Şleahtă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Şleahta era clasa socială a nobililor în Regatul Poloniei şi în Marele Ducat al Lituaniei, (care au format Uniunea statală polono-lituaniană). Şleahta s-a format pe la sfârşitul evului mediu şi a continuat să existe până în secolul al XIX-lea. Şleahticii erau în mod tradiţional proprietarii principali ai pământurilor cultivabile, a marilor moşii cunoscute cu numele de folwark. Şleahticii s-au bucurau de privilegii importante fără egal în epocă, până la dispariţia statului polono-lituanian la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Clasa nobililor a fost în mod oficial abolită în timpul celei de-a doua republici poloneze de constituţia din 1921. Totuşi, continuă să existe pretenţiile diferitelor persoane privind apartenenţa la şleahtă, atât în Polonia cât şi în afara ei.
Cuprins |
[modifică] Istoria
[modifică] Etimologia
Cuvântul polonez "szlachta" poate fi tradus aproximativ prin cei cu sânge albastru, nobilime. Bărbatul aristocrat era numit "szlachcic", iar femeia din aceiaşi clasă a nobililor era "szlachcianka". Primii istorici polonezi considerau că numele clasei nobililor în limba poloneză ar fi venit de la numele strămoşului legendar Lech, menţionat în scrierile poloneze şi cehe. "Şleahta" ar fi trebuit să însemne "Lechitieni", "bărbaţi din neamul lui Lech" (în poloneză, "z Lecha"), probabil denumind clasa războinicilor conducători din tribul Lech. În zilele noastre, ucrainienii îi denumesc pe polonezi "lachi", în vreme ce turcii folosesc termenul "leh". Altă teorie afirmă că "şleahtă" ar veni din germanul "geschlecht" sau "slahta" ("cămin, familie"), la fel ca multe alte cuvinte poloneze din domeniul nobiliar, (de exemplu, plonezul "rycerz" ("cavaler") este derivat din germanul "ritter", iar polonezul "herb" ("însemn heraldic") este derivat din germanul "erbe" ("moştenire prin dreptul sângelui")]
Pentru aristocraţia poloneză mai pot fi folosite cuvinte precum polonezul "rycerz" - "cavaler" sau latinescul nobilis (plural: nobiles). Nobilii foarte puternici şi bogaţi se numeau şi magnaţi.
[modifică] Originile
Este posibil ca şleahta poloneză să fi fost clasa războinicilor slavi, care formau un grup distinct în rândul triburilor antice poloneze. Aceasta este doar o presupunere, deoarece există puţine documente din perioada istoriei timpurii poloneze, a migraţiei triburilor slave în teritoriile locuite azi de polonezi.
Prin secolul al XIV-lea, nu se făceau diferenţe între cei numiţi "rycerz" (cavaleri) şi şleahtici. Membrii şleahtei aveau datoria personală apere ţara (pospolite ruszenie), şi de aceea au devenit clasa privilegiată a regatului polonez.
[modifică] Cucerirea puterii de către şleahtă
Şleahtic era persoana care se născuse într-o familie nobiliară, fusese adoptat de o asemenea familie, (această posibilitate a dispărut în 1633), sau fusese înnobilat de rege sau Seim pentru diferite motive (vitejie în luptă, servicii deosebite aduse statului, etc – dar aceasta era cea mai rară cale de a ajunge la statutul de nobil). Mulţi nobili erau de fapt nişte uzurpatori de titluri, fiind doar ţărani avuţi sau negustori, care se mutaseră în alt colţ al ţării şi pretindeau că sunt şleahtici. Sute de astfel de falşi aristocraţi au fost denunţaţi de către Walerian Nekanda Trepka în scrierea Liber generationis plebeanorium din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Seimul a încercat pe parcursul existenţei sale să rezolve prin intermediul a diferite decrete această problemă spinoasă, dar fără succes.
Nobilimea poloneză se bucura de numeroase drepturi care nu erau accesibile aristocraţilor din alte ţări şi fiecare nou rege ales le oferea noi şi noi privilegii. Aceste privilegii au devenit fundamentul pentru Libertatea de Aur. În ciuda faptului că ţara era condusă de un rege, Polonia era considerată o republică nobiliară (Rzeczpospolita) datorită faptului că monarhul era ales de toţi membrii nobilimii, Polonia fiind considerată ca proprietate a nobililor, nu a regelui sau a unei dinastii conducătoare. Această stare de lucruri a devenit posibilă în parte datorită dispariţiei liniei masculine a vechilor case domnitoare (la început dinastia Piaştilor, mai apoi cea a Jagiellonilor), şi a alegerii regelui dintre urmaşii pe linie maternă a regilor.
Regii care s-au succedat pe tronul Respospolitei au oferit diferite privilegii nobilimii, privilegii specificate în aşa numita pacta conventa, înţelegere convenită în momentul alegerii monarhului, în alte ocazii fiind privilegii oferite la schimb pentru acordarea permisiunii ad hoc de înfiinţare a unei taxe extraordinare sau a unei acţiuni războinice (pospolite ruszenie).
În acest fel, nobilimea poloneză a acumulat numeroase privilegii şi imunităţi:
- În 1355, regele Kazimierz al III-lea cel Mare a acordat primul privilegiu major pentru nobili, în schimbul acceptării de către şleahtici ca moştenitor al tronului, în condiţiile lipsei unui urmaş de gen masculin al lui Kazimierz, a lui regelui Ludwik Węgierski. Regele Kazimierz a acceptat ca nobilii să nu mai plătească vreodată taxe extraordinare şi să nu mai plătească din banii proprii pentru expediţiile militare din afara Poloniei. El a mai promis că în timpul călătoriilor curţii regale, regele şi însoţitorii săi îşi vor plăti toate cheltuielile, în loc să folosescă de ospitalitatea nobililor locali.
- În 1374, regele Ludwik Węgierski a aprobat Privilegiul de la Koszyce ("przywilej koszycki" ori "ugoda koszycka") pentru a garanta moştenirea tronului de către fiica sa, Jadwiga. El a mărit numărul celor îndreptăţiţi să fie consideraţi nobili şi a scutit întreaga şleahtă de la plata oricăroro taxe, cu excepţia uneia, łanowy, limitată la 2 groşi pentru fircare łan, (veche măsură poloneză de suprafaţă, 16,8 – 24,2 ha). În plus, dreptul regelui de a creşte cuantumul taxelor a fost abolit, nici o taxă nouă nu putea fi înfiinţată şi nici o taxă veche nu putea fi mărită fără aprobarea nobililor. De asemenea, din acel moment, toate funcţiiile publice erau rezervate doar nobilimii locale, prin sus-numitele privilegii fiind stabilit ca regele să nu poată oferi posturi oficiale şi castele importante cavalerilor străini. În plus, aceste privilegii îl obligau pe rege să plătească despăgubiri nobililor răniţi sau căzuţi în prizonierat în timpul războaielor din afara graniţelot ţării.
- În 1422, regele Władysław al II-lea Jagiełło, prin Privilegil de la Czerwińsk ("przywilej czerwiński") a stabilit inviolabilitatea proprietăţii nobiliare, (proprietatea şleahticilor nu putea fi confiscată decât după ce un tribunal îşi dădea acordul în această privinţă), şi ceda anumite drepturi privind politica fiscală către Consiliul Regal, (mai târziu transformat în Senat), inclusiv dreptul de a bate monedă.
- În 1430, prin Privilegiile de la Jedlnia, confirmate la Cracovia în 1433 ("przywileje jedlneńsko-krakowskie"), având parţial la bază Privilegiile de la Brześć Kujawski din 1425, regele Władysław al II-lea Jagiełło a acordat nobililor garanţii împotriva arestărilor arbitrare, asemănătoare celor din Habeas corpus al Magna Carta englezească, privilegii cunoscute cu numele latinesc "neminem captivabimus (nisi jure victim)". Din acel moment, nici un nobil nu putea fi închis fără un mandat de la un tribunal competent. Regele nu putea să dispună după bunul plac arestarea sau trimiterea în închisoare a unui nobil. În schimb, regele primea garanţia nobililor că tronul avea să fie moştenit de unul dintre fii săi, urmaşul regelui urmând să fie obligat la rândul lui să respecte înţelegerea de la Jedlnia. Pe 2 mai 1447, acelaşi rege a acceptat Privilegiul de la Vilnius, prin care erau oferite boierilor Lituanieni aceleaşi drepturi de care se bucurau şleahticii polonezi.
Şleahtici polonezi din Gdańsk. Tablou de Wilhelm August Stryowski.
- În 1454, regele Kazimierz al IV-lea Jagiellon a aprobat Legile de la Nieszawa ("statuty cerkwicko-nieszawskie"), prin care clarifica bazele legale ale seimurilor (parlamentelor) voievodale (regionale). Regele putea promulga legi noi, introduce taxe noi, ridica cuantumul celor vechi sau putea porni o acţiune militară de amploare (pospolite ruszenie) numai cu aprobarea seimurilor locale, nobilii fiind protejaţi împotriva abuzurilor judiciare. Aceste legi limitau puterea magnaţilor prin faptul că Seimul, parlamentul naţional, primea dreptul de a alege numeroşi funcţionari publici, inclusiv judecătorii, voievozii şi castelanii. Aceste privilegii au fost cerute de şleahtă ca o compensaţie pentru participarea lor la Războiul de treizeci de ani.
- Primele "alegeri libere" ("wolna elekcja") ale unui rege au avut loc în 1492. (Chiar şi mai înainte, anumiţi regi au fost aleşi cu ajutorul unei părţi a nobilimii, aşa cum a fost cazul lui Kazimierz al II-lea cel Drept, prin aceasta stabilindu-se un precedent.) Doar senatorii au putut vota în alegerile din Polonia, când pe tronul ţării a fost ales Jan I Olbracht. Pe toată durata existenţei Dinastiei Jagielloniană, numai membrii familiei regale puteau candida în aceste alegeri. Mai târziu, nu au mai existat restricţii în alegerea candidaţilor.
- În 1493, parlamentul naţional, Seimul, a început să se întâlnească din doi în doi ani la Piotrków. Parlamentul era compus din două camere:
- În timp, numărul de senatori şi deputaţi a fost mărit.
- Pe 26 aprilie 1496, regele Jan I Olbracht a promulgat Privilegiul de la Piotrków ("przywilej piotrkowski", "konstytucja piotrkowska" sau "statuty piotrkowskie"), crescând puterile feudale ale nobililor asupra iobagilor. Iobagii au fost legaţi de glie şi doar un singur fiu, (nu cel mai în vârstă, ca până atunci) primea dreptul să părăsească moşia. Orăşenilor le era interzis să stăpânească pământ, iar poziţiile de frunte în ierarhia bisericească puteau fi acordate numai nobilimii.
- Pe 23 octombrie 1501, la Mielnik, s-a încercat reformarea Uniunii polono-lituaniene prin actul cunoscut ca Uniunea de la Mielnik (unia mielnicka, unia piotrkowsko-mielnicka). Aici a fost stabilită tradiţia Seimul Încoronării ("Sejm koronacyjny"). Încă o dată, nobilimea a încercat să reducă puterea magnaţilor printr-o lege prin care erau făcuţi responsabili în faţa Senatului pentru diverse abuzuri. Totuşi, prin Privilegiul de Mielnik (Przywilej mielnicki) din 25 octombrie, puterea magnaţilor din Senatul Poloniei a fost crescută în dauna şleahtei mărunte. Şleahtei i s-a acordat dreptul să nu se supună hotărârilor regelui sau reprezentanţilor acestuia, ("non praestanda oboedientia"), permiţându-li-se să formeze confederaţii, practic permiţându-li-se să răscoale armat împotriva monarhului sau oficialilor statului, dacă legea sau privilegiile nobiliare erau încălcate.
"Puterea federaţiei polono-lituaniene la zenit. Libertatea de Aur. Alegerile din 1573" Tablou al lui Jan Matejko.
- Pe 3 mai 1505, regele Aleksander I Jagiellon a promulgat Actul "Nihil novi nisi commune consensu" ("Nimic nou fără acordul nostru"). Acest act interzicea regelui să promulge vre-o lege fără aprobarea reprezentanţilor nobilimii din adunările Seimului şi Senatului, aceast lucru mărind mult puterea şleahtei. Practic, acest privilegiu transfera puterea legislativă de la rege la Seim. Această dată este considerată ca început al Primei Rzeczpospolita, perioada republicii conduse de şleahtici.
- În 1520, prin Actul de la Bydgoszcz s-a garantat dreptul Seimului de a se întruni o dată la patru ani cu sau fără permisiunea regeleui.
În acele timpuri, "mişcarea pentru executarea legilor" ("egzekucja praw") a început să se formeze. Membrii acestei mişcări au încercat să scadă puterea magnaţilor şi Seimului şi să întărească puterea regelui şi a ţării. În 1562, la şedinţa Seimului de la Piotrków ei au încercat să forţeze magnaţii să returneze moşiile pe care le aveau în folosinţă temporară, aşa numitele moşii ale Domeniului Coroanei, moşii care ar fi trebuit să reintre în administrarea regală. În cadrul aceleiaşi sesiuni s-a încercat formarea unei armate regulate, (wojsko kwarciane), finaţată tocmai din veniturile de pe moşiile Domeniului Coroanei. Unul dintre cei mai de seamă membri ai acestei mişcări a fost Jan Zamoyski. După dispariţia acestuia în 1605, mişcarea şi-a pierdut forţa politică.
Până la moartea lui Zygmunt al II-lea August, ultimul rege din Dinastia Jagielloniană, monarhii puteau fi aleşi numai din rândurile membrilor familiei regale. Începând din 1573, orice şleahtic polonez sau nobil străin cu sânge regal în vine putea fi ales rege al Respospolitei. Toţi regii aleşi trebuiau să semneze două documente: Pacta conventa ("pactele convenite") – o confirmare a înţelegerilor preelectorale – şi Articolele Henriciene (artykuły henrykowskie) – numite aşa după numele primului rege liber ales, Henry de Valois. Ultimul document a servit practic pe post de constituţie şi conţineau legile de bază ale federaţiei:
- alegerea liberă a regelui;
- toleranţa religioasă;
- convocarea sesiunii ordinare a Seimului o dată la doi ani;
- controlul Seimului asupra politicii externe;
- alegerea de către Seim a unui consiliu consultativ regal;
- oferirea posturilor administrative numai nobililor polonezi şi lituanieni;
- stabilirea taxelor şi monopolurilor numai de către Seim;
- dreptul nobililor de a nu se supune regelui care ar fi încălcat oricare dintre aceste legi.
În 1578, regele Ştefan Bathory a creat Tribunalul Coroanei pentru a reduce uriaşele sarcini ale Tribunalului Regal. Prin aceasta, regele a plasat cea mai mare parte a puterilor judiciare ale monarhului în mâinile deputaţilor aleşi ai şleahtei, întărind şi mai mult puterea nobililor. În 1581, Tribunalul Coroanei a fost unit cu echivalentul lituanian, Tribunalul Lituaniei.
[modifică] Transformarea şleahtei în aristocraţie
De-a lungul secolelor, membrii puternici şi bogaţi ai şleahtei au căutat să câştige privilegii legale superioare celor ale "egalilor" lor din şleahta măruntă. Puţini şleahtici erau suficenţi de bogaţi şi puternici pentru a intra în rândurile magnaţilor (karmazyni — cei "purpurii," numiţi aşa datorită culorii cărămizii a cizmelor lor). Un adevărat magnat trebuia să-şi poată dovedi arborele genealogic pentru multe generaţii şi să stăpânească cel puţin 20 de localităţi sau latifundii. El mai trebuia să ocupe o funcţie publică de mare importanţă în cadrul statului polono-lituanian.
Istoricii estimează proporţia magnaţilor la 4% din numărul total al şleahticilor. Dintre cei aproximativ 1 milion de şleahtici, numai 200 – 300 de persoane puteau fi categorisiţi ca mari magnaţi, datorită posesiunilor întinse în toată ţara, cât şi datorită uriaşei influenţe politice de care se bucurau, iar dintre aceştia, 30 – 40 puteau fi consideraţi ca cei cu influenţa hotărâtoare în politica ţării.
Magnaţii primeau deseori daruri din partea regilor, crescându-şi astfel averile. De cele mai multe ori, aceste daruri erau de fapt drepturi de folosinţă temporară a unor moşii, pe care însă magnaţii au încercat să nu le mai cedeze proprietarului de drept, monarhul. În secolul al XVI-lea, opoziţia anti-magnaţi printre şleahtici era cunoscută ca ruch egzekucji praw – mişcarea pentru executarea legilor – şi pretindea ca toate aceste moşii să fie returnate proprietarului de drept, regele. Una dintre cele mai importante victorii ale magnaţilor a fost dreptul de a crea ordynacja (proprietăţi care se moşteneau de la tată la ordynat, moştenitorul principal al şefului clanului), care permitea familiilor care dobândea putere şi bogăţie să le păstreze cu mai mare uşurinţă. Ordynacje-le, precum cele ale familiilor Radziwiłł, Zamoyski, Poniatowski sau Lubomirski, rivalizau deseori cu proprietăţile regelui şi erau o puternică bază pentru puterea magnaţilor.
Odată cu împărţirile Poloniei, magnaţii au obţinut recunoaşterea poziţiilor privilegiate pe care le doriseră atâta vreme. Egalitatea dintre şleahtici a dispărut, iar sistemul legal al împărţirii puterii a fost desfiintat, pentru a lăsa loc numai pentru privilegiile aristocraţiei, şleahta măruntă fiind tratată precum cetăţenii de rând, iar în cazurile extreme, precum ţărani.
Toate privilegiile şleahtei au fost în cele din urmă abolite după al doilea război mondial în timpul regimului comunist din Republica Populară Polonia.
[modifică] Cultura şleahtei
Nobilimea poloneză diferea în multe aspecte de nobilimea din alte ţări. Cea mai importantă diferenţă era aceea că, în timp ce în cele mai multe ţări europene nobilimea pierduse puterea în favoarea monarhului absolutist, în Polonia a apărut un proces invers: nobilimea a căpătat de fapt mai multă putere în defavoarea monarhului, iar sistemul politic a evoluat către o democraţie parţială, şi până la urmă, către anarhie.
Nobilimea poloneză era de asemenea mult mai numeroasă decât nobilimea din alte ţări europene, formând 8 -10% din populaţie, iar în zonele mai sărace ale ţării, (de exemplu în Mazowsze, zona din jurul Varşoviei), aproape 30%. Prin comparaţie, nobilimea din celelalte ţări europene, cu excepţia Spaniei, era în jur de 1 - 3%.
Erau mai multe căi de a ajunge la un rang nobiliar şi a urca pe scara socială. Nobilimea poloneză, spre deosebire de aristocraţia din Franţă, nu era o clasă închisă, exclusivistă. Mulţi indivizi de extracţie socială modestă, inclusiv orăşeni, ţarani şi evrei, se puteau ridica pe scara socială. De aceea, aristocraţia poloneză era mult mai stabilă decât cea din alte ţări, fiind scutită de tensiunile interne şi de dezintegrare, fenomene care au caracterizat Revoluţia Franceză, de exemplu. Fiecare şleahtic avea o influenţă importantă în politica naţională, uneori mai importantă decât cea de care se bucură cetăţenii democraţiilor moderne. Între 1652 şi 1791, orice şleahtic putea anula orice hotărâre a unei sesiuni a Seimului (parlamentul naţional) sau sejmikului (parlamentul local) prin exercitarea dreptului individual la liberum veto, cu excepţia hotărârilor luate în şedinţele seimurilor confederate sau a seijmikurilor confederate.
Toţi copii nobililor polonezi moşteneau statutul nobiliar de la o mamă şi un tată aristocraţi. Orice individ putea fi înnobilat ("nobilitacja") pentru servicii speciale aduse statului. Un nobil străin putea fi naturalizat ca şleahtic ("indygenat") de către regele Poloniei, iar din 1641, numai de către Seimul General.
Cel puţin din punct de vedere teoretic, şleahticii polonezi, erau cu toţii egali între ei. Cei mai săraci dintre ei se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cei mai bogaţi dintre magnaţi. Excepţiile erau reprezentate de câteva familii privilegiate, aşa cum erau Radziwiłł, Lubomirski şi Czartoryski, care se mândreau cu titluri nobiliare primite de la alte curţi regale străine, aşa cum ar fi fost cele de "priţi" sau "conţi". Toţi ceilalţi şleahtici se adresau unul altuia folosind numele de botez sau formula de politeţe Panie bracie (Domnule Frate) sau echinalentul feminin al acesteia.
Funcţie de starea financiară, şleahta era împărţită în următoarele categorii:
- magnaţi: pătura celor mai bogaţi şleahtici,
- nobilimea mijlocie,
- mica nobilime: membrii acestei pături de nobili mărunţi erau porecliţi cu o grămadă de nume, uneori foarte colorate, aşa cum ar fi:
- szaraczkowa - cei gri, nume care amintea de zupanele făcute din lână gri, nevopsită,
- zaściankowa - zaścianek, numele unui sat al şleahtei, locuit de zagrody, sărăciţii;
- okoliczna - vecinătate, similar cu zaściankowa,
- zagrodowa – de la zagroda, casa unui şleahtic sărac, care de cele mai multe ori nu se deosebea de locuinţele ţărăneşti,
- zagonowa – de la zagon, o mică unitate de măsură a suprafeţelor agricole,
- cząstkowa - parţial, proprietar al unei fracţiuni dintr-o moşie deţinută în devălmăşie,
- drążkowa – cei care atunci când se adunau, neavând suficiente scaune, se aşezau pe garduri sau fel de fel de improvizaţii,
- gołota - dezbrăcaţii, cei care nu stăpâneau pământuri,
- panki - micii pani (boiernaş), terment folosit în Kaszuby, regiunea Kashubiană,
- brukowa - cei de pe caldarâm, cei care trăiau în oraşe ca orice orăşean,
- hreczkosiej - cultivatorii de hrişcă cei care-şi lucrau singuri ogoarele.
[modifică] Heraldica
Articol principal: Heraldica poloneză
Blazoanele erau foarte importante pentru şleahta poloneză. Trebuie subliniat că sistemul heraldic polonez a evoluat separat de cel din Europa Occidentală şi că regulile heraldice poloneze difereau mult de cele occidentale.
Cea mai importantă diferenţă este aceea că, spre deosebire de sistemul heraldic european, blazonul nu "aparţinea" unei familii sau unei clan, ci însemnele erau găsite pe blazoanele mai multor familii şleahtice, de cele mai multe ori, neînrudite. Ca o consecinţă, multe familii distincte, neînrudite, uneori până la 600 de clanuri, împărţeau acelaşi blazon. Datorită acestui fapt, numărul de blazoane era redus şi nu depăşea 200 la sfârşitul Evului Mediu.
De asemenea, obiceiul occidental al diferenţierii blazoanele bărbaţilor şi cele ale femeilor, (folosind "rombul heraldic"), nu era specific Poloniei. De obicei, bărbatul moştenea blazonul de la tatăl său, sau de la membrul clanului care l-a "adoptat", în vreme ce femeia moştenea blazonul de la mama ei, sau îl adopta pe cel al familiei soţului. De asemenea, nu se făceau deosebiri între blazoanele fraţilor.
[modifică] Sarmatismul
Ideologia predominantă a şleahtei era manifestată prin "Sarmatism", al cărui nume care deriva din cel al strămoşilor presupuşi ai şleahticilor, sarmaţii. Acest sistem de credinţe a devenit o parte importantă a culturii nobililior polonezi, afectând toate aspectele vieţii lor. Prin sarmatism erau păstrate cu sfinţenie tradiţiile vieţii rurale, pacea şi pacifismul. Tradiţiile sarmatice explicau componenţa costumului nobiliar cu influenţe orientale: żupan, kontusz, sukmana, pas kontuszowy şi delia. Aceleaşi tradiţii au transformat szabla (sabia) curbată (iataganul) într-un obiect obligatoriu în costumul de zi cu zi al şleahticilor. Sarmatismul a folosit la integrarea nobilimii multietnice şi a creat un sentiment al unităţii aproape naţionalist, ca şi o mândrie a originilor aristocratice ale tuturor şleahticilor din perioada Libertăţii de Aur (złota wolność). Cunoscătorii de limbă latină erau numeroşi, cei mai mulţi şleahtici amestecând fără greutate cuvintele poloneze şi latineşti în conversaţia de zi de zi, ("macaronism" — de la italienescul "macaroni").
În formele de început, idealiste, sarmatismul a părut o mişcare culturală salutară care promova credinţa, cinstea, mândria naţională, curajul, egalitatea şi libertatea. Sarmatismul punea însă o clasă socială mai presus de altele şi până în cele din urmă ideologia iniţială a fost denaturată. Sarmatismul târziu a transformat credinţa religioasă în bigotism, cinstea în naivitate politică, mândria în aroganţă, curajul în îndărărtnicie, libertatea şi egalitatea din cadrul şleahtei în vrajbă şi anarhie.
[modifică] Credinţele religioase
Mai înainte de Reformă, nobilimea poloneză era în principal catolică sau ortodoxă. Multe familii au adoptat noua credinţă reformată. După Contrareformă, când Biserica Romano-Catolică şi-a recâştigat poziţia importantă în Polonia, nobilimea devenind aproape în exclusivitate catolică, în ciuda faptului că biserica romano-catolică nu era religia majorităţii în Polonia, ci numai a aproximativ 40% din populaţie, la egalitate cu ortodocşii, restul de 20% fiind evrei sau de alte credinţe. Şelahticii erau toleranţi cu alte religii. Nu au existat conflicte majore bazate pe diferenţele religioase, mai mult chiar, fiind cunoscute mai multe cazuri în care şleahticii au intervenit pentru aplanarea diferitelor conflicte religioase din oraşe şi târguri.
[modifică] Vezi şi:
- Istoria Poloniei
- Istoria Lituaniei
- Istoria Belarusului
- Lista şleahticilor
- Confederaţia de la Varşovia
