Consoană fricativă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În fonetică, o consoană se numeşte fricativă (sau constrictivă) dacă la pronunţarea sa canalul fonator se strîmtează astfel încât aerul să se poată scurge tot timpul emisiunii. Strîmtarea fluxului de aer poate fi produsă de exemplu prin apropierea buzei inferioare de incisivii superiori ca în cazul consoanei [f] sau prin apropierea unei părţi a limbii de dinţi sau de cerul gurii. Un caz special este consoana glotală [h], uneori numită pseudo-fricativă, pentru care nu există de fapt nici o acţiune de constrîngere a fluxului de aer.

Consoanele fricative se clasifică în consoane sibilante şi nesibilante. Primele sînt articulate prin dirijarea forţată, cu ajutorul limbii, a curentului de aer spre marginea ascuţită a dinţilor şi producerea unui sunet şuierător, ca în cazul consoanei [s]. Dimpotrivă, consoanele nesibilante nu au acest caracter, ca de exemplu în cazul consoanei [f].

[modifică] Exemple

• Sibilante:
  • [s], ca în cuvîntul românesc sosi /so'si/;
  • [z], ca în cuvîntul românesc zeu /zew/;
  • [ʃ], ca în cuvîntul românesc aşa /a'ʃa/;
  • [ʒ], ca în cuvîntul românesc joc /ʒok/.

• Nesibilante:
  • [f], ca în cuvîntul românesc fum /fum/;
  • [v], ca în cuvîntul românesc avem /a'vem/;
  • [θ], ca în cuvîntul englezesc thin /θɪn/ (subţire);
  • [ð], ca în cuvîntul englezesc this /ðɪs/ (acesta).

• Pseudo-fricative:
  • [h], ca în cuvîntul românesc har /har/.