Consoană sonantă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În fonetică, o consoană sonantă este o consoană în articularea căreia nu se produce un zgomot caracteristic consoanelor, ci mai degrabă se aseamănă vocalelor. Calea vocală se îngustează mai puţin decît în cazul fricativelor, fără producerea unor turbulenţe audibile ale aerului. Un exemplu de consoană sonantă în limba română este [l], ca în cuvîntul libelulă, pronunţat /li.be'lu.lə/. Tot în categoria sonantelor intră şi semivocalele, de exemplu [j] din iepure /'je.pu.re/ sau [w] din musacaua /mu.sa'ka.wa/.

Există asemănări între următoarele perechi de consoane sonante şi vocale:

• sonante palatale şi vocale anterioare (de exemplu [j] şi [i]);
• sonante velare şi vocale posterioare (de exemplu [ɰ] şi [ɯ]);
• sonante labializate şi vocale rotunjite (de exemplu [w] şi [u]).

În aceste perechi, consoanele sonante sînt în general mai scurte şi mai închise decît vocalele corespunzătoare.

În unele limbi consoanele sonante pot juca rol de vocale, constituind nucleul unei silabe.

Consoanele sonante se pot clasifica în următoarele grupe:

• sonante centrale, pronunţate lasînd fluxului de aer să treacă pe deasupra centrului limbii;
• sonante lateral, în cazul cărora aerul trece pe o parte şi pe cealalta a limbii;
• sonante coarticulate, în care trecerea aerulului este restricţionată în două locuri distincte.

În sens mai larg sonantele includ în unele clasificări orice sunet care se pronunţă fără a produce o întrerupere sau o fricţiune a fluxului de aer, deci vocale, consoane nazale, vibrante şi bătute.

[modifică] Vezi şi

• Semivocală