Feminism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Feminismul este doctrina care preconizează ameliorarea şi extinderea rolului femeilor în societate, în tot ceea ce ţine de profesie, şanse, relevanţă socială etc.; mişcarea care militează în acest sens.

Feminismul îşi trage rădăcinile, istoric, din mişcările de eliberare şi emancipare subsecvente Revoluţiei Franceze. Începând prin a fi o variantă "de gen" a doctrinelor fourrieriste sau saint-simoniene, feminismul începe să militeze pentru egalitatea de drepturi (v. mişcarea "sufragetelor" din Marea Britanie). Sub influenţa mai cu seamă a operei Simonei de Beauvoir, dar şi a scrierilor unor scriitoare proeminente precum Virginia Woolf care dezvăluie condiţia umilitoare şi subalternă a femeii în societăţile moderne, feminismul îşi începe drumul în anii '70 ca mişcare militantă (v. Women's Lib, celebră asociaţie feministă din Statele Unite). Mişcările feministe revendică dreptul esenţial al femeilor de a dispune de propriul lor corp - şi abolirea tuturor formelor de discriminare, socială, profesională ş.a.m.d.

MIŞCAREA FEMINISTĂ PE PLAN UNIVERSAL

Feminismul s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar a cunoscut o largă răspândire în secolul trecut1, fiind generat de cauze de ordin intelectual, moral şi economic, de efectele iluminismului şi ale Revoluţiei franceze, de expansiunea capitalismului pe plan universal. Debutul său a coincis cu epoca revoluţiei democratice şi a reformelor politice2 în câteva din cele mai dezvoltate ţări europene - Franţa, Anglia - dar şi în SUA. Ca mişcare internaţională, feminismul în expresia sa sintetică şi globală ambiţiona la un ţel mai general, propunându-şi să contribuie la "progresul civilizaţiei şi fericirea umanităţii", să lucreze pentru binele general şi nu doar al femeii, a fost considerat "unică formă de progres social pe care istoria n-a înregistrat-i"3.

Conceptul de feminism vehiculat în epocă a cunoscut diferite interpretări concretizându-se, în esenţă, în emanciparea femeilor sub aspect intelectual, moral, economic, social, politic sau instituţional, care să ducă la egalitatea cu bărbatul în şcoală, familie, în viaţa civilă şi socială. Diferitele ipostaze ale feminismului afirmate în timp se includ şi se presupun reciproc. Astfel, uneori se pornea de la necesitatea reglementării prin lege a egalităţii în cadrul familiei, premisă pentru egalitatea în viaţa civilă şi cea socială.4 Ca urmare, feminismul este o mişcare în acelaşi timp socială şi politică, dar nu-i pot fi refuzate nici valenţele culturale. În ipostaza sa culturalizantă, feminismul presupunea emanciparea intelectuală a femeii, ridicarea nivelului de educaţie şi instrucţie, accesul la ştiinţă, la învăţământ, artă şi cultură în proporţie egală cu bărbaţii. Din această perspectivă feminismul a fost definit ca "năzuinţă a femeilor culte din lumea întreagă către o viaţă nouă în favoarea sexului lor şi în totală egalitate cu viaţa publică a bărbaţilor"5. Modul în care problematica sa a fost pusă - în opoziţie cu interesul bărbaţilor - a impietat asupra evoluţiei mişcării. Ca problemă socială însă, nu comportă doar "recunoaşterea drepturilor femeii, susţinută de femei culte dar şi nevoile femeilor din popor"6. Aspectul politic al problemei implică participarea femeii la viaţa de conducere. Excluderea ei din viaţa publică, echivalentă cu excluderea unei jumătăţi a naţiunii, devine o imposibilitate:"...intrarea femeii în viaţa de conducere a statului apare ca ceva firesc. Lupta femeilor pentru realizarea acestui drept - feminismul - încetează a mai fi privită ca o glumă intelectuală sau ca o insurecţie"7. Aceasta implică acordarea dreptului de vot femeilor, cerinţă care a devenit suportul muşcării feministe engleze.

S-a operat o distincţie între feminismul începuturilor (secolul al XVIII-lea) şi feminismul sfârşitului de secol XIX, la care s-a încercat echivalarea cu conceptul de socialism. Astfel, denumindu-l pe cel din urmă "feminism absolut", proclamat pentru prima oară în istorie de "socialismul modern" cel dintâi apare ca o tendinţă pe care socialiştii o numesc cu dispreţ "feminism burghez" şi care a fost "deja schiţat de Revoluţia franceză"8. În acest sens este semnificativ Congresul din Grad (1893) la care s-a aşezat semnul egalităţii între cele două concepte: socialism şi feminism.

În accepţiunea sa modernă, feminismul aparţine secolului în care spiritul asocierii şi ideea de solidaritate au triumfat. pretutindeni în Europa, mişcarea feministă a debutat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. S-a transformat şi a devenit mai bine organizată, evoluând spre asociaţionismul de tip modern fundamentat pe criterii social-profesionale sau naţionale spre a doua jumătate a secolului trecut.

Feminismul pe plan internaţional se cristalizează în Franţa, unde, ca urmare a unei moţiuni (Declaraţia drepturilor femeii) adresate de câteva femei Adunării Naţionale în 1789, forul revoluţionar a decretat "sexul feminin se bucură de aceleaşi avantagii, drepturi şi onoruri ca şi sexul masculin"9. Revoluţia, proclamând egalitatea civilă a celor două sexe a inclus între datoriile statului şi pe aceea de a se pune în sistemul general de instrucţie publică şi instrucţia femeii. Însă Constituţia din 1793 care prevedea egalitatea cetăţenilor în faţa legii, indiferent de sex, nu a intrat în vigoare niciodată. Mai mult chiar, în faţa proliferării reuniunilor de femei între anii 1792-1793 - Societatea femeilor republicane şi revoluţionare, Amicii Constituţiei - care revendicau egalitatea politică, Comitetul Siguranţei generale a interzis cluburile feminine. Dintre revoluţionari, Condircet a fost partizan al feminismului, pledând pentru acordarea dreptului de vot acestora10. După ce activitatea de propagandă s-a intensificat, simpatizanţii din rândul bărbaţilor s-au angajat în sprijinul revendicărilor feministe: Emile de Girardin, Victor Hugo, Alexandre Dumas fiul, Chateaubriand. Mişcarea câştigă în extensiune prin înrolarea în rândurile ei a teoreticienilor socialişti utopişti, prin înfiinţarea de organe de presă ("Gazette de femmes").

Dacă un jurnal de modă ar putea fi considerat expresie a presei feministe, atunci am marca debutul acestui gen publicistic în Franţa chiar la mijlocul secolului al XVIII-lea, când apar "Courrier de la Nouveaute", "Le journal des Dames" şi ceva mai târziu, "Cabinet de Modes"11.

Cu siguranţă însă, evenimentul care a făcut să se vorbească despre o presă feministă în adevăratul sens al cuvântului a fost revoluţia franceză. Devenite "cetăţeni", femeile îşi creează propriile lor ziare, menite să le promoveze idealurile: "Les Annales de l Education et du Sexe" (1790), "Les Eveniments du Jour" (1791), "La Feuille du Soir" şi "Le Journal de Dames et de Modes".

Cel mai "revoluţionar" ziar feminist al vremii, care s-a revendicat drept "jurnal de legislaţie şi jurisprudenţă" a fost "La gazette des Femmes"12. În coloanele cale se milita pentru recunoaşterea divorţului, acordarea dreptului femeii de a practica diferite meserii considerate "masculine" şi abolirea pedepsei de adulter.

Revoluţia din 1848 reactivează mişcarea feministă şi sub aspectul organizării sale. Dacă la început, femeile îşi fac cunoscută cauza prin intermediul cluburilor revoluţionare - Club Lyonnais, Club de l’emancipation des Peuples - treptat îşi constituie propriile asociaţii, a căror denumiri le exprimă interesele: Club de l’emancipation des femmes sau Le Club des femmes13.

Integrându-se acestora, ziarul "La voix des Femmes" funcţionează ca un loc de întrunire şi întrajutorare, publică situaţia grea a femeilor în industrie şi inegalitatea salarială la care sunt supuse şi le susţine revendicările.

În consecinţă, urmărindu-se îmbunătăţirea situaţiei lor economice, s-au organizat ateliere pentru femei, dar şi ateliere municipale, care îşi propuneau să preîntâmpine şomajul feminin.

După proclamarea celei de-a doua republici, când revendicările sociale şi politice le sunt refuzate, spaţiul emancipării se reduce la cel al casei. Idealurile politice ale colaboratoarelor gazetei "La Voix des Femmes" se regăsesc în "La Politique des Femmes", un ziar se s-a vrut "în interesul femeilor". Înfrângerea revoluţiei a consemnat însă şi decesul presei feministe susţinute de femei. De acum înainte rolul de animatori ai presei feministe şi l-au asumat bărbaţii. Se impun în acest sens "L’Opinion des Femmes", redactate de Jean Derouin şi "Le droit des Femmes" fondat de M. Richer14 un săptămânal care, în cei 20 de ani de apariţie a susţinut instituirea divorţului, necesitatea unei legislaţii a muncii pentru femei, dreptul acestora de a susţine examen de bacalaureat şi de a urma cursuri universitate, de a exercita profesii rezervate bărbaţilor.

Libertatea de care beneficiază presa în timpul celei de-a treia republici (legea din 29.07.1881) relansează şi jurnalismul feminist care înregistrează odată cu dezvoltarea considerabilă a audienţei noi titluri: "La Mode miniature feminine illustree", "Le Mode miniature feminine illustree", "le Petit Echo de la Mode", "L’Echo des Francaises", "La Citoyenne", La Revue feminine", "Le Journal des Femmes", "La Femme d’Avenir" "Le Feminism chretien" şi "La Fronde"15.

Ca urmare a congreselor socialiste desfăşurate în 1878, 1889, 1892, 1896, în care necesitatea reformelor civile şi politice a fost frecvent dezbătură, se organizează numeroase societăţi, mijloace în obţinerea egalităţii politice a sexelor: Societatea pentru ameliorarea soartei femeilor, Liga pentru dreptul femeilor, Solidaritatea, feminismul creştinl6. Între acestea, mai importantă pare să fi fost Uniunea franceză a femeilor, asociaţie independentă de un partid politic sau religios, cu simpatizanţi în parlament, care militau pentru obţinerea dreptului de vot.

Deşi alura culturală în Franţa a preocupat mai mult scriitorii bărbaţi, se detaşează tipuri de femei care răspândesc idei asemănătoare celor socialiste: Rachel Varnhagen - apărătoare a drepturilor mamelor, care răspândeşte pentru prima oară teza individualităţii personalităţii şi George Sand - susţinătoarea lozincii "la femme libre" - pentru care libertatea constă în sfărâmarea instituţiilor societăţii17.

Bogata literatură feministă - Jules Simon, E. Pelletan, Leroy - Beaulieu, Emile Girardin - şi-a găsit aici expresia cea mai desăvârşită. la aceasta se adaugă activitatea literară a feministei George Sand şi rolul cu totul deosebit pe care l-a obţinut presa feministă. Evoluţia acesteia, de la revistele literare sau de modă, conduse de bărbaţi, trecând prin ziarele-eveniment scrise de femei sub impulsul acţiunilor revoluţionare (1789, 1830 sau 1848) până la ziarele redactate de femei pentru femei, ilustrează evoluţia mişcării feministe. Dacă la început, prin tiraj şi titluri, ele se adresează unei elite aristocratice, la sfârşitul secolului trecut audienţa acestui gen de presă a sporit, odată cu creşterea gradului de cultură, ca urmare a drepturilor civile dobândite de femei. Este cert că organizarea mişcării feministe şi presa feministă au fost doi factori care s-au influenţat reciproc, determinând dinamizarea mentalităţilor şi o relativă democratizare a societăţii.

În Anglia, la începutul secolului al XVIII-lea apare primul mare cotidian modern - The Daily Courant editat de o femeie: Elisabeth Mallet, fără ca aceasta să semnifice un început al feminismului englez18.

Mişcarea feministă a fost inaugurată aici de Mary Wollstonecraft prin Vindication of the Right of Women (1792) care dezvolta acelaşi program ce reclama libertatea sexelor în numele libertăţii umane şi a justiţiei19. În realitatea acestui scop erau revendicate reforme practice în materie de educaţie, drept civil, penal şi public. Deşi petiţia nu şi-a atins scopul practic urmărit, femeile fiind în continuare private de drepturi politice, importanţa ei constă în faptul că a iniţiat mişcarea feministă în Anglia. Pornind de la acest document, în Anglia problema emancipării intelectuale, civile şi politice a femei a fost mereu prezentată20. Specificitatea mişcării feministe este dată de statutul privilegiat al femeii engleze, singura care încă sub regimul feudal beneficia de drepturi civile. fenomenul a cunoscut însă o involuţie, astfel că, spre jumătatea secolului al XIX-lea femeile au pierdut drepturile politice - fiind excluse din rândurile electorilor - şi cele municipale. Urmare a situaţiei existente, femeile engleze au luptat de-a lungul secolului al XIX-lea pentru redobândirea drepturilor pierdute. Între acestea, dreptul la vot a devenit revendicarea principală. Mişcarea a câştigat de partea sa gânditori ai vremii - John Stuart Mill21, care a prezentat Parlamentului un amendament prin care cerea substituirea termenului de bărbat celui de persoană - şi chiar oameni politici - prim-ministrul Gladstone. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea femeile se organizează într-o serie de societăţi cu caracter politic: Societatea pentru votul femeilor, London naţional Society for Women Suffrage, cu 46 de filiale în provincie, Primrose League, Women s liberal Federation şi Women’s franchise League of Great-Britain and Ireland22.

Riguror organizată la nivel naţional, mişcarea feministă engleză aderă la sfârşitul secolului al XIX-lea la Consiliul Internaţional al femeilor23. În aceeaşi măsură în care s-a validat în domeniul învăţământului. Societăţile pentru învăţământ superior al femeilor au creat şi în Anglia mişcarea feministă în domeniul instrucţiei. Spre deosebire de majoritatea ţărilor europene, unde mişcarea feministă a fost susţinută mai mult sau mai puţin de instituţii laice sau ecleziastice, în Anglia rolul preponderent revine iniţiativei private. Specifică feminismului englez este şi tenacitatea dusă în lupta pentru a determina participarea femeilor la viaţa politică şi la instrucţie, pentru acordarea drepturilor de care au fost private.24

În acelaşi an în care în Marea Britanie Mary Wollstonecraft înainta Vindication of the Rights of Women (1792) în Germania a apărut scrierea lui Gottlieb care prefaţa feminismul german prin revendicarea aceloraşi drepturi economice, civile şi politice pentru femei şi bărbaţi25. În fapt, mişcarea propriu-zis feministă germană s-a dezvoltat mai târziu, la mijlocul secolului al XIX-lea când revoluţia de la 1848 a impus un spirit nou faţă de instrucţie în general, la care a apelat şi ideologia feministă. Un prim program al mişcării feministe germane a fost dezvoltat la 1847 în cartea lui Robert Blum Vorwartz, care dezvoltă ideea necesităţii acordării drepturilor politice pentru femei. Astfel, participarea la viaţa statului nu este considerată un drept ci o obligaţie a femeii26. În egală măsură, feminismul german şi-a incorporat şi problematica educaţiei27, pledând pentru necesitatea accentuării spiritului naţional. Aşadar, idealul de la care trebuia să pornească educaţia femeii era unui social şi naţional. La baza organizării feministe au prezidat însă necesităţi de ordin economic, ideea că numai organizarea muncii poate asigura o situaţie mai bună femeii muncitoare. În susţinerea revendicărilor specifice un rol important a revenit presei feministe, în primul rând ziarul Frauen Zeitung editat de Louise Otto, care a prefaţat organizarea propriu-zisă a mişcării. Drept urmare, la 1865 s-a organizat "Asociaţia generală a femeilor germane" cea mai veche organizaţie feministă.

Odată cu 1880, mişcarea feministă germană intră într-o nouă fază, în care accentul cade pe instrucţie şi educaţie, pe culturalizarea femeilor. Instrucţia a fost pusă tot în sprijinul emancipării, întrucât se revendică cerinţa ca femeile să se cultive pentru ele însele, să devină personalităţi de sine stătătoare pentru a realiza educaţia, misiunea lor culturală. În realizarea acestui scop, s-a urmărit o mai mare participare la învăţământul ştiinţific în ciclul mediu şi superior al şcolilor înalte de fete şi necesitatea ca pregătirea profesională să fie susţinută de stat. În avangarda mişcării de emancipare culturală s-au situat învăţătoarele, organizate în "Asociaţia generală a învăţătoarelor germane" (1890). Activitatea desfăşurată pe acest teren a avut rezultate mai fertile decât pe cel al emancipării politice. Astfel, în 1893 la Karlshruhe s-a înfiinţat primul gimnaziu pentru fete, iar la început de secol XX la Universitatea din Heidelberg au fost primite primele fete.28

Dezvoltată pe mai multe coordonate, în mişcarea feministă a crescut treptat interesul spre centralizare. A fost organizat un comitet provizoriu ce a redactat un proiect de statut şi o chemare către toate organizaţiile feministe din Germania pentru unificare. La apel au răspuns 34 de asociaţii care s-au constituit în Liga asociaţiilor feministe germane (1893) cu scopul mărturisit de a combate neştiinţa, de a elabora un nou fundament moral al vieţii29. prin înfiinţarea ligii, mişcarea feministă germană autonomizată până acum, s-a transformat într-o organizaţie foarte bine individualizată, cu un statut aparte, depăşind etapa acţiunilor filantropice.

Independent de această mişcare laică, feminismul s-a manifestat în Germania şi în cadrul vieţii confesionale prin organizarea unor asociaţii asemănătoare. pe teren confesional, mişcarea feministă s-a dezvoltat pe cele două planuri: protestant şi catolic, bazându-se pe o reinterpretare a tradiţiei creştine. Scopurile urmărite au fost identice cu ale mişcării laice-politice şi sociale privite însă dintr-un alt spirit. Mişcarea catolică mai unitară şi-a găsit statutul în Enciclica papei Leon al XIII-lea ("Arcanum divinae sapientae"), iar în 1903 a reuşit organizarea la scară naţională prin constituirea Organizaţiei catolice a femeilor din Germania30. Mişcarea protestantă a fost divizată într-o mişcare liberală şi una conservatoare, cea din urmă cu intenţia de a integra acţiunea laică celei confesionale. faptul şi-a pus amprenta asupra unităţii şi stabilităţii mişcării, care nu a reuşit includerea tuturor femeilor protestante într-o organizaţie naţională. Ca urma, în 1895, mişcarea a grupat doar femeile evanghelice în Asociaţia femeilor evanghelice, care a aderat la Liga asociaţiilor femeilor germane. S-a impus astfel modificarea statutelor Ligii în 1910 şi ca urmare, Liga şi-a pierdut caracterul politic, fără a se transforma într-o organizaţie confesională. În anii care au precedat primul război mondial, Liga şi-a extins domeniile de activitate, a repurtat succese în viaţa economică şi statală, a rezolvat noi probleme practice şi teoretice care vizau mişcarea feministă31. Deşi istoria mişcării feministe este în mare parte istoria acestei Ligi, independent de ea, în Germania au mai activat mişcarea feministă a social-democraţiei, Asociaţia femeilor catolice, asociaţii profesionale - Asociaţia generală a învăţătoarelor germane, Asociaţia studenţilor din Germania sau de caritate - Comitetul permanent pentru susţinerea intereselor muncitoarelor, Asociaţia germană pentru ocrotirea săracilor şi de caritate32. Proliferarea asociaţiilor a făcut imposibilă unirea tuturor într-o organizaţie la scară naţională, fapt pentru care s-a urmărit gruparea mişcării în organizaţii teritoriale.

Aidoma mişcării feministe sau engleze, mişcarea feministă germană aderă, prin organizaţiile sale (Liga asociaţiilor femeilor evanghelice) la organizaţia internaţională Liga Internaţională a femeilor cu sediul la Londra. Începutul secolului XX aduce mişcării feministe germane noi succese, atât pe plan organizatoric (1912 la Berlin a avut loc un congres feminist care a reflectat unitatea feminismului german), cât şi revendicativ, dreptul de vot devenind cerinţa cea mai presantă. Ca urmare, în 1910 dieta din Wurtemburg a acordat femeilor dreptul de vot şi eligibilitatea în Camera de Agricultură33. Cu toată insistenţa cu care se revendică dreptul de vot în secolul al XX-lea, caracteristic feminismului german este pledoaria pentru instrucţie, accesul la diferite meserii şi mai ales necesitatea ca femeile să se cultive pentru ele însele în vederea creşterii gradului de educaţie.

În centrul Europei mişcarea feministă debutează mai târziu, abia spre jumătatea secolului al XIX-lea. Excepţie face Ungaria, ţară în care existenţa unei problematici feministe a fost potenţată de influenţa ideologiei Revoluţiei franceze. Existenţa ei se manifestă încă din 1790, de când datează trei documente în care se revendică participarea la viaţa publică şi la instrucţie. În aceste documente sunt sintetizate pentru prima oară principiile de bază ale mişcării feministe maghiare34. Din cadrul mişcării se detaşează câteva militante ale feminismului maghiar. Între ele Mate Janosne dezvoltă o pledoarie în favoarea sexului său, bazată pe ideea dreptului natural. De aici s-a dezvoltat ideea femeii - om care este o individualitate, o personalitate35.

În Polonia feminismul s-a manifestat mult mai târziu (sfârşitul secolului XIX) şi nu atât de puternic. În istoriografia mişcării feministe internaţionale s-a încercat o etapizare a mişcării feministe din Polonia, după criteriul scopului urmărit, fără a-i stabili durata de timp. Dintr-o asemenea perspectivă, o primă etapă a vizat ridicarea femeilor din clasele superioare în spiritul naţiunii şi după aspiraţiile ei proprii. o a doua insurecţie în scopul emancipării sociale, iar ultima revendicări economice. Conducerea mişcării a fost asigurată de Uniunea Organizării Ligilor de femei, consacrată îndeosebi susţinerii insurecţiei populare. Uniunea şi-a desfăşurat activitatea prin asigurarea de biblioteci circulare, cercuri feminine şi cursuri pentru femei. O altă direcţie a mişcării feministe poloneze revendica participarea la administrarea instituţiilor filantropice36. Pe acest teren mişcarea poloneză prezintă asemănări cu cea din Transilvania, singurele care au urmărit emanciparea naţională.

În răsăritul Europei, mişcarea feministă nu a întâlnit un teren atât de fertil. În Rusia, spre exemplu, nu poate fi vorba de o mişcare propriu-zisă, organizată. Singura asociaţie cunoscută a fost Societatea femeilor din Petersburg, a cărei activitate s-a limitat la stimularea curajului şi a devotamentului la femei37.

Acelaşi feminism târziu din centrul Europei caracterizează şi ţările nordice. Feminismul suedez, spre exemplu, impulsionat de opera lui Ibsen şi politica regelui Oscar al II-lea s-a dezvoltat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. A fost perioada în care au fiinţat două asociaţii feministe care prin activitatea lor au realizat progrese în domeniul instrucţiei. Este vorba despre Asociaţia pentru drepturile femeii căsătorite asupra proprietăţii sale şi Asociaţia Frederika Bremen. Caracteristic feminismului suedez este moderaţia sa, determinată în mare parte de atitudinea suveranului şi a adunării legislative care au înlesnit acordarea de drepturi femeilor38.

Organizaţiile feministe, parcurgând drumul spre autonomie s-au aflat la început sub patronajul vreunei organizaţii politice sau religioase. În majoritatea ţărilor şi-au atras simpatizanţi din rândul gânditorilor vremii (Anglia - John Stuart Mill, în Franţa - Victor Hugo, Chatebriand, Dumas-fiul) sau a oamenilor politici (în SUA - al şaselea preşedinte, John Quincy Adams a pledat pentru mişcarea feministă).

Politizarea mişcării feministe la scară internaţională este şi consecinţa impactului acesteia cu mişcarea socialistă, ce şi-a incorporat problematica feministă, accentuându-i semnificaţia socială şi politică. Una din direcţiile propagandei socialiste viza tocmai această categorie, antrenând deseori militantismul feminist în lupta pentru revendicări social-economice şi politice generale. Cunoscuta lucrare a lui August Bebel Femeia şi socialismul, a avut o audienţă excepţională în toate ţările, ilustrând tocmai acest fenomen de politizare al mişcării.

Secolul al XIX-lea a avut de înlăturat o mentalitate bine construită prin chiar sistemul educaţional, care legifera superioritatea masculină, eliminând posibilitatea fetelor de a frecventa cursurile liceale sau universitare. Educaţia primită în familie dar şi în şcoală, departe de a corecta acest sistem, a consolidat bazele unei instrucţii inegale, bazate pe sex. În consecinţă, femeilor le erau rezervate locurile de muncă considerate inferioare din spitale, sectorul social, în vreme ce bărbaţii, beneficiind de instrucţia necesară, deveneau preoţi sau funcţionari civili.

Revoluţia industrială accentuând diferenţele dintre femeia de la sat şi cea de la oraş, dar mai ales dintre lumea feminină în ansamblul ei şi cea masculină, a determinat modificarea statutului social al femeii. Un argument în acest sens este oferit de faptul că forţa de muncă funcţionărească a început să se feminizeze, chiar dacă îi erau rezervate doar munci de execuţie.

"Elitei" masculine, care forma vârful piramidei serviciului civil îi reveneau atribuţii ce ţineau de munca intelectuală, de "comandă". În consecinţa acestei stări de lucruri, până în perioada interbelică, când a crescut numărul femeilor care au intrat în administraţie, nu a existat nici o femeie care să-şi exercite autoritatea asupra unui bărbat. Chiar dacă performanţele muncii femeilor au fost apreciate şi a crescut numărul celor admise în serviciul civil, ele erau angajate doar pe un interval limitat de timp. Aşa s-a ajuns ca revendicările social-economice ale mişcării feministe din această perioadă să solicite egalitatea în toate aspectele muncii lor, respectiv aceleaşi condiţii de angajare, promovare şi transfer, dar şi aceeaşi salarizare.

La sfârşitul secolului trecut, prin constituirea şcolilor pentru fete s-a făcut primul pas în stabilirea unui proiect profesional feminist. S-a vorbit chiar de meserii rezervate femeilor: în sistemul poştal, în serviciul civil, şcoli şi spitale. Cu deosebire ca profesii tipic feministe s-au considerat a fi profesoarele şi asistentele sociale. Văzute ca o prelungire a muncii domestice, ele îmbinau muncile casnice (îngrijirea şu educaţia) ci idealurile feministe, oferind femeilor posibilitatea de a aspira la o carieră profesională.

Pornind de la aceste profesiuni s-au creat două "grupuri de feminităţi": primul, reprezentat de asistente, mai puţin receptive la ideea emancipării, dată fiind provenienţa lor (majoritatea erau din mediul rural) dar şi faptul că era o activitate exclusiv feminină. Cel de-al doilea grup, al profesoarelor, a câştigat tot mai mult teren într-o lume care fusese rezervată bărbaţilor. Ajungând să domine şcolile primare, ele au fost familiarizate cu gândirea mondenă, urbană şi mult mai receptive la ideile emancipării.

În aceeaşi măsură în care a determinat accesul femeilor spre noi profesiuni, industrializarea a dus şi la creşterea numărului femeilor casnice.

Într-o încercare de a analiza componentele ideologice ale feminismului, ni se pare interesantă modalitatea în care Karen Offen a abordat problematica în discuţie, avansând ideea raportului dual sub care poate fi privită mişcarea: individual şi relaţional. Sub aspect individualist, unitatea de bază a societăţii este considerată femeia (copilul), iar revendicarea majoră este de natură economică. Aspectul relaţional consideră cuplul unitatea de bază şi porneşte de la rolul femeii, subliniind necesitatea de a-i acorda drepturi conforme cu particularităţile impuse de "diviziunea sexuală a muncii" şi de conceptele de familie, cuplu, mamă-copil.

La sfârşitul secolului al XIX-lea mişcarea feministă era deja un fenomen de proporţii universale, ce angajase majoritatea ţărilor şi popoarelor din Europa şi SUA, întrucât s-a resimţit nevoia organizării la scară internaţională pentru a stimula contactele între mişcările naţionale şi lupta pentru drepturi într-un puternic factor de opinie.

Uniunea internaţională a femeilor cu sediul la Londra, reunind principalele mişcări feministe naţionale reflecta gradul de maturizare la care a ajuns mişcarea, dar şi creşterea ca pondere şi însemnătate a mişcărilor naţionale în viaţa internă a statelor respective. De la afirmarea dreptului femeii la libertate, rostit de revoluţia democratică universală la organizarea ei internaţională, mişcarea feministă a parcurs o lungă şi complexă evoluţie, sub semnul progresului general în plan doctrinar şi organizatoric, depăşind graniţe naţionale, convingeri politice, origini sociale, confesiune sau nivel de instrucţie şi educaţie, devenind una din principalele forţe ale opiniei publice internaţionale în preajma primului război mondial.

[modifică] Note

1. Emile Faguet, Le feminisme, Paris, f.a, passim; Mary R Beard, Woman as Force in History, A Study in Tradition and Realities, New York, 1962. Cellier; Jules Baissac, Les femmes dans les temps moderne, 2 ed. Leipzig, 1859. Edmee Charrier, L’evolution intelectuelle feminine These, Paris, 1931; August Bebel, La femme et la socialisme. Nouvelle tracduction francais d apres la 50-me edition allemande, par Avanti Grand, 1911; Maria Butureanu Femeia. Studiu social, Bucureşti, 1921; Elena Bogdan, Feminismul, Timişoara, 1926; Calypso Corneliu Botez, Problema feminismului, Bucureşti, 1920; Idem, Problema drepturilor femeii române cu o introducere istorică asupra feminismului, Bucureşti, 1919; P. Muşoiu, Emanciparea femeii, Bucureşti, 1893; Paul Gheorghiu, Femeia în societate şi familie, Bucureşti, 1900; M.I. Bunescu, Condiţia femeii în diferite timpuri, Bucureşti, 1899.

2. Kaethe Schirmacher, Le feminisme aux Etats Unis, en France dans la Grande Bretagne en Suede et en Russie. Paris, 1898, p.70.

3. E. Bogdan, op.cit., p.5.

4. E. Faguet, op.cit., p.3

5. E.Bogdan, op.cit., p.5

6. Maria Buţureanu, op.cit., p.43

7. Calypso Corneliu Botez, op.cit., p6

8. C.O.Bunge, op.cit., p.passim

9. E.Bogdan, op.cit., p.42

l0. Maria Buţureanu, op.cit.,p.179-18o; Kaethe Schirmacher, op.cit., p.26-27

11. Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses universitaires de France, 1970, p.9

12. Ibidem, p.11

13. Edith Thomas, Les femmes de 1848, Paris, p.47

14. Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, op.cit., p.12-13

15. Ibidem, p.16

16. Kaethe Schirmacher, op.cit.,p.33-34; Maria Buţureanu, op.cit., p.182

17. Pogany Zsuzanna, Noemancipacio (1790-1848), Budapest, 1937, p.38-5l

18. Matilde Niel, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1925, p.4l

19. Kaethe Schirmacher, op.cit.p.40-41

20. "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902,nr.236 din 26 octombrie/8 noiembrie; "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.513-514

21. Emil Degar, Emanciparea politică a femeii, în "Familia", XXXVIII, 1902, nr.11, p.127

22. Kaethe Schirmacher, op.cit., p.41-44

23. Maria Buţureanu, op.cit., p.155

24. Kaethe Schirmacher, op.cit., p.50-53

25. Maria Buţureanu, op.cit., p.177

26. M.Bernays, Die deutsche Frauenbewegung, Leipzig, 1920,p.20

27. "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.513-514

28. Ibidem, p.22

29. Ibidem, p.26

3o. Ibidem, p.27-31. Această organizaţie şi-a ţinut primul congres la Frankfurt, având ca program organizarea muncitoarelor, educaţia femeii, asistenţa socială a femeilor şi copiilor, cultura academică a femeilor. Alexandru Nicolescu, Din activitatea religioasă şi caritabilă socială a femeii, în Almanah publicat cu prilejul jubileului de 25 de ani de la întemeierea reuniunii Sfânta Maria a femeilor române greco-catolice din Cluj, Cluj, 1928, p.43

31. M.Bernays, op.cit., p.27-31

32. Ibidem, p.32

33. M.Buţureanu, op.cit., p.178

34. Pogany Zsuzsanna, op.cit., p.13 sg.

35. Ibidem, p.15-16

36. Maria Buţureanu, op.cit., p.175-176

37. Kaethe Schirmacher, op.cit., p.68

38. Ibidem, p.54

[modifică] Bibliografie

• Viktoria Schmidt-Linsenhoff / Karl Hölz / Herbert Uerlings (ed.): Weiße Blicke. Geschlechtermythen des Kolonialismus, Marburg: Jonas Verlag 2005, ISBN 3-89445-333-8, Recenzie în limba germană de Barbara Paul online