Henric al IV-lea al Angliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Henric al IV-lea al Angliei
Din graţia lui Dumnezeu, Rege al Angliei şi Franţei şi Lord al Irlandei

Perioada domniei	30 septembrie 1399 - 20 martie 1413
Încoronare	13 octombrie 1399
Născut	3 aprilie 1367
	Castelul Bolingbroke, Lincolnshire
Decedat	20 martie 1413
	Westminster
Predecesor	Richard al II-lea
Succesor	Henric al V-lea
Căsătorit cu	Mary de Bohun(c. 1369-1394) Ioana de Navarra (c. 1370-1437)
Moştenitor	Henric al V-lea
Urmaşi	Henric al V-lea (1387-1422) Ioan, Duce de Bedford (1389-1435) Thomas, Duce de Clarence (1388-1421) Humphrey, Duce de Gloucester (1390-1447)
Casa Regală	Lancaster
Tată	Ioan de Gaunt, primul Duce de Lancaster (1340-1399)
Mamă	Blanche de Lancaster (c. 1341-1369)

Henric al IV–lea (n. 3 aprilie 1367, d. 20 martie 1413) s-a născut în Castelul Bolingbroke din Lincolnshire, din această cauză fiind cunoscut şi sub numele de Henric de Bolingbroke.

[modifică] Pretendent la tron

Tatăl său, Ioan de Gaunt era cel de-al treilea şi cel mai în vârstă fiu supravieţuitor al regelui Eduard al III-lea, şi se bucura de o poziţie foarte influentă în timpul domniei lui Richard al II-lea. Totuşi, Henric a avut o relaţie mai degrabă echivocă cu Richard: erau veri primari şi tovarăşi de joacă în copilarie, şi au fost admişi împreună în Ordinul Jartierei în 1377, dar Henric a luat parte la Revolta Lorzilor Revendicatori ce avut loc în anul 1387 împotriva regelui. După ce şi-a recâştigat influenţa, Richard nu l-a pedepsit pe Henric (mulţi dintre ceilalţi baroni rebeli au fost executaţi sau exilaţi), şi chiar l-a înălţat în rang ca Duce de Derby.

Relaţia dintre Henric şi rege a ajuns la o a doua criză în 1398 când Richard l-a exilat pe Henric din regat pe o perioadă de zece ani -cu aprobarea lui Ioan de Gaunt- spre a evita un conflict sângeros între Henric de Bolingbroke şi Henric de Derby (care fusese exilat pe viaţă). Oricum, în anul următor, Ioan de Gaunt a murit, şi, fără a da explicaţii, Richard a anulat documentele legale care l-ar fi lăsat pe Henric să moştenească terenurile lui Gaunt în mod automat —în loc de aceasta, Henric trebuia să ceară aceste terenuri de la Richard. După nişte ezitări, Henric s-a întâlnit cu exilatul Thomas Arundel, fostul (şi viitorul) Arhiepiscop de Canterbury, care îşi pierduse această funcţie din cauza implicării sale alături de Lorzii Reclamanţi, iar Henric şi Arundel s-au întors în Anglia în timp ce Richard se afla în campanie militară în Irlanda.

Avându-l pe Arundel drept sfătuitor, Henric Bolingbroke a iniţiat o campanie militară, confiscând terenuri de la cei care i se opuneau şi ordonându-le soldaţilor săi să distrugă mare parte din regiunea Cheshire. Rapid, Henric a câştigat destulă forţă şi ajutor ca să fie proclamat regele Henric al IV-lea, întemniţându-l pe regele Richard (care a murit în închisoare în împrejurări suspecte) şi înlăturându-l pe moştenitorul aparent al lui Richard, Roger Mortimer.

[modifică] Domnia

Încoronarea lui Henric din 13 octombrie 1399, s-a remarcat prin faptul că, pentru prima oară de la Cucerirea Normandă, regele a ţinut un discurs în limba engleză. Henric se consulta cu Parlamentul adesea, dar era uneori în opoziţie cu el, în special în pricini ecleziastice. La sfaturile lui Arundel, Henric a fost primul rege englez care a admis arderea pe rug a ereticilor, în principal pentru a suprima mişcarea Lollard. În 1380, Henric s-a căsătorit cu Maria de Bohun; ei au avut două fiice şi patru fii, unul dintre ei fiind viitorul Henric al V-lea al Angliei. În 1406, una dintre fiicele lor, Philippa, s-a căsătorit cu Eric de Pomerania, regele Danemarcei, Norvegiei şi Suediei.

Maria a murit în 1394 şi în 1403 Henric s-a recăsătorit cu Ioana de Navarra, fiica lui Charles d'Evreux, regele Navarrei. Ea era văduva lui Ioan al IV-lea al Bretaniei, cu care avusese patru fiice şi patru fii, dar ea împreună cu Henric nu au avut copii. Faptul că în 1399 Henric avea patru fii, din prima lui căsătorie, a constituit fără îndoială un motiv important pentru care a fost acceptat pe tron. Spre deosebire de el, Richard al II-lea, nu avea copii iar moştenitorul aparent al lui Richard, Mortimer, avea doar şapte ani.

Henric şi-a petrecut mare parte din domnia sa apărându-se de comploturi, răscoale şi tentative de asasinat. Prima lui problemă a fost să îl elimine pe regele Richard cel detronat, şi, după ce a zădarnicit un prim complot de asasinat împotriva sa, probabil că a ordonat uciderea lui Richard prin înfometare pe la începutul anului 1400, deşi nu există dovezi în acest sens. Trupul neînsufleţit al lui Richard a fost expus publicului în vechea catedrală a Sfântului Paul pentru a arăta susţinătorilor săi că decedase.

Revoltele au continuat în timpul primilor zece ani ai domniei lui Henric, inclusiv răscoala lui Owen Glendower care s-a autoproclamat Prinţ de Wales şi răscoala lui Henry Percy, primul conte de Northumberland. Succesul regelui în înăbuşirea acestor răscoale era datorat parţial talentului militar a celui mai vârstnic fiu al său, Henric, care urma să devină regele Henric al V-lea al Angliei, deşi tânărul Henric (care menţinuse o relaţie strânsă cu Richard al II-lea) a reuşit să acapareze destulă influenţă de la tatăl său în 1410.

În 1406, soldaţii englezi au capturat pe viitorul rege Iacob I al Scoţiei care se îndrepta spre Franţa. Iacob a rămas prizonierul lui Henric pe tot timpul domniei acestuia. Următorii ani ai domniei lui Henric au fost marcaţi de serioase probleme de sănătate. El suferea de o boală de piele ce îl desfigura şi de atacuri acute de la boală gravă în iunie 1405, aprilie 1406, iunie 1408, în timpul iernii dintre anii 1408-1409, decembrie 1412 şi în sfârşit de un atac final în martie 1413.

Istoricii Medicinei au dezbătut îndelung natura afecţiunii sau afecţiunilor sale. Boala lui de piele ar fi putut fi lepră (ceea ce în orice caz nu însemna acelaşi lucru în medicina modernă), poate psoriasis, un simptom al sifilisului sau o altă boală. Atacurilor acute le-au fost atribuite o mare varietate de explicaţii, de la epilepsie până la o formă acută de boală cardiovasculară. În 1413, el a murit în Camera "Ierusalim" în casa stareţului de la Westminster. El a fost îngropat în Catedrala Canterbury. Corpul său a fost bine îmbălsămat, după cum s-a constatat la exhumare, câteva secole mai târziu.