Evanghelia după Luca
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Introducere
A treia Evanghelie canonică (şi sinoptică) este considerată, atât de mărturiile antice cât şi de critica modernă, opera aceluiaşi autor al Faptelor Apostolilor: Luca.
Evanghelia şi Faptele Apostolilor trebuie considerate ca o operă unitară sub profil literar şi teologic pentru că, într-adevăr, ele sunt inseparabile atât prin continuitatea narativă cât şi prin afinitatea lingvistică.
[modifică] Autorul Evangheliei
Persoana istorică – personaj biblic din Noul Testament, unul din cei patru evanghelişti, despre care sunt puţine informaţii. În Noul Testament numele lui este întâlnit de două ori: în Coloseni 4,14, înscris pe lista colaboratorilor lui Paul şi pus în evidenţă cu apelativul „medicul drag” şi în Filemon verstul 24, încontext identic: pe lista colaboratorilor.
Numele este, foarte probabil, o abreviere a lui Lucano. Conform tradiţiei creştine (redată şi de istoricul Eusebiu din Cezareea: cf. Historia ecclesiastica, III,4,4-6), născut într-o familie păgână, în Antiohia Siriei, unde profesa medicina. Originea sa păgână este atestată indiract şi de Paul, care nu-l pune pe Luca printre cei care provin din circumciziune (cf. Col 4,10-14). A devenit creştin, l-a însoţit pe Paul în a doua călătorie misionară şi la Ierusalim, în primăvara lui 58 (cf. Fap 20,5-12; 21,1-18), unde a intrat de-îndată în legătură cu Iacob, probabil, şi unde a mai întâlnit cel puţin una dintre acele femei pe care doar el le pomeneşte în Evanghelie (cf. Luc 8,2-3; 24,10). Tot acolo a mai întâlnit şi aşa zişii „miniştri/slujitorii ai cuvântului”, care au constituit unul dintre izvoarele evangheliei sale (cf. 1,1u.). Nu în ultimul rând, Ierusalimul este locul unde a fost martor al arestării Apostolului, pe care apoi l-a însoţit la Roma, în prima „călătorie misionară” (prima temniţă). Asupra acestei călătorii a lăsat un preţios „jurnal” al călătoriei furtunoase pe mare (cf. Fap 27,1-28 şi cap. 16).
Este alături de Paul în cea de-a doua captivitate la Roma (cca. 66-67), când toţi ceilalţi l-au părăsit pe apostol (cf. 2Tim 4,9-11).
O antică tradiţie răsăriteană îl face episcop de Tebe „a celor şapte porţi”.
Sfântul Ieronim crede că ar fi scris în Boeţia şi Achaia.
Este considerată legendară informaţia conform căreia Petru şi Paul i-ar fi consacrat episcopi pe Marcu şi pe Luca.
A trăit probabil 84 de ani. Nesigure însă sunt locul şi felul morţii. Ca loc e numită Boeţia (cf. Nichifor Calixt, în Historia ecclesiastica, 2,43; iar anticele Prologuri ale lui Acaciu şi Patras vorbesc de martiriu.
Este sărbătorit la 18 octombrie.
Scriitorul – Numele lui Luca atribuit la două opere din Noul Testament, în general nu este pus la îndoială: dacă ar fi fost cazul de o pseudografie (un autor anonim care ar fi valorificat opera sa atribuind-o unui personaj faimos), ar fi fost ales un personaj de importanţă mai mare în Biserica primară. Despre Luca, tradiţia antică – plecând de la jumătatea sec. al II-lea – afirmă, în mod unanim, că a fost medic şi însoţitor al lui Paul în călătoriile sale misionare.
Cu privire la profesia de medic a lui Luca n-au fost identificate urme specifice în interiorul operei lucane, deşi – nu puţini autori – consideră că descrierile precise şi, uneori, detaliate ale diferitor boli ar fi o urmă în acest sens.
Cât priveşte faptul că Luca ar fi fost însoţitorul lui Paul, critica modernă este împărţită:
- unii acceptă informaţia ca fiind, istoric, credibilă, iar folosirea persoanei întâia plural în aşa-zisele «secţiuni-noi» (cartea Faptele apostolilor de la cap. 16 până la sfârşit) semnalul prezenţei autorului alături de Paul, cel puţin, în anumite momente ale călătoriilor misionare;
- alţii, evaluează negativ datele tradiţiei, considrându-le „infestate” de tendinţa apologetică din sec. al II-lea, tendinţă preocupată să numească personaje minore – ca Luca, de ex. – alături de figuri principale – ca Paul. În plus, pun accentul pe faptul că Luca nu cunoaşte Scrisorile lui Paul şi pare să nu fie bine informat asupra evenimentelor importante ale vieţii lui Paul (de ex. viziunea total diferită a celor doi asupra Conciliului din Ierusalim: Fap 15 // Galatieni 2,1-10).
- acord unanim este în privinţa faptului că Luca a fost un personaj cult, familiarizat cu cele două culturi: elenă şi iudaică, că a fost de origine păgână şi că a trăit în aria paulină, în legătură cu Bisericile care l-au avut pe Paul ca fondator şi pentru care era o figură de importanţă fundamentală, dată fiind marea importanţă pe care i-o acordă Faptele Apostolilor.
[modifică] Structura narativă şi teologică
După un prolog istoric – Luca 1,1-4 –, „evanghelia copilăriei” (1,5-2,52) trasează un paralelism şi o confruntare între două figuri: Ioan Botezătorul şi Isus Christos, prin cele două relatări de „bunevestiri” (1,5-25 / 1,26-38); două naşteri şi circumciziuni (1,57-66 / 2,1-21); două oracole profetice (1,69-79 / 2,22-39) şi două note asupra copilăriei (1,80 / 2,40).
Paralelismul şi confruntarea continuă în prezentarea misterului şi pregătirea ministerului (3,1 – 4,13) ăn care Ioan Botezătorul apare ca profet înainte-mergător (3,1-20) iar Isus este prezentat în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, Mesia consacrat şi călăuzit de Duhul Sfânt (3,21-4,13).
Ministerul lui Isus în mijlocul poporului alianţei (4,14-9,50), inaugurat în mod programatic la Nazaret (4,16-30), poartă amprenta proclamării Veştii-Bune a Împărăţiei lui Dumnezeu (4,43; 7,22; 8,1) însoţită de victoria asupra puterilor răului (4,33-41), de semnele milostivirii (7,1-17) şi-ale iertării (7,36-50), de chemarea ucenicilor (5,1-11; 6,12-16), de instruirea acestora şi a poporului (5,20-49) şi de ruptura/separarea între credincioşi-necredincioşi, separare care se prefigurează deja (8,4-11).
Schimbarea la faţă (9,28-36) cu prezicerea morţii care va fi la Ierusalim, anticipă marea călătorie spre Oraşul Sfânt, unde se vor plini evenimentele mântuirii.
Secţiunea care urmează (9,51-19,28) este specifică sfântului Luca.
Isus înfruntă decis călătoria care-l va duce la moarte, la înviere şi la înălţarea la cer (9,51), totodată se intensifică controversa cu adversarii, plânsul lui Isus asupra Ierusalimului (13,31-35; 19, 11-27) şi – mai ales – instruirea ucenicilor cu privire la exigenţele vieţii creştine: iubirea aproapelui (10,25-37); ascultarea Cuvântului (10,38-42); rugăciunea (11,1-13; 18,1-9); condividerea bogăţiilor şi a bunurilor (12,13-30. 51-53; 14,25-33; 16,1-31; 18,18-30).
La Ierusalim (19,29-24,53) Isus învaţă în Templu (19,29-21,38)confruntându-se cu şefii poporului (20,1-8. 20-47), face aluzie la refuzul final (20,9-19), care va deveni cauză de ruină pentru Oraşul Sfânt (19,41-44; 21,20-24).
Înfruntă apoi Pătimirea (capitolele 22-23), în care este prezentat / mai mult chiar, însuşi se prezintă ca «Dreptul/Cel Drept» nedrept condamnat, care continuă să-i înveţe pe ucenicii săi cu pilda propriei sale vieţi.
În apariţiile pascale (24,1-49) cel înviat îi instruieşte pe ucenicii săi cu privire la împlinirea Scripturilor, realizată în moartea şi învierea Sa (24,6. 25-27) şi care mai trebuie să se realizeze încă în misiunea universală a ucenicilor, a comunităţii de credinţă (24,44-47).
Înălţarea le Cer (24,50-53) încheie definitiv «timpul» lui Isus, care –trupeşte – nu mai este printre ai săi.
[modifică] Teologia lui Luca
Luca este „catalogat” ca fiind «teologul istoriei mântuirii». Într-adevăr, dincolo de sublimarea fiecărei teme teologice în parte, Evanghelia şi Faptele Apostolilor au ca scop „re-de-semnarea” istoriei mântuirii, călăuzită continuu de iniţiativa şi de planul divin.
Luca îi reinterpretează fazele prin schema: «promisiune-împlinirea».
Israelul este destinatarul promisiunilor divine. Figurile care se mişcă în evanghelia copilăriei (capitolele 1 şi 2): Zaharia, Simeon şi Ana, Maria şi – mai ales – profetul şi precursorul Ioan Botezătorul (şi chiar al lui Paul, în Fap.) reprezintă speranţa lui Israel în împlinirea făgăduinţelor divine. Întreaga Scriptură (fie luată global, fie luată în texte particulare) este înţeleasă de Luca drept profeţie ce tinde la realizarea mântuirii mesianice. Această promisiune se împlineşte în primul rând în Isus, în ministerul său profetic (Lc 4,18-21) şi, mai ales, în moartea şi învierea lui (24,25-27.44-46).
«Timpul lui Isus», cuprins între Botez şi înălţarea la cer (Fap 1,22), este aşadar «astăzi» al mântuirii (Lc 2,11; 4,21; 5,26; 19,5; 23,43),mântuire ce devine posibilă prin prezenţa sa personală. Dar făgăduinţa profetică priveşte şi oferta universală de mântuire (Lc 3,6; 24,48). Odată cu Înălţarea la cer a lui Isus, iată, deschizându-se «timpul bisericii», în care, prin forţa Duhului Sfânt, făgăduinţa ajunge la plinire în vestirea dusă de martori până „la marginile pământului” (Fap 1,18) şi oferită – mai întâi iudeilor, apoi păgânilor (Fap 3,26; 13,46).
Dumnezeu, aşadar, este fidel făgăduinţei sale de mântuire făcută lui Israel. O împlineşte în Christos Isus şi, prin lucrarea martorilor, o oferă păgânilor.
[modifică] Comunitatea lui Luca
Luca adresează opera sa Bisericii compuse în majoritate din creştini proveniţi din păgânism, probabil, dintre „temătorii de Dumnezeu”, care erau deja apropiaţi de iudaism.
Cufundate în istorie, angajate în misiune, aceste Biserici suferă o criză de identitate: cum se pot simţi parte din istoria mântuirii, ele care nu provin din Israel, căruia Dumnezeu îi făcuse promisiunile sale?
Rescriind istoria mântuirii, Luca le asigură: Dumnezeu cel credincios (fidel) a realizat în Christos Isus făgăduinţele mântuirii şi în folosul acestei comunităţi; pentru toţi oamenii.
