Psihologie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Psihologie |
 |
| Portal |
| Istorie |
| Psiholog |
| Domenii |
|---|
| Aplicată |
| Comportamentală |
| Biologică |
| Clinică |
| Cognitivă |
| Dezvoltare |
| Educaţie |
| Evoluţie |
| Gestalt |
| Umanistică |
| Lingvistică |
| Personalitate |
| Senzorial |
| Social |
| Liste |
| Psihologişti |
| Publicaţii |
| Subiecte |
Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = ştiinţă) este ştiinţa care studiază comportamentul uman, inclusiv funcţiunile psihice şi procesele mentale ca inteligenţa, memoria, percepţia, precum şi experienţele interioare şi subiective cum sunt sentimentele, speranţele şi motivarea, procese fie conştiente, fie inconştiente.
În acest cadru general al activităţii psihice distingem următoarele categorii:
- Conţinut psihic sau de conştiinţă: elementul care, intr-un moment determinat, face obiectul unei funcţiuni psihice.
- Funcţiuni psihice: modalitatea specifică a activităţilor conştiente independent de conţinutul lor.
- Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităţilor inconştiente.
- Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcţiuni şi mecanisme comune unei anumite funcţiuni psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).
- Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective şi voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adoptă diverse modalităţi în studiul activităţii psihice. De exemplu, psihologia experimentală foloseşte metode ştiiţifice în descrierea şi înţelegerea cauzelor şi relaţiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepţia, învăţarea, memorizarea şi comportamentul social. Psihologia umanistică face mai de grabă investigaţii calitative pentru a cerceta experienţele subiective ale fiinţelor umane.
De la înfiinţarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcţii şi subspecialităţi, care dispun doar în parte de un limbaj comun.
Cuprins |
[modifică] Discipline psihologice de bază
- Psihologie generală
- Psihologia persoanei
- Psihologia dezvoltării
- Psihologia învăţării, memoriei şi cunoaşterii
- Psihologia socială
- Biopsihologia
- Psihologia diferenţială a personalităţii
- Metodologie şi statistică psihologică
- Neuropsihologie
- Psihofiziologie
[modifică] Psihologia aplicată
- Psihologie clinică
- Psihosomatică
- Psihoterapie
- Psihodiagnoză
- Psihopatologie
- Psihologie judiciară
- Psihologia educaţiei (Psihologia pedagogică)
- Psiholingvistică
- Psihologie economică (Psihologia publicităţii, consumatorului etc.)
- Psihologie organizaţională (Psihologie managerială, psihologia muncii, ergonomie, comportament organizaţional etc.)
- Psihologia transporturilor
- Psihologia sportului
- Psihologia artei
- Psihologia matematicii
- Socionică
[modifică] Pagini din istoria psihologiei
Din antichitate şi până la sfârşitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în De anima (traducere latină: Despre suflet). Teofrast defineşte 30 de caractere omeneşti, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuşi abia către sfârşitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Consideraţii asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcţiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-şi găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menţionează pentru prima dată existenţa unor procese subconştiente.
Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777, Consideraţii filozofice asupra naturii umane şi desvoltării sale) face o descriere amănunţită a funcţiilor şi proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.
Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În acelaşi timp s-au dezvoltat diverse curente şi diferite orientări, în funcţie de concepţiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a ştiinţei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariţia unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt şi William James, îşi îndreaptă în special atenţia asupra problemelor generale cum sunt comportamentul şi dispoziţia, incluzând şi stările patologice, importante pentru psihologia clinică.
Şcoala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano şi Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, priveşte comportamentul uman ca manifestare condiţonată, o asociaţie de stimuli cu răspunsuri specifice.
În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraţionistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanţi (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viaţa psihică ca un întreg unitar.
Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud foloseşte ca metodă terapeutică Psihanaliza şi inaugurează Psihologia abisală.
Psihologia umanistă, apărută ca reacţie împotriva behaviorismului şi psihanalizei, are rădăcini în Existenţialism şi pune accentul pe experienţa individuală, încercând să explice esenţa fiinţei umane prin investigaţii calitative (Abraham Maslow).
[modifică] Psihologia generală
Acţiunea coordonată a funcţiilor psihice în procesul învăţării precum şi în controlul activităţilor face obiectul psihologiei generale. Sub acest aspect o deosebită semnificaţie are analiza structurală a cunoaşterii, în special structura matematică a proceselor de cunoaştere, aşa cum o găsim în formulările fizicei teoretice. Avem astfel de a face cu structura statistică a categoriilor de evenimente similare.
[modifică] Procese psihice şi mintale
Procesele necesare punerii în joc a percepţiei, gândirii, planificării, dorinţelor şi luării de decizii sunt evenimente conştiente. Acest proces de auto-observaţie este denumit introspecţie. Evenimentele trăite se fixează în memorie, de unde pot fi din nou aduse în conştiinţă. Această activitate este denumită retrospecţie. În felul acesta omul are posibilitatea cunoaşterii propriilor sale acte şi poate, nu numai să-şi controleze comportamentul personal, dar să înţeleagă şi comportamentul altora în interacţiunea socială.
[modifică] Procese psihice. Tipuri.
Teoria delimitează trei tipuri de procese psihice, după cum urmează: procese psihice senzoriale (senzaţia, percepţia şi reprezentarea), procese psihice cognitive (memoria,atenţia, limbajul, gândirea, imaginaţia) şi procesele psihice afective ( afectivitatea, motivaţia şi voinţa).
[modifică] Legea asociaţiilor
Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienţei cunoştinţelor omeneşti ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conştiente, între care se stabilesc relaţii permanente temporo-spaţiale. El a denumit acest fenomen "legea asociaţiilor", fiind de părere că extragerea cunoştinţelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp şi/sau spaţiu.
[modifică] Teoria structurii cunoaşterii
Concepţia lui David Hume a fost criticată, în special de Immanuel Kant. El a demonstrat că atât structura topografică spaţială cât şi cea dinamică cauzală a experienţei pot fi explicate numai pe baza configuraţiilor matematice şi nu prin asociaţii. Prin aplicarea sistemelor operaţonale în cercetarea realităţii rezultă ipoteze de lucru asupra relaţiilor generale între evenimente, a căror valoare previzivă se verifică prin observaţie.
[modifică] Noţiuni fundamentale ale psihologiei
- Afectivitate
- Atenţie
- Comportament
- Condiţionare
- Conştiinţă
- Creativitate
- Cunoaştere
- Emoţie
- Gândire
- Imaginaţie
- Instincte
- Inteligenţă
- Limbaj
- Memorie
- Motivaţie
- Nevroză
- Percepţie
- Psihometrie
- Psihoză
- Reprezentare
- Stres
- Voinţă
- Trauma
[modifică] Psihologi români
Dintre cei mai importanţi psihologi români sunt de menţionat:
- Alexandru Roşca, academician si profesor universitar la Cluj
- Paul Popescu-Neveanu, autor al unui Dicţionar de psihologie
- Nicolae Mărgineanu, autorul unei impozante monografii, Psihologia persoanei.
- Vasile Pavelcu, profesor la Iaşi, mentor al psihologiei "distincte".
- Ion Petrovici, elev al lui Titu Maiorescu, unul dintre creatorii şcolii româneşti de psihologie.
- Constantin Rădulescu-Motru, studii asupra spiritualităţii naţionale ("românismului").
- Mircea Miclea, profesor de psihologie cognitivă
- Ion Dafinoiu, conferentiar in cadrul Universitatii Al. I. Cuza din Iasi, vicepresedinte al Asociatiei Romane de Psihoterapie.
- Tiberiu Rudică, prof.univ.dr., rector al Universităţii ”Petre Andrei” din Iaşi
[modifică] Link-uri externe
[modifică] Societăţi de psihologie
- Asociaţia Psihologilor din România
- Asociaţia de Psihologie Industrială şi Organizaţională
- Asociaţia de Hipnoză şi Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală
- Asociaţia Psihologilor din Transporturi
- Federaţia Română de Psihoterapie
- Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală.
- Asociaţia Psihologilor din Banat
- Asociaţia Română de Psihologie Analitică
- Asociaţia pentru Psihologie si Psihoterapie Adleriană din România
- Societatea Română de Analiză Tranzacţională
- Societatea de Psihoterapie Experienţială Română
- Asociatia Psihologilor Practicieni "Noua Paradigma
