Percepţie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comparativ cu senzaţia, percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Superioritatea constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.

Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă activitatea zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor şi interacţiunea dintre diverşii analizatori. În funcţie de specificul mecanismului care le realizează, vom distinge astfel imagini perceptive monomodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de către un singur analizator) şi imagini perceptive plurimodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de mai mulţi analizatori).

Perceperea unuia şi aceluiaşi obiect prin mai mulţi analizatori este, evident, mai eficientă decât perceperea doar printr-un singur analizator. Datorită specializării funcţionale relativ înguste, fiecare analizator nu poate să reflecte realitatea decât fragmentar, unilateral. Orice obiect concret, oricât ar părea de simplu, posedă o multitudine de aspecte, însuşiri şi relaţii, care nu pot fi surprinse toate de către un singur analizator. Diversificarea analizatorilor a fost impusă, în cursul evoluţiei, de necesitatea cuprinderii unei game mai întinse de însuşiri şi laturi ale realităţii obiective, pentru o mai bună adaptare la influenţele ei. Dar tocmai pentru ca valoarea adaptativă a percepţiei să devină mai mare, s-a impus tot atât de necesar ca principiul diferenţierii şi specializării să fie întregit cu principiul interacţiunii şi integrării plurimodale. Superioritatea calitativă pe care o dobândeşte percepţia umană, se datorează, în bună parte, tocmai dezvoltării funcţiei integrării plurimodale şi interacţiunii dintre imaginile monomodale şi cele plurimodale. Imaginea perceptivă nu se realizează ca o întipărire mecanică de tip pasiv a „amprentelor” obiectului în creier. Ea este rezultatul unui proces activ, orientat şi subordonat unor scopuri concrete ale activităţii de cunoaştere (teoretice) sau practice. Întotdeauna, desfăşurarea percepţiei este susţinută şi mijlocită de o serie de operaţii pe care le efectuăm cu şi asupra obiectului perceput: acţiuni de deplasare, de aşezare-ordonare, de probare-măsurare, de descompunere etc. Graţie acestor acţiuni, imaginea perceptivă dobândeşte adecvarea şi precizia necesare în reglarea optimă a comportamentului şi activităţii.

În condiţiile percepţiei cotidiene, avem impresia ca percepţia se realizează automat şi instantaneu, de îndată ce stimulul acţionează asupra unui analizator sau a altuia. În realitate, procesul perceptiv este unul de desfăşurare fazică, având următoarele faze: orientarea, detecţia, discriminarea, identificarea şi interpretarea. Percepţia este guvernată de o serie de legi generale, aplicabile tuturor modalităţilor senzoriale şi tuturor situaţiilor reale. Enumerăm pe cele mai importante: legea integralităţii-structuralităţii, legea selectivităţii, legea constanţei perceptive, legea semnificaţiei şi legea proiectivităţii. Pe lângă formele simple ale percepţiei, există şi formele complexe: percepţia spaţiului, a timpului, a mişcării.

Cuprins 1 Conţinut informaţional 2 Funcţii 3 Structuri operatorii 4 Produs

[modifică] Conţinut informaţional

Ca şi senzaţia, percepţia reflectă însuşiri concret intuitive, accesibile simţurilor, în condiţiile relaţiei directe dintre obiect şi subiect. Sunt însuşiri furnizate prin intermediul analizatorilor şi vizează aspecte de culoare, formă, mărime etc. Dar, în timp ce senzaţiile reflectă însuşiri simple, elementare, luate separat, percepţia reflectă însuşiri complexe. Ea reflectă obiectul aşa cum este el dat, în ansamblul însuşirilor lui date integral şi unitar.

Reflectarea din percepţie are un caracter direct, nemijlocit şi obiectual. Percepţia integrează informaţiile senzoriale şi se raportează la obiecte, fenomene, în ansamblul lor. Percepţia este bogată în conţinut, deoarece reflectă atât însuşirile principale, cât şi pe cele de detaliu. Percepţia realizează o reflectare activă, relaţionată cu contextul.

Din punct de vedere al completitudinii reflectării, putem vorbi despre o reflectare monomodală sau plurimodală. Prin reflectare monomodală ne referim la percepţii raportate strict la un anumit analizator (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ etc.)

Prin reflectare plurimodală ne referim la percepţii raportate la mai mulţi analizatori şi care permit identificarea unor însuşiri complexe cum ar fi: forma, mărimea, greutatea, volumul, timpul sau mişcarea. În concluzie, conţinutul informaţional al percepţiei este bogat, complex şi obiectual.

[modifică] Funcţii

Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar este mai complexă, prin intermediul căreia percepţia ne asigură o informare asupra însuşirilor complexe, obiectuale, ale lumii înconjurătoare. Percepţia are şi o funcţie adaptativ reglatorie, prin care îndeplineşte roluri majore în adaptarea organismului la mediu şi în activităţi complexe ale omului (scrisul, cititul, manipulare unor vehicule sau instalaţii complexe etc.)

[modifică] Structuri operatorii

Percepţia este primul proces la nivelul căruia putem vorbi despre o serie de operaţii de nivel concret intuitiv. Sunt operaţii de analiză, sinteză, comparaţie, după criterii perceptive de formă, mărime, greutate, culoare etc.

[modifică] Produs

Ca şi senzaţiile, percepţia se finalizează în plan subiectiv printr-o imagine. Imaginea perceptivă se aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea senzorială.

Se aseamănă prin faptul că ea conţine informaţii despre însuşirile concret intuitive. La fel ca şi imaginea senzorială, este o imagine primară, care se realizează „aici şi acum”, în condiţiile acţiunii stimulilor şi obiectelor asupra organelor de simţ. Se deosebesc prin faptul că imaginea perceptivă este bogată în conţinut, este relaţionată cu contextul şi este semnificativă.

În cazul imaginii perceptive primează valoarea ei cognitivă şi mai puţin aspecte cum ar fi intensitatea sau tonalitatea afectivă.

• Imaginea perceptivă durează în mod normal atâta timp cât obiectul se află în câmpul perceptiv.
• Imaginea perceptivă dispune de atributul vizualizării. Astfel, în condiţiile în care informaţia parvine pe alte canale decât cel vizual, se constată tendinţa de a transpune informaţia într-o imagine vizuală.
• Imaginea perceptivă mai are şi atributul verbalizării. Cuvântul joacă un rol foarte important în percepţie. Pe de o parte, cuvântul este un integrator verbal, întrucât prin cuvânt sunt denumite experienţele perceptive. Pe de altă parte, cuvântul are şi o funcţie reglatorie. Prin cuvânt percepţia poate fi dirijată, coordonată, mai ales în cazul observaţiei.

În concluzie, se poate spune că percepţia este procesul psihic de integrare a informaţiilor senzoriale într-o imagine cu sens.