sincronă cu mimica vorbirii personajului.
O altă descoperire importantă este aceea a lui Hertz, care la 1888, constată că sub acţiunea luminii anumite substanţe creează un curent electric.Aceasta a dus la inventarea fotocelulei, cu care a fost posibilă citirea pistei sonore, fotocelula fiind elementul care transformă semnalele luminoase în semnale electrice. In anul 1900, Poliakoff, inventează reproducerea sunetului optic cu ajutorul fotocelulei.
Cercetările ştiinţifice continuă. In acelasi an, 1900, Valdemar Poulsen descoperă, folosind un aparat numit telegraphone, metoda magnetică de înregistrare a sunetului pe un fir din material feromagnetic înfăşurat în formă de bobină. Mai târziu procedeul de înregistrare magnetică se va aplica şi la film pentru sonorizarea stereofonică a acestuia.
Insă acestea nu erau îndeajuns pentru înregistrarea şi reproducerea filmului în sala de cinemotograf.
Să nu uităm că sunetul înregistrat de fonograf şi gramofon se face print-un sistem mecanic cu ajutorul unei pâlnii de captare , ulterior şi de redare, cu un potenţial redus de reproducere care nu putea fi aplicat unei săli de cinema.
Cu toate aceste inconveniente , încercările de sonorizare datează încă de la începuturile cinematografului. Nu erau puţine spectacole de film la care acţiunea lui să nu fie însoţită de acompaniamente sonore, chiar dacă erau doar a unui simplu pian, cum de fapt a procedat însăşi Lumière. Alţii, cum a fost regizorul american D.W.Griffith", la proiecţia filmului "Naşterea unei naţiuni", au recurs la o soluţie simplă dar ingenioasă: au pus în spatele ecranului actori care rosteau în concordanţă cu cei din imagine dialogurile potrivite şi o orchestră pe masură.
În Franţa compania Gaumont prezenta săptămânal un film a cărui imagini erau însoţite de sunet redat cu ajutorul unui fonograf, folosind amplificarea cu aer comprimat. Remarcăm faptul că aceasta s-a facut la o sală de circa 6000 spectatori.
Cercetările continuuă şi în direcţia sunetului optic. Astfel în anul 1911 are loc prima proiecţie publică a unui film înregistrat şi reprodus prin mijloace optice, graţie descoperirilor inginerului german Rumer. Rezultatele sunt destul de bune dacă ţinem cont de tehnica vremii. Toate încercările dinaintea primului război mondial privind redarea sunetului concomitent cu imaginea au fost oare cum descurajatoare pentru realizatorii de filme. Odată cu apariţia tuburilor electronice şi a microfoanelor se putea face un pas mare în dezvoltarea filmului sonor.
La început, cineaştii vor recurge la discul de sunet, un dispozitiv mult mai evoluat decât tamburul fonografului. Astfel în 1927 la New York, cu ajutorul unui disc cu diametrul de 400 mm care conţine câteva dialoguri şi muzică, este prezentat muzicalul Cântăreţul de jazz, care este considerat primul film sonor, amplificarea sunetului în sală fiind făcută cu ajutorul unei instalaţii de sunet cu tuburi electronice, un amplificator cu difuzoare.
Problema nu este rezolvată definitiv: era nevoie de o şi mai mare concordanţă sunet - imagine. Aceasta pute fi rezolvată numai de înregistrarea optică la acel timp. Numai aceasta putea rezolva sincronismul între cele două elemente în mod automat dacă ele se află pe aceeaşi purtătoare, pelicula sau filmul. Aceasta prezintă şi avantajul ca perforaţiile necesare transportului prin aparat uşurează mult realizarea sincronismului sunet - imagine. De asemeni pentru o calitate superioară a sunetului redat a fost necesară creşterea vitezei de deplasare a filmului prin proiector, aceasta fiind ridicată de la 16 imagini/secundă la 24 imagini/secundă.
Primele jurnale de actualităţi, înregistrate optic apar în 1924. Societatea Fox - Films în 1927 achiziţionează acest sistem plus încă altele mai recente şi iese pe piaţă cu sistemul numit Movietone, cu care la început va realiza actualităţi cinematografice, iar ulterior va sonoriza diferite filme mute. Sistemul Movietone, generalizează toată piaţa filmului timp de peste 20 de ani.
Însă cu toate că filmul sonor arăta că prin sunet calitatea spectacolului cinematografic este deosebită, mulţi realizatori şi actori sunt împotrivă motivând că, în special dialogul, distruge din jocul actorului. Acestuia nu i se cereau caltăţi vocale, dicţie, timbru, ci acestuia i se crea ca mijloc de expresie un teatralism, care uneori căpăta forme exagerate, datorită faptului ca filmul mut se concentra numai asupra imaginii. Pe de altă parte, filmul mut, atinsese maximum de exprimare şi de aici teama că introducerea sunetului ar duce la dispariţia artei cinematografice.
Greutăţile începutului au fost mari, mai ales la producţia de film; se adaugă acum, în deosebi la priza directă, zgomotul aparatului de filmat. Pentru început s-a recurs la în a plasa operatorul cu al său aparat într-o cutie ermetică, polecrită "frigider", ironie la mediul sufocant din interior. Studiourile s-au modificat, s-au mărit, s-au insonorizat, adaptându-se la noile cerinţe.
Sigur, toate se vor perfecţiona în timp prin noile descoperiri ale tehnicii electronice, ale apariţiei înregistrării magnetice mai ales pentru studiouri şi a altor invenţii tehnice, printre care redarea sunetului prin stereofonie.
In ultimii ani a apărut redarea în sistem Dolby a sunetului în sala de cinema.
[modifică] Pista de sunet
Pista de sunet, cunoscută şi sub denumirea de fonogramă, reprezintă totalitatea modificărilor locale ale materialului purtător pe care se face înregistrarea în funcţie de semnalul acustic.
Înregistrare sunetului însumează totalitatea operaţiilor tehnice care permit să fixeze un semnal acustic pe un suport denumit purtător de sunet, în vederea conservării şi redării lui după voinţă.
Pista de sunet poate fi optică, magnetică sau numerică (cod bare alb-negru). Aceasta se obţine printr-o metodă de înregistrare, funcţie de sistem, după ce purtătorul de sunet a trecut prin faţa unui element de imprimare. Redare se face cu ajutorul unui element de redare care şi el va ţine seama de sistem.
[modifică] Pista optică (fonograma)
Pista optică, este fonograma fotografiată rezultată din procesul de înregistrare optică a semnalului şi poate fi :
- Pistă (fonogramă) de sunet mono optică cu variaţia densităţii luminoase. Acesta apare ca o bandă continuă cu dimensiunea lăţimii constantă, iar spectrul luminos este variabil - porţiunile luminoase alternează cu cele mai mult sau mai puţin luminoase (fig.1).
- Pistă (fonogramă) de sunet mono optică cu amplitudinii luminoase. Aceasta apare ca o bandă continuă cu dimensiunea lăţimii variabilă, iar densitatea luminoasă constantă (fig.2).
- Pistă (fonogramă) de sunet optică pentru sistemele Dolby,tip A şi B. De menţionat că este unul din sistemele de mai sus, cu deosebirea că pe aceeaşi lăţime sunt înregistrate două benzi optice diferite.
Citirea lor se face cu ajutorul sistemului optic de redare a sunetului.
N.B. Citirea pistei de sunet se face după fereastra de proiecţie cu un decalaj de 20 fotograme pentru a se obţine sincronizarea mimică - sunet.
[modifică] Pista magnetică
Pista magnetică se prezintă ca o depunere de material feromagnetic pe locul rezervat pistei de sunet, dealungul lungimii filmului. De menţionat, ca aplicarea se face pe copiile pozitive pentru proiecţie în cinema. In funcţie de film, (16 mm, 35 mm sau 70 mm) se pot depune una până la opt piste.
Citire se face cu ajutorul unui cap magnetic complex, component al aparat de proiecţie cinematografică.
N.B. Citirea sunetului se face înainte de fereastra de proiecţie cu un decalaj de 20 fotograme la filmul de 35 mm şi 70 mm. La filmul îngust de 16 mm citirea se face după fereastra de proiecţie cu un decalaj de 20 fotograme.
[modifică] Sunet numeric
Sunetul numeric se poate asemăna cu sistemul cod de bare alb-negru. Acesta se plasează între perforaţii şi marginile peliculei pe stânga şi dreapta sa, iar o a treia pistă între perforaţiile din partea unde este înregistrată şi fonograma optică. Acest lucru se face dat fiind că sistemul de citire a sunetului să fie făcut cu unul din dispozitivele de citire cu care este dotat aparatul. Ori cum este nevoie de un traductor Dolby.