Relief litoral

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Litoralul este o zonă îngustă, la contactul dintre mare şi uscat. El poate fi subdivizat in trei fâşii:

• terase şi faleze vechi,
• litoralul propriu-zis, şi
• platforma continentală.

Litoralul propriu-zis este o fâşie de uscat pe care apa mării poate înainta sau retrage şi pe care se face simţită acţiunea de modelare a valurilor. Lăţimea sa poate atinge până la 15 km, iar denivelările până la 20 m. Se mai foloseşte uneori şi noţiunea de ţărm.

Cuprins 1 Agenţi şi procese 1.1 Forme de mişcare a apei 1.1.1 Valuri 1.1.2 Curenţi 1.1.3 Maree 1.2 Procese cu rol secundar 1.2.1 Procese mecanice 1.2.2 Procese fizico-chimice 1.2.3 Procese biologice 2 Formele reliefului litoral 2.1 Faleza şi platforma de abraziune 2.2 Plaja şi dunele litorale 2.3 Estuarele şi deltele 2.3.1 Tipuri de delte 2.4 Terasele litorale 2.5 Construcţiile coraligene 3 Tipuri de ţărmuri 3.1 Ţărm submers 3.2 Ţărm emers 3.3 Ţărm neutru 3.4 Ţărmuri joase 3.5 Ţărmuri înalte

[modifică] Agenţi şi procese

Agentul principal al modelării este apa mării, prin forme specifice de mişcare

[modifică] Forme de mişcare a apei

[modifică] Valuri

Valurile reprezintă principala formă de mişcare a apelor marine (în condiţii normale este de câţiva metri). În zona de ţărm, valurile se manifestă prin trei procese:

• izbire sau abraziune (efectele sunt deosebit de însemnate la ţărmurile înalte unde determină slăbirea şi smulgerea bucăţilor de rocă, crearea de scobituri la baza falezelor – marmite şi în final retragerea falezelor şi extinderea platformei litorale);
• transport (deplasează spre largul mării materiale dislocate, de la nisip la blocuri cu mărimi diferite, în funcţie de puterea valurilor – de exemplu, la Alger un bloc de 100 t a fost proiectat la o distanţă de 8 m de ţărm;
• acumularea (depune materialele dislocate, sub formă de bancuri de nisip).

În afara valurilor provocate de vânt, numite şi valuri de oscilaţie, mai au importanţă şi valurile de translaţie, solitare, provocate de cutremure, alunecări şi erupţii submarine sau de prăbuşirea unor blocuri masive de gheaţă. Acestea se propagă pe distanţe mari, cu viteze de mai multe sute de km/h, au înălţimi de 25-30 m, lungimi de câteva sute de metri şi provoacă dezastre la atingerea ţărmului. Acţiunea valurilor depinde de adâncimea apei şi de forma ţărmului; ea este deosebit de intensă la ţărmurile înalte cu ape adânci şi redusă la cele joase, cu plaje.

[modifică] Curenţi

Curenţii litorali sunt deplasări ale maselor de apă marină (oceanică) determinate de vânturile regulate, de diferenţele de nivel, temperatură, salinitate, maree. Traseul lor este influenţat de:

• mişcarea de rotaţie a Pământului (apariţia forţei Coriolis),
• forţa de frecare (determină scăderea vitezei o dată cu adâncimea),
• configuraţia bazinelor oceanice şi
• morfologia reliefului submarin.

Importanta curenţilor litorali pentru morfologie este redusă numai la fâşiile unde traseele se apropie de linia ţărmului. Aici acţionează cu precădere curenţi cu caracter local. După efectul şi forma lor, aceştia sunt de mai multe feluri, dar toţi sunt provocaţi de valuri şi de maree.

Curenţii de valuri pot fi:

• curenţi de derivă litorală, determinaţi de valurile cu direcţie oblică faţă de ţărm şi care merg paralel cu acesta;
• curenţi de întoarcere pe la fund şi
• curenţi de întoarcere pe la suprafaţă.

Primii deplasează nisipul şi chiar materialele grosiere în lungul litoralului, în timp ce ultimii le împing către largul mării.

Curenţii de descărcare sunt activi în unele strâmtori, fiind determinaţi de diferenţa de nivel dintre două bazine. Ex. între Marea Baltică şi Marea Nordului, între Marea Neagră şi Marea Egee.

Curenţii de turbiditate sunt specifici părţii inferioare domeniului litoral şi mai ales domeniului submarin propriu-zis. Reprezintă deplasări rapide de apă, încărcată cu multe sedimente, provocate de cutremure, de supraîncărcarea pantelor cu aluviuni fluviatile.

[modifică] Maree

Mareele reprezintă oscilaţii ale nivelului apei mării, cauzate de acţiunea simultană, combinată a forţelor de atracţie ale Pământului, Lunii şi Soarelui şi a forţei centrifuge datorata rotaţiei Pământului. Mareele se concretizează in creşteri ale nivelului oceanelor şi mărilor (înaintare peste uscat) – flux, respectiv în coborâri şi retrageri de pe uscat ale apelor – reflux.

Creşterile de nivel oscilează între câţiva cm şi 3-4 m, însă topografia litoralului poate favoriza amplitudini mult mai mari ( în Bay of Fundy - Canada 19,6 m; în Golful Arabiei 13 m; în golful Mezen 12m;)

La flux se produc acumulări sub formă de bancuri submerse. La reflux nivelul apei coboară, eroziunea devine predominantă, antrenând spre larg aluviunile aduse de râuri, dar şi pe cele aflate pe platforma litorală. La ţărmurile unde mareele sunt foarte puternice, gurile de vărsare ale fluviilor sunt mult lărgite prin eroziune. Aceasta se realizează atât la flux cât şi la reflux. Forma rezultată de „pâlnie” a gurii de vărsare poartă numele de [[estuar]] (Tamisa, Sena, Elba, Sf. Laurenţiu).

[modifică] Procese cu rol secundar

Procesele cu rol secundar însoţesc acţiunea apei marine.

[modifică] Procese mecanice

Procesele mecanice au o largă desfăşurare pe ţărmurile înalte şi se manifestă prin alunecări, prăbuşiri, sufoziune. Ele sunt intensificate de acţiunea valurilor şi curenţilor.

[modifică] Procese fizico-chimice

Procesele fizico-chimice sunt legate fie de acţiunea ceţii şi a picăturilor de apă rezultate din spargerea valurilor, fie de aceea a apei de mare. Sunt frecvente alterarea rapidă a mineralelor bogate în fier (augit, biotit, olivina, amfiboli), dizolvarea rocilor carstice şi dezagregarea produsă prin cristalizarea clorurii de sodiu în fisuri. Rezultă cavităţi şi lapiezuri de dimensiuni variabile, nisip şi blocuri de dezagregare.

[modifică] Procese biologice

Procesele determinate de acţiuni biologice se desfăşoară în partea inferioară a domeniului litoral şi se referă la perforarea rocilor de către moluşte, arici de mare, microorganisme prin secreţii acide, rezultatul fiind numeroase alveole, scobituri, galerii de câţiva mm până la câţiva cm. Algele pot ajunge la o asemenea abundenţă, încât frânează acţiunea valurilor, diminuând eroziunea.

[modifică] Formele reliefului litoral

[modifică] Faleza şi platforma de abraziune

Faleza reprezintă un abrupt, cu o pantă cuprinsă între 30º şi 90º, cu înălţimi variabile, ce se desfăşoară la contactul dintre uscat şi mare. Baza ei se continuă submarin, printr-o suprafaţă puţin înclinată, numită platformă de abraziune. Faleza şi suprafeţele de abraziune sunt rezultatul acţiunii mecanice a mării, mai ales prin bombardarea la bază a abrupturilor cu galeţi (pietrişuri rotunjite). Aici apar firide (scobituri), care duc la prăbuşirea stratelor de deasupra. Materialele prăbuşite sunt înlăturate de valuri, abruptul fiind supus din nou acţiunii lor. Are loc retragerea falezei şi lărgirea platformei de abraziune. Pe măsura retragerii falezei, creşte lungimea pantei de abraziune, iar valurile se sparg cu timpul la o distanţă tot mai mare de firidă. Abraziunea se reduce, procesul de formare a firidei încetează iar faleza nu se mai retrage.

După stadiul de evoluţie se pot deosebi:

• faleze funcţionale sau în retragere şi
• faleze nonfuncţionale. Acestea din urma la rândul lor pot fi:

• faleze stabilizate (ajunse la echilibru) şi
• faleze moarte (rămase suspendate pe continent în urma regresiunii marine.

Se mai disting

• faleze false, adică ţărmuri abrupte a căror formă nu este legată direct de acţiunea mării, ci de rocă, de structură, tectonică; între acestea, falezele tectonice apar mai evidente, fiind lipsite de platforma de abraziune.

[modifică] Plaja şi dunele litorale

Plaja reprezintă fâşia inundabilă din cadrul domeniului litoral, caracterizată prin acumulări de nisip, pietriş şi cochilii. La ţărmurile cu faleză, aceasta este redusă sau lipseşte, pe când la ţărmurile joase ea este dezvoltată. În cadrul plajei se pot distinge trei sectoare:

• plaja înaltă (deasupra limitei superioare a fluxului, fiind acoperită numai la furtună);
• plaja propriu-zisă şi
• plaja submarină (acoperită permanent cu apă).

Microformele specifice plajei se remarcă prin mobilitate:

• festoanele create de valuri pe ultimele două sectoare ale plajei, reprezintă mici ondulări.
• bancurile şi cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, desfăşurate în cadrul plajei submarine.

Dezvoltarea lor este legată de adâncimea redusă a apei, de o bogată alimentare cu materiale fluviatile, sau de extinderea unor depozite submarine de nisipuri. Sunt formate prin acţiunea valurilor şi a curentului de derivă litoral care, la adâncimi mici, pierd din energie şi abandonează materialele pe care le transportă.

Bancurile submerse constituie forma iniţială de construcţie. Prin înălţare şi emersie (ieşire la suprafaţă-exondare a unor părţi ale scoarţei terestre) rezulta grindurile. Prin alungire se formează cordoanele litorale, care după forma şi poziţie pot fi:

• săgeţi (foarte alungite şi înguste),
• perisipuri sau bare (când închid gura unui golf, estuar sau lagună).

Laguna este o întindere de apă marină, de mică adâncime, care este separată de mare (ocean) printr-un cordon litoral, comunicând cu marea printr-o portiţă (strâmtoare) îngustă (ex. laguna Razelm-Sinoie comunică cu marea prin strâmtorile Gura Portiţei şi Periboina).

Limanele sunt lacuri dezvoltate pe cursul inferior al unor râuri, în spatele cordoanelor de nisip realizate de către curenţii litorali – limane fluviomarine.

În unele cazuri, cordoanele fac legătura între ţărm şi o insulă din apropiere; acestea se numesc tombolo.

Dunele litorale sunt acumulări de nisip marin, în special pe plaja superioară, datorate acţiunii vânturilor asupra materialelor aduse de mare. Apar asimetrice, perpendiculare pe direcţia vântului, dispuse în şiruri longitudinale aproape paralele, sau cu aspect de mici barcane (în regiunile litorale aride).

[modifică] Estuarele şi deltele

Estuarele şi deltele reprezintă forme de vărsare ale fluviilor în mare.

Estuarele reprezintă guri de vărsare sub formă de pâlnie, ale fluviilor ce debuşează în mări cu flux şi reflux puternic, capabile să transporte în larg aluviunile cărate de fluviu. Fluxul înaintează uneori adânc în interiorul continentelor (1500 km la Amazon, 500 km la Sf. Laurenţiu, 200 km la Rio de la Plata, 144 km la Sena). Pătrunderea apelor sărate marine determină ridicarea nivelului apelor fluviului, curentul fluviatil este diminuat şi se produce o decantare a sedimentelor în suspensie. La reflux acţiunea mării şi a râului se însumează, formând un puternic curent de descărcare, care înlătură materialele depuse în timpul fluxului.

Deltele sunt forme de relief de acumulare, formate la gurile de vărsare ale marilor fluvii; sunt alcătuite dintr-un ansamblu de grinduri, canale, lacuri. Trăsătura cea mai importantă o reprezintă înaintarea uscatului în mare. Apariţia şi înaintarea deltei este legată de îmbinarea mai multor condiţii:

• 1. volum mare de materiale, ce nu pot fi îndepărtate de curenţi;
• 2. lipsa sau slaba acţiune a mareelor;
• 3. adâncimea redusă a mării în zona respectivă.

În acest complex de împrejurări are loc îmbinarea acţiunii a doi agenţi principali – fluviul şi marea – la care se adaugă vântul şi chiar omul.

Micşorarea bruscă a vitezei apei la gura de vărsare determină acumularea de materiale, în urma căreia se realizează o micşorare a pantei, împărţirea ulterioară în braţe, apoi micşorarea ritmului înaintării frontale, paralel cu creşterea în înălţime. O parte din materialele ce ulterior ajungeau în largul mării, sunt depuse în bancuri în imediata apropiere a gurilor şi în lungul braţelor, formând grinduri longitudinale.

Deltele se dezvoltă rapid când cantitatea de materiale aduse de fluviu este foarte mare, depăşind cu mult puterea de împrăştiere şi eroziune a mării. Un oarecare rol în formarea deltelor îl are şi vântul. El acţionează prin deplasarea maselor de nisip de pe grinduri, contribuind la colmatarea mlaştinilor, braţelor, lacurilor. De asemenea, o serie de operaţiuni efectuate de om (dragaj, diguri, consolidarea grindurilor, desecări, desalinizări) modifică într-o anumită măsură ritmul proceselor.

In ceea ce priveşte fizionomia generală a deltelor, ele apar ca nişte câmpii, în bună parte submerse, din care se ridică grinduri longitudinale şi transversale, ce închid între ele lacuri, bălţi, mlaştini. Pe grindurile mai înalte şi extinse se dezvoltă dune.

[modifică] Tipuri de delte

Delte triunghiulare (tip Tibru) sunt cele mai simple, fiind formate prin aluvionarea efectuată de un singur braţ, care varsă cea mai mare cantitate de apă şi aluviuni în mare; celelalte braţe au rol secundar. Acest tip constituie o fază de început, când raportul dintre forţa râului şi cea a mării înclina spre primul.

Delte lobate (tip Dunăre) sunt cele mai frecvente, remarcându-se printr-o înaintare rapidă pe 2-3 braţe principale, datorită abundenţei de aluviuni. Importanţa şi locul braţelor se modifică în timp. Se întâlnesc la Rin, Ron, Rio Parana.

Delte digitate (tip Mississippi) se dezvoltă la unele fluvii, cu un aport extrem de mare de aluviuni vărsate pe foarte multe braţe, care impun înaintarea rapidă a fiecăruia; procesul se desfăşoară intens, depăşind ritmul construcţiilor marine (bancuri, cordoane).

Deltele barate (tip Nil) sunt delte cu aspect lobat, a căror dezvoltare este oprită, fie de către curenţii litorali, ce împrăştie toate aluviunile aduse de fluviu (deltă blocată) - Nilul, fie de atingerea unei zone adânci sau în curs de lăsare (deltă barată) – Gange, Irawadi.

[modifică] Terasele litorale

Zona litorală suferă în timp oscilaţii determinate fie de mişcări ale uscatului, fie de mişcările eustatice (mişcări ale nivelului apelor şi oceanelor, cauzate de variaţiile climatice globale:

• eustatism negativ – nivelul oceanului coboară, rezultând regresiuni;
• eustatism pozitiv – nivelul se ridică producând transgresiuni).

În cazul ridicării uscatului sau al eustatismului negativ, faleza, plaja şi o parte din platforma de abraziune rămân suspendate faţă de noul nivel al mării, formând o terasă marină. Aşa de ex., în timpul cuaternarului, nivelul Oceanului Planetar a suferit oscilaţii importante, ce au dus la crearea unui sistem de terase marine.

După geneză şi structură, ele pot fi împărţite în:

• terase de acumulare,
• terase de abraziune (în rocă) şi
• terase mixte.

Mai cunoscute in literatură sunt cele de pe ţărmul Mediteranei şi Atlanticului.

[modifică] Construcţiile coraligene

În regiunile calde, între paralelele de 30º, în mările calde (peste 20º), cu mare transparenţă, cu salinitate în general ridicată şi adâncime redusă (40-60m), o serie de organisme şi în primul rând coralii, creează un ansamblu de construcţii calcaroase, ale căror dimensiuni depăşesc uneori câţiva kilometri. Formele la care dau naştere sunt variate şi poartă denumiri diferite.

Atolii sunt insule coraligene cu aspect de inel, cu un diametru ce poate depăşi 60 km, care înconjoară o lagună cu adâncime redusă. Cei mai tipici atoli se găsesc în Oceanul Indian şi Oceanul Pacific.

Recifele barieră sunt tot construcţii coraligene, care închid în interiorul lor una sau mai multe insule necoraligene. Cel mai cunoscut recif barieră este în estul Queslandului (Australia).

[modifică] Tipuri de ţărmuri

[modifică] Ţărm submers

Ţărmul submers se caracterizează printr-un atac puternic al apei marine asupra falezei, datorită transgresiunii provocate de eustatismul pozitiv. Faleza se retrage destul de repede, platforma de abraziune căpătând extinderi tot mai mari. În înaintarea sa, apa mării pătrunde foarte adânc pe văi, iar ţărmul capătă contururi dintre cele mai festonate. Înaintarea mării pe continent nu se face la infinit, ea se opreşte o dată cu încetarea cauzei ce a produs-o, sau atunci când linia de ţărm a atins un lanţ muntos. În ambele situaţii, abraziunea şi acumularea încep acţiunea de îndreptare a ţărmului.

[modifică] Ţărm emers

Ţărmul emers ia naştere la regresiuni (eustatism negativ) şi se caracterizează printr-un contur regulat şi plaje extinse. Motivul este acela că, de sub apa mării iese la zi o parte din platforma de abraziune, care este foarte netedă. Când regresiunea încetează, linia de ţărm se stabilizează, valurile marine creează prin acumulări un cordon litoral în spatele căruia se instalează lagune şi mlaştini.

[modifică] Ţărm neutru

Ţărmul neutru este cel la care nivelul mării a staţionat mult timp şi a ajuns la o îndreptare a conturului. Toate ieşindurile au fost erodate mult şi unite între ele prin cordoane, în spatele cărora se găsesc lagune.

[modifică] Ţărmuri joase

Ţărmurile joase rezultă în două situaţii:

• - când marea înaintează peste o regiune de câmpie, sau
• - când marea se retrage de pe o platformă litorală întinsă.

În amândouă situaţiile, în dreptul liniei de ţărm uscatul este jos, iar configuraţia ţărmului este puţin sinuoasă. Prelungirea lor submersă se face prin platforme continentale dezvoltate. Falezele lipsesc sau sunt slab conturate. Acţiunea principală a valurilor, curenţilor şi mareelor se va axa pe dislocarea, transportul şi acumularea nisipurilor, algelor, cochiliilor. Ca urmare, aici vor domina formele de relief create prin acumulare.

Se deosebesc câteva tipuri de ţărmuri joase:

• Ţărmul cu lido sau cu cordoane litorale este un ţărm cu platformă litorală, pe care curenţii litorali au creat cordoane litorale (de regulă nelegate de ţărm) din mal sau nisip; separă o lagună de restul mării. Este întâlnit atât în regiunile cu tendinţă de emersiune cât şi în cele de submersiune, unde aportul fluviatil este abundent (N-V Mării Adriatice, estul Indiei, cea mai mare parte a ţărmului din jurul golfului Mexic).

• Ţărmul cu lagune – caracterul principal este dat de cordoanele de nisip ce închid complet sau aproape complet golfurile marine, formându-se lacuri numite lagune, cu dimensiuni uneori de câţiva zeci sau sute de kmp.

• Ţărmul cu limane – se formează în regiunile unde principala trăsătură este dată de sectoarele de limane formate în urma inundării gurilor de vărsare a râurilor şi a barării acestora prin săgeţi litorale (grind maritim sau perisip). Aceste ţărmuri sunt prezente la ţărmurile lipsite de maree sau unde acestea au o amplitudine redusă, iar râurile transportă puţine aluviuni.

• Ţărmul cu deltă - se formează la gura marilor fluvii, unde aluviunile nu sunt îndepărtate de valuri, maree şi curenţi, ci se depun, formând un relief de acumulare reprezentat printr-un ansamblu de grinduri, canale şi depresiuni umplute cu apă.

Ţărmul cu limane, lagune şi deltă este specific ţărmului de N-V al Mării Negre

• Ţărmul watt este reprezentat prin mlaştini şi bancuri de aluviuni (de regulă maluri şi nisipuri), invadate de vegetaţie hidrofilă. Se formează la mările cu platforme extinse şi de mică adâncime, unde fluxul şi refluxul se manifestă cu intensitate, iar râurile aduc materiale în cantităţi mari. În urma barării canalelor şi consolidării cordoanelor, suprafeţele ce erau periodic inundate devin emerse (exondate) putând fi luate în cultură. Este cazul Mării Nordului din Olanda şi din N-V Germaniei.

• Ţărmul aralin – descris la Marea Aral, apare în urma inundării unor regiuni joase cu relief eolian; micile depresiuni se transformă în golfuri, iar dunele în insule şi peninsule; specifică lor este evoluţia rapidă a formelor, în timpul furtunilor.

• Ţărmul cu skjärs numit şi ţărm de tip finlandez, datorita frecvenţei mari pe coastele Finlandei, este un ţărm cu forme glaciare. Regiunile joase - acoperite în pleistocen de masa de gheaţă a calotelor glaciare nordice şi pe care s-a dezvoltat un relief de acumulare morenic – prin inundare de către apele mării şi, ulterior, prin exondarea treptată în urma mişcărilor izostatice pozitive, dau o morfologie litorală aparte, cu aspecte diferite în funcţie de tipul de forme glaciare predominant. Pe coasta N-E a S.U.A. (Noua Anglie) morenele frontale paralele au închis lagune, drumlinurile (forma pozitivă de relief de origine glaciar-acumulativă de formă elipsoidală, constituită din material morenic depus în spatele morenei frontale) din faţa oraşului Boston au format insule şi peninsule, iar eskersurile (forme de relief reprezentând o îngrămădire de pietre sub formă de dig şerpuit, provenit din existenţa unui curs de apă inglaciar) evidenţiază proeminenţe. Situaţii asemănătoare sunt indicate in N Labradorului, în jurul Golfului Botnic (Suedia şi Finlanda), nordul Poloniei, Germaniei şi Danemarcei. Caracteristicile principale sunt date de numărul mare de insule, peninsule şi golfuri foarte neregulate.

In sudul Balticei (Germania şi Polonia) el prezintă un grad avansat de evoluţie; promontoriile sunt secţionate, evidenţiind faleze şi suprafeţe de abraziune, golfurile sunt aproape închise, urmele glaciare încep sa fie şterse, astfel încât se tinde spre o regularizare a lor. Ţărmurile câmpiilor din jurul bazinului polar arctic (climat periglaciar) se remarcă printr-o evoluţie aparte, impusă de regimul de revărsări puternice din perioada dezgheţurilor.

• Ţărmul cu mangrove se formează în regiunile tropicale, cu ţărmuri mlăştinoase, inundate în timpul fluxului. Diversele specii de arbori (Avicennia, Rhiziphora, Sonneratia), prin bogatul sistem de rădăcini şi ramuri, intensifică procesul de sedimentare al materialelor aduse de râuri şi curenţi. La mările închise şi la unele lacuri mari din zona temperată, stuful generează un proces analog.

• Ţărmul cu recifi de corali sunt frecvente în mările calde, unde se dezvoltă colonii de corali, ce creează recife, în interiorul cărora se creează un fel de lac numit lagon. Apar atât pe platforma continentală cu adâncimi reduse, cât şi pe vârfurile unor vulcani stinşi.

[modifică] Ţărmuri înalte

Ţărmurile înalte se axează pe zonele deluroase sau muntoase al căror profil abrupt se continuă subacvatic fie prin platforme de abraziune înguste, fie prin pante accentuate. Aspectul lor de amănunt (fragmentarea) este dictat de structură, tectonică, eroziune fluviatilă şi glaciară. Au rezultat în urma unor transgresiuni asupra acelor tipuri de relief, fiind în general forme de submersiune, cu excepţia unor porţiuni cu fiorduri, unde ridicarea eustatică postglaciară a fost însoţită de o mişcare izostatică pozitivă a uscatului. Este un tip de ţărm cu golfuri, capuri, peninsule şi insule. Procesul principal este abraziunea, care creează faleze şi platforme litorale. Se disting mai multe tipuri de ţărmuri înalte:

- ţărmul cu riass se caracterizează prin golfuri înguste şi ramificate (rezultate prin adâncirea unor văi în masive vechi, reînălţate, invadate apoi de mare), axate pe cursurile inferioare ale râurilor. Între ele rămân promontorii mult mai late, care reprezintă vechi interfluvii. Este specific masivelor muntoase vechi (hercinice) sau podişurilor uşor înălţate, alcătuite din roci rezistente la eroziune. O condiţie importantă este ca aici să se înregistreze maree. La flux cursul inferior al râurilor se transformă in golfuri înguste, încadrate de versanţi cu pante mari. La reflux se transformă in „pâraie” cu apă puţină, în faţa ţărmului apărând plaje, iar pe râuri lunci mlăştinoase, prin care meandrează albiile pâraielor.

- ţărmul cu fiorduri este specific regiunilor litorale înalte, care au fost afectate de gheţarii pleistoceni. În urma ridicării nivelului oceanului, sectorul inferior al văilor glaciare a fost invadat de apele acestuia. Ca urmare, apare un ţărm înalt, crestat, în care golfurile cele mai extinse se găsesc în lungul celor mai importante văi glaciare. Versaţii golfurilor au pante mari. Adâncimea fiordurilor este uneori foarte mare, depăşind în medie 200-300 m, ajungând chiar până la 1000 m (Stogne fiord, 1224 m). Se întâlnesc în Norvegia, Scoţia (se numesc firths şi sunt axate pe linii de fractură) America de Sud (Chile, Patagonia, Ţara Focului), vestul Groenlandei, nordul Labradorului, în Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă.

- ţărmul de tip dalmatic sau ţărmul cu structură longitudinală se întâlneşte pe litoralul estic al Mării Adriatice. A rezultat prin invadarea de către apele mării a unei regiuni formate din şiruri paralele de culmi (axate pe anticlinale) ce alternează cu văi şi depresiuni (dezvoltate pe sinclinale). Ca urmare, culmile au devenit insule, iar în lungul văilor şi depresiunilor s-au dezvoltat golfuri şi canale.

- ţărmul cu estuare este specific regiunilor unde râurile se varsă pe ţărmuri cu maree puternice – atunci refluxul transportă în larg toate aluviunile, nelăsând posibilitatea formării unei delte. Atât la flux, cât mai ales la reflux, malurile de la gura de vărsare a râului sunt erodate şi lărgite, formând o pâlnie numită estuar (ex. Sena, Tamisa, Elba). Estuarele pot să pătrundă adânc în continent (estuarul Senei are 114 km lungime, cel a fluviului Sf. Laurenţiu 500 km, iar estuarul Amazonului 1000 km).

- ţărmurile carstice sunt întâlnite în regiunea masivelor şi podişurilor calcaroase înalte. Au rezultat prin invadarea văilor şi depresiunilor carstice de către apele mari. Ca urmare a rezultat un ţărm crestat cu versanţi abrupţi, cu golfuri întortochiate, cu ape limpezi (lipsesc aluviunile).

- ţărmuri cu structură transversală numite şi ţărmuri de tip atlantic (A. Penck) sau ţărmuri cu anse (Emm. De Martonne). Sunt frecvente în locurile unde linia de ţărm intersectează perpendicular principalele linii structurale (cute, falii). Caracteristice sunt golfurile foarte largi, arcuite, despărţite de capuri ascuţite către mare. Golfurile corespund sinclinalelor (coasta atlantică a Marocului) sau unor compartimente coborâte, pe linii de falii perpendiculare pe ţărm (Noua Zeelandă, NV Scoţiei, NE SUA). În Irlanda şi în vestul insulei Bretagne, cu o structură appalasiană, benzile orientate transversal au permis apariţia acestui tip de ţărm. Caracteristica principală a ţărmurilor transversale o constituie evoluţia rapidă, atât a sectoarelor de golfuri, prin transformarea lor în lagune, sau prin dezvoltarea deltelor (ţărmul vestic al Asiei Mici), cât şi a promontoriilor, prin formarea falezelor şi suprafeţelor de abraziune.

- ţărmul vulcanic este legat de erupţiile vulcanice, de insulele cu aceaşi origine. Se disting două situaţii:

• ţărmuri circulare sau cu lobi mari, lipsite iniţial de faleze, în special la vulcani bazaltici cu conuri bine evidenţiate şi
• ţărmurile caldeirelor cu pereţi interni verticali.

Evoluţia ulterioară a lor este în funcţie de tipul de rocă (foarte rapidă în cenuşe şi tufuri, dar mai înceată în bazalte); apar faleze, mici platforme de abraziune pe care se pot instala corali, iar în final se ajunge la distrugerea conului.