Istoria Bisericii Române Unite în Crişana
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În teritoriul numit astăzi Crişana, iar în vechime Partium, istoria Bisericii Române Unite cu Roma este diferită de cea din Transilvania.
Aici eforturile pentru unirea românilor cu Biserica Catolică au început după izgonirea turcilor de către armatele austriece la 1692. În acel an a fost instalat la Oradea episcopul romano-catolic Augustin Benkovits. El a constatat însă că ungurii şi germanii din eparhia reînfiinţată adoptaseră în masă calvinismul, astfel încât existau foarte puţini credincioşi catolici. Acest lucru a determinat eforturi pentru creşterea numărului de romano-catolici.
Prima problemă de care s-a izbit Augustin Benkovits a fost cea a drepturilor de care se bucura calvinismul, ca religie receptă. Acest lucru limita posibilităţile de convertire la lucrul de la om la om, o soluţie prea înceată pentru necesităţile imediate dar şi pentru cele pe termen lung ale eparhiei.
Exista însă o mare majoritate românească, "schismatică" (=ortodoxă), lipsită de drepturi cetăţeneşti. Ca urmare, s-a mers pe ideea convertirii lor la romano-catolicism sau, dată fiind opoziţia lor faţă de idee, la greco-catolicism, după modelul rutean.
După ce unele încercări de forţă, bazate pe situaţia de iobăgie a unui mare număr de români ortodocşi, au eşuat, s-a apelat la episcopul unit de Muncaci, Iosif Camillis. Acesta a apelat la un călugăr atonit convertit la catolicism, ieromonahul Isaia. De asemenea, episcopul unit de Muncaci a cerut în 1695 scutirea de iobăgie a preoţilor uniţi din Partium, ca decurgând din diploma dată de împăratul Leopold I pentru rutenii uniţi cu Roma. Cererea a fost aprobată.
În 17 ianuarie 1700 o nouă hotărâre imperială trece pe toţi românii din regiune, fie ei uniţi sau "schismatici" (=ortodocşi), în autoritatea lui Augustin Benkovits. Deoarece s-au stârnit tulburări, actul a fost completat în octombrie 1701 de precizarea că "schismaticii" sunt supuşi scaunului Oradei, dar nu vor fi tulburaţi în credinţa lor.
Folosindu-se de răscoala curuţilor, românii ortodocşi vor izbuti să îşi aducă propriul epicop, pe Petru Hristofor (1708-1712). În această perioadă episcopia romano-catolică de la Oradea (pentru care fusese numit în 1702 contele Emerik Csaki), sub jurisdicţia căreia se aflau şi românii uniţi, nu a mai funcţionat. Emerik Csaki a devenit întâi episcop de Eger, apoi de Kalocsa, iar apoi şi cardinal. În această calitate a izbutit să trimită ca vicar la Oradea pe Mihail Kebell, care a încercat să-i readucă sub autoritatea scaunului său şi pe românii ortodocşi. Până la 1729, la moartea sa, nu a obţinut rezultate semnificative. Între timp, pentru că nu li se permitea să aibă propriul episcop, românii au apelat la ocrotirea episcopilor sârbi din Arad. Trebuie precizat că Viena arăta în acea vreme o mare toleranţă faţă de sârbi, deoarece îi vedea, pe de-o parte, ca pe un important element de colonizare în Banat iar, pe de altă parte, ca pe un sprijin pentru ocuparea teritoriilor sârbeşti din Imperiul Otoman. Această politică se va schimba după ce, în urma luptelor din 1804-1813 şi 1815-1817 sârbii îşi câştigă independenţa.
Cel care a lucrat în mod special pentru unirea cu Roma între 1733-1738 a fost vicarul Forgach Pal. Acesta urmărea obţinerea scaunului episcopal şi spera că îşi va atinge scopul prin trecerea românilor la greco-catolicism. Pentru aceasta a folosit felurite metode, de la cele de misiune şi propagandă obişnuită până la arestări, amenzi etc. Protopopii şi preoţii din regiune s-au dovedit mult mai hotărâţi şi mai statornici decât cei din Ardeal, refuzând ofertele şi respingând ameninţările. Ca urmare, în 1738 episcopul romano-catolic Csaki Miklos numeşte ca "protopop suprem" al românilor din tot Bihorul pe Vasile Hataş. Acesta este instalat la Oradea. Protopopii români sunt retrogradaţi la statutul de vice-protopopi. Episcopul Csaki a folosit alte metode decât Forgach Pal. El a dat lefuri mari peoţilor care acceptau uniaţi, a construit o capelă uniată la Oradea şi o şcoală românească greco-catolică, a sprijinit cu bani şcolile rurale româneşti. În acelaşi timp, pe diferite căi, a încercat să slăbească legăturile dintre românii din zonă şi episcopii ortodocşi din Arad.
Politica de uniaţie a fost continuată şi de noul "protopop suprem" Meletie Kovacs, instalat în 1746, devenit apoi şi episcop, din 1748, ca sufragan a lui Forgach Pal, devenit şi acesta episcop în acelaşi an.
[modifică] Organizarea Bisericii Unite din Partium la sfârşitul sec. XVIII
Abia în 1777, după mai multe eforturi ale noului vicar de Oradea, Moise Dragoş, se oţine organizarea Episcopiei româneşti unite a Oradei, aflată sub directul patronaj al împăraţilor de la Viena. În acelaşi timp ea a fost subordonată Arhipeiscopiei Romano-Catolice de Esztergom.
Unul dintre cei mai remarcabili episcopi ai acestei episcopii a fost Ignatie Darabant (1788-1805), venit de la Blaj. El a sprijinit pe Samuil Micu şi Gheorghe Şincai încă dintru început, şi chiar şi după ce aceştia au intrat în conflict deschis cu episcopul de Blaj Ioan Bob (vezi supra). A organizat un internat gratuit pentru elevii români din Oradea, a participat la realizarea Supplex Libellus Valachorum, a ctitorit catedrala episcopală (terminată după moartea sa, dar pe baza fondurilor stârnse de el), a avut o mare grijă faţă de preoţii săi etc.
Urmaşul său a fost Samuil Vulcan (1807-1839). Acesta a fost de asemenea o personalitate remarcabilă şi era de asemenea din Blaj. A terminat catedrala din Oradea, ctitorită de Ignatie Darabant, a plătit tipărirea Lexiconului (Dicţionarului) de la Buda din 1825, a sprijinit cărturarii patrioţi ai vremii, a organizat în 1828 liceul din Beiuş, a obţinut alipirea la eparhia sa a 72 de parohii româneşti unite din Satu Mare (faţă de 63, câte erau în Crişana!), salvându-le de la maghiarizare.
Intrat în conflict cu autorităţile din pricina activităţii sale patriotice, a încercat în 1834-1835 să atragă la unirea cu Roma parohiile ortodoxe din Arad, oferindu-le sprijinul său. Prin eforturile sale 19 parohii ortodoxe din Arad s-au unit cu Biserica Romei.
[modifică] Biserica Unită din Partium în sec. al XIX-lea
Eparhia de Oradea Mare a fost subordonată canonic în anul 1854 Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, fiind până în prezent episcopie sufragană a acesteia.
