Sinod
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sinodul sau Conciliul este o întrunire bisericească a cărui membrii sunt îndeosebi episcopi, ca de exemplu Conciliul de la Calcedon. Întunirea lor este cauzată de apariţia unor probleme, a unor situaţii tensionate – uneori – şi au drept scop dezbaterea şi luarea deciziilor ce se impun atât în privinţa credinţei cât şi a cultului şi a moralei. Termenul „conciliu” (în Orientul creştin „Sinod”) numea întrunirile primelor comunităţi creştine (reprezentate de păstorii lor), întruniri în care se dezbăteau şi se decidea asupra problemelor ce interesau viaţa bisericească. În aceste întruniri – manifestări şi actualizări ale existenţei Bisericii – erau trasate legile fundamentale ale unanimităţii, fraternităţii şi comuniunii.
Cuprins |
[modifică] Conciliul Ecumenic
De-a lungul secolelor astfel de întruniri au luat forme diferite, nu uşor de clasificat. Totuşi, pragmatismul şi analiza juriştilor canonişti au sfârşit prin a identifica unele categorii de concilii şi de sinoade bazate mai ales pe dimensiunile şi reprezentarea Bisericii. Astfel sunt: concilii diecezane, particulare, regionale, mitropolitane, generale, universale, plenare şi, în sfârşit, ecumenice. Calificativul de „ecumenic” uşor-uşor a ajuns să deosebească acele întruniri a căror valoare şi autoritate principală sunt recunoscute, sub anumite aspecte, obligatorii pentru întreaga Biserică. Conciliile Ecumenice sunt întruniri ale episcopilor ce reprezintă întreaga Biserică, discută, formulează şi emană decizii privitoare la doctrină, la disciplină şi la materiile legate de acestea. Toate acestea au caracter normativ pentru toţi creştinii.
[modifică] Dezbaterile şi conţinutul Conciliilor Ecumenice
În ceea ce priveşte conţinutul Conciliilor ecumenice ale au însemnat – în general – faze de mare importanţă în viaţa Bisericii creştine, cristalizând curentele doctrinare spirituale şi devoţionale.
[modifică] Primele şapte/opt concilii
Au fost celebrate în Orient. Ele s-au confruntat cu limpezirea dogmatică a cristologiei, lucru ce a condus la formularea Profesiunii de credinţă (numit şi «Crez» sau «Simbol de credinţă») care este în uz până în prezent. Atunci au fost elaborate formulele pentru exprimarea divinităţii Fiului şi a Duhului Sfânt; unitatea Persoanei lui Christos în două naturi: umană şi dumnezeiască. Au fost fixate normele privitoare la ierarhia bisericească, rolul diferitelor biserici şi, în cele din urmă, cultul icoanelor. Al patrulea Conciliu din Constantinopole (al optulea ecumenic), care conţine condamnarea lui Foţie, a însemnat o mare ruptură între cele două Tradiţii creştine: Răsărit şi Apus (Bizanţ şi Roma). De altfel, Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) nici măcar nu-l recunoaşte ca fiind Ecumenic.
[modifică] Evul mediu
Conciliile s-au confruntat cu probleme instituţionale, au dictat reguli morale pentru cler şi pentru popor, au intervenit în disputele privitoare la raportul Biserică-Papă-Împărat-putere laică, au tratat şi tematici teologice(de ex. condamnarea Dualismului Cathar).
Cle două Concilii din secolul al XV-lea au dezbătut raportul dintre Conciliu şi Papă, au încercat restabilirea unităţii cu Biserica Răsăriteană, au schiţat reforma organismului Bisericii. După ce la-nceputul anilor 1500 un nou Conciliu (Lateran V) a reluat fără succes însă aceste ultime încercări, Conciliul tridentin (din Trento), pe lângă sancţionarea rupturii provocate de Reforma protestantă, a construit un pachet doctrinar şi disciplinar de mare precizie şi cu o reală forţă incisivă. Acestea au influenţat durabil spiritualitatea şi cultura europeană. În 1800 şi-n 1900 Conciliile Ecumenice, ţinute la Vatican, au înfruntat problemele din unghiuri şi cu stiluri diferite au reflectat asupra Bisericii şi a raportului între credinţa creştină şi lumea contemporană.
