Constanţiu I
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Gaius Flavius Valerius Constantius (31 martie 250 – 25 iulie 306) a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatăl lui Constantin cel Mare.
Născut într-o familie modestă din Illyria, Constanţiu îmbrăţişează cariera armelor, devine prefect al pretoriului şi este desemnat, la 1 martie 293, în cadrul primei tetrahii, caesar al lui Maximian, răspunzător de guvernarea Galliei, Hispaniei şi Britanniei.
General energic şi talentat, Constanţiu îl înlătură pe Allectus, lichidând secesiunea Britanniei (294), respinge atacuri ale francilor şi alamanilor la Rin (298). În cadrul celei de-a doua tetrarhii (1 mai 305), Constanţiu este desemnat augustus al Occidentului, dar moare la scurt timp la Eboracum (York), la 25 iulie 306.
Predecesor: Diocleţian şi Maximian |
Împărat Roman co-împărat cu Galerius 305 (Caesar din 293) - 306 |
Succesor: Constantin I în vest Galerius în est |