Jean-Baptiste Camille Corot

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Camille Corot fotografiat de Nadar

Jean-Baptiste Camille Corot (n.16 iulie 1796, Paris - d.22 februarie 1875 , Paris) a fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistică de restricţiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii plein-air şi, prin urmare, a influenţat impresionismul, curent la a cărui naştere a asistat, fără a-l fi înţeles pe deplin. Corot poate fi socotit precursorul impresionismului.

[modifică] Biografie

Camille Corot se naşte pe 16 iulie, 1796 la ora unu şi jumătate, la Paris ca fiul lui Louis-Jacques Corot şi al Mariei- Françoise Oberson, proprietari ai unei case de modă.

Pe 15 decembrie 1806 Corot obţine o bursă naţională, care îi asigură intrarea la liceul din Rouen în aprilie 1807. La 29 iunie 1812 părinţii îl retrag de la colegiu pentru a-l înscrie într-un pension din Poissy. Elevul Corot, silitor în cursul primar, vădeşte uninteres tot mai scăzut pentru învăţătură. În anul 1814 revine la Paris şi este angajat funcţionar în prăvălia negustorului Ratier. În 1815 trece în serviciul domnului Delalain, postăvar în strada St. Honoré. ("Nu vei avea niciodată geniul afacerilor" , îi va spune patronul său.)

Dimineaţa. Dansul nimfelor

La 26 de ani, a abandonat o promiţătoare carieră de comerciant în favoarea artei, arătând de la început o vocaţie puternică pentru peisaj. Domnul Corot, deşi foarte sceptic în privinţa talentului lui Camille, îi face o rentă anuală de 1500 de franci, îngăduindui astfel să se ocupe în linişte de pictură. În acelaşi an Camille intră în atelierul lui Achille Michallon, discipol al lui David. Mai târziu, referindu-se la un studiu lucrat sub supravegherea acestuia, pictorul va spune:"E mai mult un studiu de supunere, decât unul de pictură". Curând însă, Michallon moare şi Corot e primit de profesorul defunctului, Victor Bertin, adept statornic al peisajului istoric, antichizant. Corot nu-i va împărtăşi maniera de a picta.

Femeia cu perla - Muzeul Luvru

Amintire de la Mortefontaine

În noiembrie 1825, Camille Corot face prima călătorie în Italia : Roma şi împrejurimile (Viterbo, Narni). În 1827 trimite de la Roma la Salonul anual din Paris două peisaje. În primăvara lui 1828 Corot vizitează Neapole, Ischia, Capri şi se întoarce în Franţa prin Veneţia.

În anul 1831 la Expoziţia de la Luvru, Corot prezintă patru pânze pe care critica le califică drept plate.

În 1833, expune Magdalena în rugăciune pentru care este medaliat. Philippe Burty consideră că această lucrare marchează ruptura definitivă cu peisajul istoric şi apogeul primului stil al lui Corot. Anul următor expune la Salonul anual trei pânze. În 1834 întrepinde o a doua călătorie în Italia (Genova, Pisa, Volterra, Florenţa, Veneţia şi lacurile italiene). Continuă să expună la toate Saloanele anuale. În 1839 , la Salonul anual, Corot expune Seara, care avea să-i inspire Lui Theophile Gautier versurile:

Dar iată că amurgul din înălţimi coboară;

Şi umbra, tot mai deasă, prin văi se desfăşoară;

Se pierd în tonuri calde seninurile clare.

Cu ochii grei, apusul se duce la culcare.

Tac greierii; străbate, prin liniştea adâncă

Numai suspinul apei călătorind prin luncă.

Tot universul doarme, iar orele tăcerii

Ţes plete umezite de lacrimile serii;

În colţul cel mai sumbru, sub raza ce se stinge,

Corot, modestu-ţi nume, abia se mai distinge.

În 1842 Corot prezintă salonului cinci pânze, dintre care Juriul admite numai două.

În mai - august 1843 întrepinde a treia călătorie şi ultima în Italia, la Roma şi împrejurimi.

Carot abordează tehnica acvaforte (1845) (Amintire din Toscana). Pentru Vedere din pădurea Fontainbleu primeşte Crucea Legiunii de Onoare (1846). În anul 1848 Salonul îi primeşte de data asta toate cele nouă lucrări propuse. E ales chiar în Juriu (al nouălea cu 353 voturi).

Femeie în albastru

În anul 1851 vizitează Anglia. La galeria ducelui de Westminster se arată deosebit de impresionat de Rafael şi Hobbema. Se pare că în urma acelei vizite, pictorul s-a decis să coboare linia orizontului în peisajele sale.

În 1855 Salonul anual se confundă cu Expoziţia Universală. Corot este unul din cei 34 de membri ai Juriului, numiţi de însuşi Napoleon al III-lea.

În anul 1858, un misit, domnul Boussaton, îi propune să facă o vânzare de tablouri pentru a sonda preferinţele publicului. Corot ezită (nu obişnuia să-şi vândă lucrările, iar când era constrâns s-o facă, le recupera cu prima ocazie). În cele din urmă acceptă. Vinde 38 de pânze cu 14.233 de franci. Misitul e departe de a fi mulţumit, dar lui Corot suma i se pare uriaşă.

În 1861 Corot ilustrează în acvaforte poemele pe care Edmond Roche i le dedicase înainte de a muri .În 1865 e vorba să primească o medalie de onuare, dar cadidatura îi este respinsă pentru că nu este "peintre d'histoire", aşa cum cerea gustul oficialităţiilor. Acest eşec îl întristează mai puţin decât moartea, survenită în acelaşi an, a prietenului său Dutilleux, primul său cumpărător, care i-a fost şi elev. În 1866 expune la salon două tablouri şi o acvaforte. Se îmbolnăveşte de gută.

În 1867 participă la Expoziţia Universală.este medaliat, dar cu medalia secundă, în schimb primeşte titlul deOfiţer al Legiunii de Onuare. De aici înainte Corot se va bucura de o tot mai largă popularitate.

În 1870 izbucneşte războiul franco-prusac. Corot vrea să plece pe front; îşi cumpără chiar arme. Vârsta înaintată îl ţintuieşte însă locului. Munceşte totuşi pentru a face rost de banii necesari ajutorării trupelor. Donează o sumă importantă " pentru confecţionarea tunurilor trebuincioase alungării prusacilor din Ville D'Avray" - localitatea la care ţinuse mult dintotdeauna.

În 11 iulie 1872, Corot este sărbătorit; face o călătorie prin ţară. În anul 1874 e vorba să primească din nou o medalie de onuare. O primeşte însă, în locul lui, un oarecare Gérôme. Bătrânul se întristează. Admiratorii îi organizează un banchet. La 22 februarie 1875 , la ora 11 şi jumătate seara Corot moare. Două zile mai târziu au loc funerariile la cimitirul Père-Lachaise. După messă - relatează L. Roger-Milès - în cadrul căreia s-a cântat Requiemul prozodiat, după dorinţa defunctului, pe cunoscutul "andante" din Simfonia în la a lui Beethoven, domnul de Chennvières, director la ecole des Beaux-Arts, a ţinut un foarte elocvent discurs. dar cu mult mai semnificativ a fost "discursul" unei femei din popor: pe drumul de la casa din Faubourg-Poissonière, la biserica St. Laurent, cineva întreabă a cui este îmormântarea şi i se răspunde:"nu ştiu cum îl cheamă, dar e un om de bine".

La Ecole des Beaux-Arts se organizează o expoziţie comemorativă (se expun 128 de lucrări). În perioada mai - iunie are loc licitaţia postumă a tablourilor sale. se vând 600 de lucrări cu 2.000.000 de franci.

[modifică] Opera

La Cathédrale de Chartres (1830) (Muzeul Luvru din Paris)
Concert champêtre(Concert câmpenesc) (1844)
Une Matinée (O dimineaţă) (1850) (Muzeul Luvru)
Macbeth (1859), în colecţia Wallace
Le Lac (Lacul)(1861)
Souvenir de Mortefontaine (Amintire de la Mortefontaine) (1864) (Muzeul Luvru)
L'Arbre brisé (1865)
Pastorale — Souvenir d'Italie (1873)
Biblis (1875)

[modifică] Citat

"Frumosul în artă este adevărul, scăldat în impresia pe care ţi-a transmis-o un aspect al naturii. Nu fac parte dintre acei artişti care lucrează pe fragmente. Scopul meu este să exprim viaţa. Îmi trebuie un model care să trăiască cu adevărat."

[modifică] Aprecieri critice

[modifică] Henri Focillon

"În universul întunecat şi contradictoriu al romantismului, operele lui Corot ne apar ca imaginea în acelaşi timp clasică şi modernă a unei arte care datorează puţin contemporaneităţii. Şi totuşi, numai secolul XIX a putut da un Corot."

[modifică] Gustave Geffroy

"Povestea vieţii lui Corot e răspândită în lumea întreagă. O poţi afla în muzeele publice, în galeriile colecţionarilor, în orice salon sau în orice încăpere în care există un tablou. O poţi afla în Franţa, în Europa, în America. Această poveste este opera sa, pânzele sale străbătute de lumină, în care te întâmpină apa, iarba, arborii, norii, seninuri înalte şi apusuri obosite, presentimentul sau nostalgia soarelui, blândeţea lunii şi a stelelor, reflexele argintii ale nopţii şi ale tăcerii. Fiecare din aceste pânze vorbeşte pentru Corot, ne spune: "În acea zi, în acea dimineaţă, în seara sau în noaptea aceea, am fost aici, faţă în faţă cu acest lac, cu brâul acesta de copaci, cu câmpia aceasta, cu aceste case; am fost aici, sub acest cer trist, umezit de ploaie. Am văzut trecând pe chipul cenuşiu al naturii surâsul divin al luminii".

Alte pânze, portretele, vor face alte mărturisiri: "Sunt de cele mai multe ori fete umile, femei umile. Le-am întâlnit pe stradă... în costumele lor de slujnice şi am recunoscut în ele toate frumuseţile vieţii. Am văzut desfăşurându-se în carnea lor poemul orelor. Misterul arborilor li se odihnea în plete; în ochi purtau cerul şi apele. Primăvara şi toamna îmi treceau necurmat pe dinainte, după cum ele surâdeau cu bucurie sau cu tristeţe. iar vorbele lor ingenue mă făceau să văd aievea dansuri de nimfe."

[modifică] Émile Zola

"Dacă d-l Corot ar consimţi să ucidă o dată pentru totdeauna nimfele cu care îşi populează pădurile, înlocuindule cu ţărănci, l-aş iubi peste măsură.Ştiu că acestor frunzişuri delicate şi acestei atmosfere înrourate şi surâzătoare li se potrivesc creaturi diafane, visuri vaporoase. Tocmai de aceea sunt tentat să-i cer maestrului o natură mai umană, mai viguroasă."

[modifică] J. F. Raffaelli

"Un tablou de Corot ne pune în contact cu suprema frumuseţe umană: a trupului şi a spiritului deoprotivă. El nu e nici un semizeu ca Rafael, nici un vrăjitor ca Rembrandt, nici titan ca Michelangelo, alchimist ca Dürer sau gentilom ca Velázquez; e om pur şi simplu şi asta e destul."

[modifică] Léonce Bénédite

"Ceea ce îl deosebeşte pe acest incomparabil magician de impresionişti, care au preluat de la el analiza atentă a senzaţiilor luminoase şi a atmosferei, e faptul că el rămâne mereu un idealist. Prin voluptoasa lui seninătate, prin grandoarea panteismului său melodios, prin ţinuta virgiliană a visării sale, Corot, pregăteşte şi anunţă peisajele lui Puvis de Chavannes şi ale lui Cazin."

[modifică] Jacques Baschet

"În sala unui muzeu, tablourile lui Corot nu ne reţin ca celelalte lucrări: ele ne apar ca un fragment de vis care scapă gândirii. Pictura sa nu poate fi judecată; ea te prinde, te antrenează pe nesimţite înspre o ţară a umbrelor moi, în care sălăşuiesc nimfe şi ale cărui orizonturi se scaldă în albastruri ceţoase. Şi cât de sumar lucrată pare această operă! De bună seamă, orice efort vizibil ar fi paralizat graţia şi pudoarea unei naturi care, până la Corot, pare a se fi refuzat privirii. E aici o splendidă siguranţă a meşteşugului. Şi mai este, de asemenea, un suflet încrezător, cinstit (...) gata oricând la orice sacrificiu."

[modifică] Pierre Courthion

"Tot ce a pictat Corot, până la cele mai mărunte crochiuri, este impregnat de fericire. Nu este fericirea unui credul; e una dobândită: fericirea omului care priveşte şi se recunoaşte în ceea ce l-a precedat ca şi ceea ce îi va urma. Claude Gellée, La Fontaine (şi mai înainte Theocrit) cunoscuseră această stare de aşteptare, această nostalgie a celui care vieţuieşte între o patrie pierdută şi un pământ promis. În lumea lui Corot orice este întotdeauna iertat. Nici urmă de ură. Prin iubire, totul se iluminează, totul cedează mărinimiei. Omul există pentru a face plăcere altora. Cele de ieri, precum şi cele de mai târziu, sunt deopotrivă conţinute în prezent - un prezent în care starea de suferinţă e depăşită. Totul se răsuceşte ca o floare - înspre lumină. Corot e o vocaţie. Tinereţea şi maturitatea sa se exprimă întru acelaşi desen. Omul se împlineşte în afara experienţei, plăsmuind iarăşi şi iarăşi - fără mare varietate exterioară - propriul său portret sau peisaj. Şi e de ajuns ca el să atingă numai materia, pentru ca imaginea cea mai simplă să se înalţe, sub degetele sale, la dimensiunea sublimului. Corot este pictorul care cântă."