Optimates
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Optimates ('Oameni buni') era facţiunea aristocratică a Republicii Romane târzii. Ei doreau să limiteze puterea adunărilor populare şi extinderea puterii Senatului, care era privit a fi mai stabil şi mai dedicat bunăstării Romei. Optimaţii favorizau nobilii (familiile nobile) şi se opuneau ascensiunii 'oamenilor noi' (plebeilor, de obicei provinciali, ale căror familii nu aveau experienţă politică anterioară) întru politica romană. Ironia a fost ca marele campion al optimaţilor de mai târziu, Marcus Tullius Cicero, era însuşi un om nou.
În adiţie la ţintele lor politice, optimaţii se opuneau extinderii cetăţeniei romane în dincolo de graniţele Italiei (şi chiar s-au opus acordării cetăţeniei majorităţii italienilor). Favorizau în general interesele ridicate, opunându-se expansiunii culturii elene în societatea romană şi au lucrat din greu pentru a furniza pământuri soldaţilor ieşiţi din activitate (din moment ce ei considerau că soldaţii fericiţi erau mai puţin dispuşi să se ridice împotriva guvernării şi să se alăture generarilor revoltaţi).
Cauza optimaţilor şi-a atins piscul sub dictatura lui Lucius Cornelius Sulla Felix (81 î.Hr.–79 î.Hr.). În timpul domniei sale, aproape toată puterea Adunărilor le-a fost înlăturată, numărul de membri al Senatului s-a ridicat de la 300 la 600, mii de soldaţi au fost stabiliţi în nordul Italiei, cu un număr egal de populares au fost executaţi prin listele de proscriere. Însă, după demisia lui Sulla şi moartea ulterioară, multe dintre politicile acestora au fost inversate gradual.
În afara lui Cicero şi Sulla, alţi optimaţi notabili au fost Cato cel Bătrân şi Cato cel Tânăr, Titus Annius Milo, Marcus Junius Brutus şi (excluzând perioada Triumviratului), Pompei.
