Consoană surdă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Consoanele surde sînt consoanele care se emit fără participarea coardelor vocale. Atunci cînd coardele vocale intră în vibraţie la articularea unei consoane, ea se numeşte "sonoră".

Simbolul AFI pentru consoane surde este [ ̥] (o jumătate de cerc cu deschiderea în jos, plasat sub simbol), şi se foloseşte atunci cînd un fonem care de obicei este sonor trebuie articulat surd.

De exemplu, consoanele surde din limba română sînt următoarele nouă:

/p/ ca în pui,
/t/ ca în tei,
/k/ ca în cui,
/ʦ/ ca în ţap,
/ʧ/ ca în cer,
/f/ ca în fel,
/s/ ca în sac,
/ʃ/ ca în şal,
/h/ ca în har.

Observaţie: Deşi la nivel fonetic o parte din aceste consoane se pot pronunţa în mai multe feluri (variante alofone), depinzînd de sunetele învecinate, totuşi ele rămîn în surde. De exemplu /k/ se articulează în mod diferit în cuvintele cal /kal/ şi chel /kel/, dar în timpul vorbirii această diferenţă nu transportă informaţie (cel puţin nu în limba română), şi deci este neglijată.

Multe dintre consoanele surde au un corespondent în categoria consoanelor sonore. În cazul limbii române, toate consoanele în afară de /ʦ/ şi /h/ au o pereche sonoră, deşi şi acestea, în pronunţii arhaice sau regionale, pot fi articulate sonor.

Uneori şi vocalele, care sînt cel mai adesea articulate sonor, pot deveni surde. În limba română acest lucru se întîmplă adesea în cazul vocalei nesilabice /ʲ/ atunci cînd urmează după o consoană surdă, ca de exemplu în cuvintele rupi /rupʲ/, proşti /proʃtʲ/, urechi /u'rekʲ/, faci /faʧʲ/. Cînd se află după consoane sonore se pronunţă şi ea sonor, ca în unghi /uŋgʲ/, fagi /faʤʲ/, etc. În alte limbi acelaşi fenomen se poate petrece şi în cazul unor vocale silabice, ca de exemplu în japoneză, unde 好き suki (drag, plăcut) se pronunţă cel mai adesea [su̥ki], asemănător cu cuvîntul românesc schi, dar cu buzele luînd forma caracteristică vocalei japoneze /u/.