Manifestul de unire cu Biserica Romei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Actul numit Manifestul de unire este format din trei file (şase pagini), primele două formate dintre-o coală unică îndoită în două iar a treia filă lipită ulterior. Formularea documetului este:

1) Pagina întâi:

"Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor rumâneşti dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Ţărăi Ardealului. Cercând noi schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi nieperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască şi ne mărturisim a fi mădularele ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră şi cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

Însă într-acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştrii) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinţii sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie."

2) Pagina a doua, în latină:

Textul, care ar fi trebuit să fie o traducere a celui românesc, are o serie de afirmaţii suplimentare. Se spune că unirea se face din insuflare dumnezeiască şi, mai mult, primind, mărturisind şi crezând toate câte le mărturiseşte ea (Roma), dar mai ales cele patru puncte în care ştiam că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul decret şi în diploma prea sfintei sale maiestăţi.

3) Paginile 3-5:

Cuprind semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 peceţi şi transcrierea în latineşte a numelui şi sediului.

4) Pagina 5, după ultimele semnături protopopeşti:

"Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri mai sus, cum toată legea noastră , slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Athanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbutăluiască" şi o pecete ce acoperă două litere din penultimul rând. Acest text este adăugat de Atanasie Anghel, conform expertizei grafologice, dar fără semnătura acestuia! (ceea ce face actul nul de drept!)

5) Pagina 6 - nescrisă.

Actul respectiv se găseşte în fondurile Academiei Române. În opinia istoricilor obiectivi - fie ei greco-catolici sau de altă credinţă - actul este evocat drept "un fals evident".

Originalul actului a stat ascuns multă vreme, fiind găsit abia la sfârşitul secolului XIX de marele istoric greco-catolic Nicolae Densuşianu care l-a declarat:

"o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba Iulia".

Printre motivele care au determinat pe toţi istoricii serioşi să recunoască falsitatea acestui act sunt: diferenţele radicale între textul românesc şi textul latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nici o abdicare canonică "din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului"; textul latinesc prezintă o unire totală); menţionarea în documentul latinesc a diplomei leopoldine dată în 16/28 februarie 1699, deci la câteva luni după pretinsul sinod; lipsa semnăturii mitropolitului, fără care actul este lovit de nulitate dintru început; nemenţionarea aşa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenţionarea aşa-zisului sinod nici în plângerile şi nici în răspunsurile din corespondenţa purtată de ortodocşi cu autorităţile în anii 1698-1711; nerespectarea normelor procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un spaţiu, de semnătura mitropolitului şi alături a secretarului, cu peceţile acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanţei protopopiei; niciuna din aceste reguli nu este respectată).

De asemenea, aşa cum arată şi I. Lupaş, în 15 iunie 1700 Mitropolia ortodoxă de Alba Iulia, păstorită de Atanasie Anghel (deci încă mitropolit ortodox) primeşte de la Constantin Brâncoveanu un sprijin de 6000 galbeni pe an şi moşia Merişanilor. Ajutorul va fi retras după uniaţia din 1701.

Nicolae Densuşianu, Silviu Dragomir şi alţi istorici au concluzionat că este vorba de un act fals, realizat de iezuiţi prin strângerea de semnături de la protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la început ultima, iar ulterior trecută în faţă şi completată cu declaraţia de unire.

În fapt, actul în speţă a fost realizat abia în 1701 când Atanasie Anghel, chemat la Viena (după nenumărate persecuţii suferite în Transilvania), a fost pus să aleagă între închisoarea pe viaţă pentru 22 de acuzaţii (exact numărul articolelor din mărturisirea de credinţă semnată de acesta la hirotonire) şi respectiv unirea cu Roma. Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească faţă de tentativele de catolicizare, alege să îşi schimbe religia. El se leapădă oficial şi ceremonial de Ortodoxie. Este apoi "rehirotonit" întâi preot iar apoi episcop romano-catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la Romano-catolicism rudele i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincţie pentru "meritele sale înalte şi speciale" şi un salariu anual de 4.000 de florini. Cu această ocazie a fost realizat şi actul, prin colaborarea unor protopopi apostaţi, completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după semnături, dar pecetluit!) şi datat apoi... 1698, pentru a justifica o serie de declaraţii false ale iezuiţilor în faţa Dietei şi a Curţii de la Viena. Merită notat că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel:

"Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri [deci actul fusese făcut de alţii, nu de Atansie şi cei din preajma lui şi nu cu colaborarea lui] mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră."

Se observă şi aici ca şi în celelalte texte româneşti ale documentului analizat că singura unire menţionată constă într-o simplă recunoaştere a papei ca patriarh, fără drept de intervenţie de orice natură în Biserica românească din Transilvania. El urma doar să hirotonească pe mitropolitul ales de români. Nici măcar cele patru puncte florentine nu sunt acceptate de români, chiar şi în 1701, când se realizează de fapt actul antedatat. Se vede astfel limpede şi că "unirea" s-a făcut cu forţa, de vreme ce chiar şi după cele petrecute la Viena Atanasie Anghel nu semnează actul în latină şi nici măcar pe cel românesc.