Afectivitate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul şi activitatea noastră cotidiană ca şi cogniţia. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relaţiei raţiune-emoţie, cu exagerările cunoscute – în direcţia supraestimării raţiunii şi subestimării afectivităţii sau în direcţia supraestimării rolului trăirilor emoţionale şi subestimării rolului raţiunii.
În mod firesc, opoziţiile exclusiviste şi absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluţii eronate. Realitatea psihologică a omului este de aşa natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte şi să se echilibreze reciproc: câtă gândire, atâta şi sentiment, cât sentiment atâta şi gândire. Filogenetic şi ontogenetic, proprietatea şi disponibilitatea vibrării şi trăirii emoţionale preced disponibilitatea şi capacitatea nu numai a gândirii, ci şi a percepţiei.
La subiectul adult, pragul răspunsului emoţional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât al percepţiei, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul emoţional. Activarea emoţională nespecifică pregăteşte şi mediază activarea perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferenţierii şi identificării stimulului, reacţia emoţională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoţională specifică, adecvată naturii şi semnificaţiei stimulului. Reacţia primară intră în componenţa reflexului necondiţionat de orientare, iar cea de-a doua intră în componenţa actului cognitiv propriu-zis.
De aici decurge dubla condiţionare şi dublul rol al sferei afective. O primă condiţionare rezidă în deficitul de informaţie despre stimul, iar cea de-a doua în semnificaţia stimulului, stabilită în urma identificării lui.
Corespunzător celor două tipuri de condiţionare, vom avea şi cele două roluri: unul de alertă-activare energetică, prin care se accelerează procesul percepţiei sau interpretării, altul de selectare şi potenţare a atitudinii şi comportamentului în raport cu stimulul. Şi într-un caz şi într-altul, la baza producerii reacţiei şi trăirii emoţionale stă interacţiunea dintre subiect şi situaţie. Semnificaţia care acţionează ca factor determinativ în apariţia emoţiei rezultă din raportarea proprietăţilor obiective ale stimulului la aşteptările şi stările de motivaţie ale subiectului.
În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanţă, respectiv, discordanţă, dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (stimulii, situaţiile obiective şi proprietăţile lor).
Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidenţă câteva trăsături comune, şi anume: polaritatea, intensitatea, durata, convertibilitatea şi ambivalenţa.
Cuprins |
[modifică] Conţinutul informaţional al afectivitaţii
Afectivitatea reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri afective. Afectivitatea reflectă raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica stărilor interne de necesitate şi dinamica evenimentelor, a situaţiilor obiective externe.
Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerinţe generează stări de neplăcere, nemulţumire, frustrare, tristeţe. Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul plan se situează valoarea şi semnificaţia obiectului pentru subiect.
Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, întrucât numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor.
[modifică] Funcţiile afectivităţii
Afectivitatea îndeplineşte funcţii de alertă şi activare energetică, de selectare şi potenţare a comportamentului, în raport cu stimulii şi posibilităţile satisfacerii trebuinţelor. Afectivitatea are atât o funcţie reflectorie, cât şi una adaptativ reglatorie. Ea organizează conduita, susţine energetic activitatea, dar poate să o şi dezorganizeze la nivele de intensitate prea ridicată.
Funcţia esenţială a afectivităţii în raport cu întreaga viaţă psihică este aceea de susţinere şi potenţare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o fiinţă capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună şi să trăiască în plan intern raporturile sale cu lumea.
[modifică] Structurile operatorii ale afectivităţii
Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces pulsional, tensional. Raporturile afective cu lumea sunt foarte fluide, parcurg o succesiune de stări ce nu pot fi subordonate sau manipulate prin intervenţia unor operaţii automatizante.
Putem vorbi cel mult despre o serie de structuri şi reacţii emoţionale, de expresii emoţionale dintre care unele sunt înnăscute şi identice la toţi oamenii, iar altele sunt dobândite prin învăţare, imitaţie şi chiar convenţionalizare.
[modifică] Produsul afectivităţii
Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibraţie concomitent organică, psihică şi comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea sau cu sine. Afectivitatea reprezintă reflectarea lumii în subiect şi vibraţia subiectului în lumea sa. Trăirile afective constituie deci produsul afectivităţii, ele sunt concomitent stare şi acţiune, concentrate intern, dar şi şuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare.
Trăirile afective pot fi: Trăiri afective primare, care au un caracter spontan, fiind mai apropiate de instinct, mai slab conştientizate şi raţionalizate, (tonul afectiv al proceselor cognitive, trăirile afective de provenienţă organică şi afectele); complexe, (emoţiile curente, emoţiile superioare, dispoziţiile afective) şi superioare, (sentimentele şi pasiunile).
