Leşu, Bistriţa-Năsăud

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comuna Leşu

[[Imagine:|80px|Stemă]]
Judeţ	Bistriţa-Năsăud
Atestare
Primar	Nicolae Lupşan, , din [[|]]
Suprafaţă	km²
Populaţie ([[|]])	3.003
Densitate	loc./km²
Amplasare
Sate
Cod poştal	{{{cod-poştal}}}
Sit web	ro [ ]
{{{note}}}

Leşu este o comună în judeţul Bistriţa-Năsăud, Transilvania, România. Se află în partea de nord-est a judeţului şi se compune din satele Leşu-sat şi Lunca Leşului. Populaţia comunei era în 2002 de 3003 locuitori.

Cuprins 1 Date geografice 1.1 Ape 1.2 Clima 2 Repere istorice 3 Şcoala 4 Biserica 4.1 Identitatea religioasă 4.2 Lăcaşe de cult 5 Cultură şi tradiţie 5.1 Căminul cultural 5.2 Corul 5.3 Trişcaşii (trişca-fluier) 5.3.1 Jocul 5.4 Obiceiuri 5.4.1 Şezătoarea 5.4.2 Claca 6 Bibliografie 7 Legături externe

[modifică] Date geografice

Comuna Leşu este situată la poalele munţilor Bîrgăului. Gospodăriile sunt dispuse pe Valea Leşului (afluent al Ivei) şi pe cele ale afluenţilor săi, precum şi pe dealurile din bazinul Leşului.

Distanţa de la centrul de comună până la cel mai apropiat oraş - Sangeorz-Bai - este de 17 km, până la oraşul Năsăud este de 35 km, iar până la reşedinţa de judeţ - municipiul Bistriţa - este de 60 km. Cea mai apropiată gară CFR este halta Leşu Ilvei (5 km); gara Ilva Mica (cu oprire pentru trenurile accelerat) este la o distanţă de 10 km. Singura cale de acces spre comună este drumul judeţean 172C - drum pietruit, nemodernizat. Din centrul de comună până în satul Lunca Leşului este o distanţă de peste 10 km.

Comuna Leşu se învecinează cu localităţile Ilva Mică, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Lunca Ilvei, Tiha Bârgăului şi Prundu Bârgăului.

Relieful comunei este deosebit de variat şi frământat. El cuprinde văi, lunci şi munţi şi se situează în cazul dealurilor de la 700-1200 m. până la 1612 m., cât are vârful muntelui Heniu, cel mai înalt din Munţii Bârgăului.

Luncile Leşului sunt: lunca Blidarului şi lunca Husadişului. Dealurile care înconjoară vatra satului poartă denumiri interesante, iar zona montană este reprezentată de: Heniu, Muncelul, Arandaşul, Măgura Neagra şi vârful Măgurii. Aceştia sunt acoperiţi cu păduri de conifere şi foioase, în care găsesc condiţii favorabile de existenţă ursul, lupul, cerbul, căprioara, vulpea, jderul, viezurele, cocoşul de munte.

[modifică] Ape

Cea mai importantă este Valea Leşului. Ea izvorăşte din munţii Bârgăului şi culege, până la vărsarea ei în Valea Ilvei -la rândul ei, singurul afluent al Someşului Mare, de pe partea stangă - un număr însemnat de afluenti. Aceasta reţea cuprinde: pe partea stângă: Grozavul, pârâul Bondarului, pârâul Huhului, Valea Glodului, Valea Porcului, Valea lerboşelii, şi Valea lerboasei, Valea Colibilor, Leştiorul, Valea Largă şi Valea Cusăriţa. Pe partea dreaptă: pârâul Salhoşelii, pârâul Ungurului, Tisa, Valea Măgurii, pârâul Horghii, Valea Boului, Valea lui Samson, Valea Seciului, Blidarul, Blidărelul, Blidirelul, pârâul Pârului şi Valea Runcului.

Debitul maxim are loc în lunile martie-mai, ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor, iar cel minim, în cursul lunilor de vară, mai ales a verilor secetoase când apele scad considerabil.

Debite foarte mari sau foarte mici ale apelor din judet s-au înregistrat în: luna aprilie 1913, aprilie 1932, iulie 1933, februarie 1958, mai 1970 şi aprilie 1974. Atunci văile şi pâraiele Leşului au înregistrat niveluri record producându-se mari pagube drumurilor. căii ferate forestiere şi gospodăriilor oamenilor. De pe urma acestor grave distrugeri, circulatia trenului forestier a încetat definitiv, repararea terasamentului avariat necesitând mari sume de bani, care din raţiuni economice şi financiare, n-au fost alocate.

[modifică] Clima

Fiind înconjurat din toate părţile de munţi şi dealuri impadurite, temperatura, vânturile şi ploile ce se produc în comuna Leşu, sunt în bună parte determinate de cauze locale.

Dupa cum afirma Ion I. Degica, in teza sa de doctorat elaborata in 1935, precipitaţiile atmosferice variaza intre 712-780 mm. Plouă mai ales primăvara şi la sfârşitul toamnei. Primăvara e relativ lungă, răcoroasă şi ploioasă. Vara este scurtă şi nu prea caldă, căldura cea mai mare în regiune ajungând la +32°C - +34°C. Toamna este rece şi ploioasă, ceea ce impiedică în mare măsură recoltarea grâului şi uneori chiar a porumbului. Zăpada cade la sfârşitul lui octombrie şi iarna temperatura ajunge până la -26°C - -30°C.

Temperatura medie a anului este de +6°- +8°C. De atunci, aşa cum se poate constata, s-au produs o serie de modificări şi în clima aşezării leşene care au ca tendinţă o creştere a temperaturii aerului şi o scădere a volumului de precipitaţii, cauzate în bună măsură de reducerea suprafeţelor împadurite. ^{[necesită citare]}

Ca şi în zonele învecinate, în zona montană se etajează, începând de jos, soluri brune acide, soluri brune podgorice şi podgoluri la care se adaugă roci vulcanice, andosolurile. Solurile aluvionale sunt răspândite doar în lunca îngusta a aşezării. Domină deci solurile podgolice şi argiloase. Din acest motiv în comuna Leşu, vegetaţia de bază o reprezintă pădurile de foioase şi răşinoase, ierburile montane şi păşunile care sunt de o calitate superioară, fapt ce determină preocuparea principală a leşenilor, din vechime până astăzi: creşterea animalelor.

Plantele cultivate: cartoful, ovăzul şi pe suprafeţe mici, porumbul, grâul, orzul, legumele, pomii fructiferi.

[modifică] Repere istorice

Despre localitatea Leşu se pomeneşte pentru prima dată, după cum afirma profesorul Anton Coşbuc, unul din fiii de seamă ai acestei aşezări, în studiul său intitulat "Obârşia satului Leşu", la începutul sec. al XVII-lea. Este vorba despre catastifele de dare ale oraşului Bistriţa pe anul 1603, în care găsim consemnat şi numele satului Leşu. Au existat în decursul timpului şi alte puncte de vedere cu privire la vechimea satului Leşu.

Astfel, preotul Anton Mălai, într-o descriere a parohiei Leşu, din 3 octombrie 1853, a stabilit iniţial că aşezarea ar exista din 1561, ca apoi să reconsidere această dată şi să precizeze că anul de înfiinţare a localităţii ar fi fost 1621. Îndreptarea e o dovadă că preotul A. Mălai a stabilit vechimea satului nu întemeiat pe vreo consemnare mai veche, ci în baza unor deducţii personale care i-au îngăduit să ezite între cele două date, oprindu-se totuşi asupra celei din urmă, care i se părea mai bună. ^{[necesită citare]}

Mai târziu, la 1869, preotul Ioan Chita fixează ca dată a întemeierii Leşului anul 1624. Diferenţa dintre aceşti ani s-ar putea explica printr-o greşeală de calcul sau de transcriere, sau poate chiar prin tendinţa de originalitate care se resimte la toate cronicile săteşti. Oricare ar fi însă explicarea acestor nepotriviri cronologice, întemeierea Leşului trebuie pusă mult înainte de anul 1620.

Potrivit unei schiţe istorice, scrisă de un necunoscut între 1840-1857, Satul Leşu s-a întemeiat... de către leşi. Atunci au venit cinci familii din ţara leşească care au rămas cu acelaşi nume până în ziua de azi: Moţ, Hurdiş, Todica, Varvarii şi Constantin. Mai târziu au mai venit trei familii: Solcan, venită din Solcaz, Gălăneşti din Jacova şi Todicanii din Todasca. ^{[necesită citare]}

Într-o însemnare mult mai târzie a învăţătorului Samson Leonte, se zice că s-au aşezat mai întâi şapte ruşi, veniţi din Galiţia (ţara leşească), cu capre şi aflând lunca frumoasă, cu codrii seculari, neatinşi de secure, ba nici de picior omenesc, apoi făcând oarece poiană prin tăierea pădurii spre nutrirea caprelor, s-a format comuna Leş, după numele leşilor, care mai târziu au dispărut, formându-se comuna prin emigrare mai mult de prin sate bucovinene şi ardelene, aflând bune mijloace de trai în creşterea vitelor, căci trăiau numai cu lăptării şi carne, vânat de soi, ba şi bouri (zimbri), peşti în abundenţă (între alţii păstrăvi şi lipeni mai mulţi). ^{[necesită citare]}

Profesorul Anton Coşbuc, care s-a referit în lucrarea sa la obârşia satului Leşu a analizat din mai multe puncte de vedere variantele arătate mai sus, fiind de părere că există câteva motive serioase ce fac ca tradiţia potrivit căreia Leşu a fost înfiinţat de leşi să nu aibă un substrat real, deoarece această tradiţie este foarte puţin cunoscută; abia câţiva bătrâni ştiutori de carte mi-au povestit despre cei şapte leşi veniţi din Galiţia. În schimb, este foarte răspândită credinţa că Leşu a fost întemeiat de ruşi. După unii, aceştia au venit din Bucovina şi şi-au aşezat turmele lor în stânga văii unde sunt astăzi grădinile Arteneştilor; după alţii, ruşii au fost din Ilva Mică şi au venit pe Valea Leşului «a peşti» oprindu-se la Pietroasa (loc în apropierea văii la vreo 7 km. din sus de sat), unde şi-au ridicat colibe. ^{[necesită citare]} Anton Cosbuc constată în perioada interbelică faptul că popularitatea acestor legende este atestată doar la bătrânii cu un nivel cultural ridicat, ceea ce îl face să creadă că legenda întemeierii satului de "pionieri" leşi sau ruşi este rodul elaborării unor texte precum cele citate mai sus, în secolul al XIX-lea, care explicau simplist originea satului şi a locuitorilor săi. Atribuirea originii slave pentru cei dintâi locuitori ai satului s-ar explica prin ignoranţa celor care au elaborat legendele secolului al XIX-lea, mai precis incercării de a justifica prezenţa cărţilor "ruseşti" în patrimoniul bisericii din Leşu. Respectivele cărţi "ruseşti" nu sunt însă altceva decât manuscrise şi cărti redactate în limba slavonă, limba de cult în Biserica Ortodoxă din Transilvania, până în secolul al XVIII-lea. Această limbă le era deja străină celor care au încercat să realizeze schiţe istorice despre întemeierea Leşului în secolul al XIX-lea şi de aici până la explicarea prezenţei acestor texte în patrimoniul Bisericii din Leşu prin crearea legendei despre leşii sau ruşii întemeietori pasul a fost uşor de făcut. Potrivit altei variante cei dintâi locuitori au fost din Sângeorz (azi oraşul Sângeorz Băi). Mai există o schiţă istorică a comunei Leşu, scrisă tot de un necunoscut între 1857-1871, în care se spune că Leşu s-a format din mijlocul românilor din Ilva Mică.

Cea mai plauzibilă explicaţie a formării noului nucleu de locuire pe Valea Lesului pare a fi aceea care priveşte înfiinţarea noului sat ca rezultat al emigrării unor locuitori din bazinul superior al Someşului Mare înspre locuri mai ferite, cum oferea Valea Leşului, într-un context politic sau economic care ar fi impus o asemenea mişcare de populaţie. Nu trebuie însă neglijat nici aportul de populaţie dinspre Bucovina.

În legătură cu atribuirea denumirii comunei Leşu, au circulat şi unele legende. Una din ele spune: „Când era Ştefan cel Mare vodă peste Ţara Moldovei, vineau pizmaşii roi-roi asupra lui, căci îl duşmăneau văzându-i vitejia. Ştefan, care şi ziua şi noaptea era cu ochii în patru, cum da de veste că vin pizmaşii din o parte ori din alta, le ieşea în cale şi ţi-i snopea, de le trecea pofta de-a mai veni în Ţara Moldovei. Se întâmplă însă că odată, pe când Ştefan era dus la vânătoare, după un cerb, despre care se spunea că e năzdrăvan, tăbărâseră în ţară o mulţime de leşi, prădând şi omorând tot ce le venea în cale. Ştefan, prinzând de veste, le ieşi în cale, dar văzându-i că-s şi de zece ori mai mulţi decât ai lui, îi lăsă ca să-şi facă voia prin ţară, iar el se retrase în munţi, cu toate bogăţiile ţării, unde înmulţindu-şi armata, aşteptă un timp bine venit, ca să-i poată lua la răfuială. Aşa şi făcu. Leşii, văzând că Ştefan nu-i ca-n palmă, îl căutară până ce au dat de veste că-i ascuns în munţii Ardealului. Se luară deci după urmele lui şi-l aflară din sus de Câmpulung lucrând la o biserică. Crezând că Ştefan nu prea are oameni se luară după el, dar mai mare le-a fost spaima că, pe când era să-l ajungă, se trezesc înconjuraţi jur împrejur de oameni de ai lui Ştefan. Se încinse o harţuială de credeai că piere lumea. Picau românii moldoveni, dar mai picau şi leşii, de era o vale de sânge. Românii îi omorâră până la unul, iar drept pomenire că şi ăst neam a umblat pe aceste locuri, Ştefan făcu un sat la care îi puse numele Leşu." ^{[necesită citare]}

Fireşte în cunoaşterea originii, vechimii şi denumirii unei aşezări umane, un loc important îl ocupă şi toponimia aşezării. În această privinţă o contribuţie de seamă a adus-o prof. Nicolae Drăganu, în lucrarea sa intitulată "Toponimie şi istorie", care în ceea ce priveşte explicarea etimologică a Leşului (apă şi sat), socoate că aceasta „este deosebit de grea din pricină că pot fi socotite la fel de valabile, oricare din punctele de vedere adverse." ^{[necesită citare]} Autorul lucrării trece în revistă totuşi pe mai multe pagini numeroasele variante utilizate, în graba timpului, în diferite documente oficiale ori lucrări de specialitate, de la less (maghiara)- care înseamnă loc de pândă (pus in legatura cu sistemul de supraveghere a căilor de acces spre cetatea Rodnei), slavul les (aluniş) până la Leşi (poloni).

Etimologia aşezării de la poalele Heniului a preocupat şi pe alţi istorici şi oameni de litere din judeţ, cât şi pe autorităţi. Astfel, în 1923, autorităţile guvernamentale au solicitat organelor administrative din judeţele României să facă, unde era cazul, propuneri de schimbare a denumirii unor aşezări, în special din Transilvania, care fuseseră maghiarizate. Principiile care trebuiau avute în vedere erau următoarele: "Să se dea satelor foste româneşti sau în momentul de faţă româneşti numire română obişnuită sau vechea numire care se mai păstrează în amintirea bătrânilor pe hărţi vechi, sau în documente locale". ^{[necesită citare]} Formarea de nume cu totul noi era recomandată numai în cazuri extreme şi atunci numai cu asentimentul localnicilor. Comisia judeţeană constituită pentru a face propuneri în acest sens, formată din Virgil Şotropa, Nicolae Drăganu şi Iulian Marţian, a propus în cazul Leşului: primul să se cheme Leşeni, iar ceilalţi doi să se menţină denumirea de Leşu, care era de mult încetăţenită în memoria locuitorilor". Denumirea de Leşu a fost trecută şi pe hărţile judeţului şi ale ţării in 1923.

[modifică] Şcoala

Există două şcoli cu ciclul primar şi gimnazial, una în satul Leşu şi una în satul Lunca Leşului, şi o şcoală cu ciclul primar, în satul Lunca Leşului, cătun Valea Măgurii. Şcolile au 33 de cadre didactice: 33, din care: 16 educatoare şi învăţătoare, 17 profesori din care 11 calificaţi şi 6 cadre necalificate. Şcolile din Leşu-sat si Leşu Luncă sunt conduse de directorii Maria Suciu si Dorel Raus.

Numărul de elevi se ridică la 384, din care: 373 elevi la Şcoala Leşu şi Şcoala Lunca Leşului şi 11 elevi la Şcoala Valea Măgurii.

[modifică] Biserica

[modifică] Identitatea religioasă

Până în secolul al XVIII-lea locuitorii Leşului au fost ortodocşi. Ei se înşişi se declarau ortodocşi în 1761 în faţa comisiei care cerceta apartenenţa confesională a ardelenilor. (Vezi detalii în Istoria Parohiei)

La recensământul din 1930 a fost înregistrată următoarea structură confesională a populaţiei comunei Leşu:

• Greco-catolici: 1.787;
• Romano-catolici: 6;
• Mozaici: 16.

Total: 1.809.

La recensământul din 2002, a fost consemnată următoarea situaţie a populaţiei comunei Leşu, după religie:

• Ortodocşi: 2822;
• Romano-catolici: 2;
• Greco-catolici: 69;
• Penticostali: 50;
• Adventişti de ziua a şaptea: 44;
• Baptişti: 1;
• Nedeclaraţi: 1;
• Fără religie: 14

Populaţie totală: 3.003. ^{[necesită citare]}

[modifică] Lăcaşe de cult

În comuna Leşu există în prezent trei biserici:

• • biserica Sfinţii Cosma şi Damian din Leşu
  • biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Leşu
  • biserica greco-catolică din Lunca Leşului.

[modifică] Cultură şi tradiţie

[modifică] Căminul cultural

În toamna anului 1927, prin stăruinţa studenţimii din sat, cu sprijinul unor intelectuali şi plugari inimoşi din Leşu, a luat fiinţă căminul cultural, care încă de la început a purtat denumirea de Căminul cultural "Locotenent George Pop".

Activitatea căminului cultural se va dezvolta în anii următori, urmând tipul de activitate pe care a desfăşurat-o în comună colectivul de studenţi participanţi la studiul sociologic, sub conducerea profesorului [[[Dimitrie Gusti]]], în concepţia căruia căminul cultural trebuia să fie "locul de întâlnire a puterilor culturale ale unui sat, pentru aceasta el având nevoie ... de membri nu numai însufleţiţi ci şi în stare totodată să înţeleagă în adâncime şi să pună în practica de toate zilele programe răsărite din nevoile satului." ^{[necesită citare]}

Căminul cultural din Leşu a devenit locul de întâlnire a tuturor puterilor culturale din localitate, această instituţie în care practic s-a lucrat pe bază de voluntariat fiind cea care a organizat şi condus de aici înainte întreaga activitate din domeniu: dansuri, bibliotecă, cor, etc. Biblioteca a fost înfiinţată în acelaşi an cu căminul cultural. Cel care a sustinut cu ardoare infiinţarea si îmbogăţirea fondului de carte în perioada interbelică a fost Anton Cosbuc. În prezent în comuna Leşu, există 3 biblioteci. Biblioteca căminului cultural numără cca. 10.300 de volume, biblioteca din Şcoala Leşu-Sat are în patrimoniu peste 2200 volume şi biblioteca şcolii din Leşu-Luncă cu circa 1000 de volume.

[modifică] Corul

Mândria localităţii Leşul, o constituie corul şi trişcasii soliştii săi vocali şi instrumentali. În tradiţia muzicală a satului balade ca „Împărate ardeţi-ar scaunul la spate şi casele jumătate" care evocă suferinţele prin care a trecut satul în anii regimentului de graniţă când în luptele purtate de acesta pe câmpurile de bătălie ale Europei au murit nenumăraţi leşeni, ori „Colo-n sus pe munte verde" care aminteşte de vremurile grele ale unor invazii, transmiteau şi o fac şi astăzi din tată în fiu, sentimentele de durere, ale celor rămaşi acasă şi de blestem la adresa celor care le-au trimis feciorii şi soţii la război.

Prima formaţie corală despre care există informaţii în comuna Leşu datează din 1913, când dirijorul acesteia era ţăranul plugar Crăciun Băloi. Corul cânta atunci la unison cântece populare şi patriotice.

Prima perioadă mai rodnică pe care a cunoscut-o corul este cea din anii 1934-1935, când corul ţăranilor leşeni a obţinut locul I pe ţară la un concurs. Cu acea ocazie, coriştii din Leşu, dirijaţi de Florian Bădoiu au susţinut un concert în sala cinematografului „Aro" din Bucureşti.

În primăvara anului 1952 acelui an, trei profesori, culegători de cântece, de la conservatorul de muzică din Cluj: Tudor Jarda, Sigismund Toduţă şi Dorin Pop au poposit la Leşu. In primăvara anului următor Tudor Jarda a revenit la Leşu, cu gândul de a înfiinţa aici o formaţie corală care să pună în valoare talentul leşenilor şi dragostea lor de viaţă, de frumos precum şi comorile folclorice pe care localnicii le păstraseră atât de bine. În această acţiune Tudor Jarda a fost ajutat de un grup de localnici.

Localnici Aurel Pralea, Vasile Petri, Ecaterina Gagea, George Mihăese şi Maria Precup au fost doar o parte din cei care i-au însufleţit pe săteni, în colaborarea lor strânsă cu compozitorul Tudor Jarda. În scurtă vreme au devenit membrii ai formaţiei corale, în prima etapă, aproape 60 de persoane din cei mai buni cântăreţi ai satului; apoi în 1956, li s-au adăugat alţii. Deplasându-se de la Cluj la Leşu, Tudor Jarda, a reuşit în câteva luni să înfiinţeze o formaţie corală, care cânta pe 4 voci, lucrări pe care el însuşi le armonizase.

În repertoriul corului au fost introduse cântece care oglindeau specificul aşezării, viaţa şi ocupaţiile oamenilor, momente din istoria satului. Arta veche populară românească, cântecele şi strigăturile pline de umor şi satiră au fost principalele surse de inspiraţie pentru repertoriul de peste 40 de piese corale culese şi armonizate de profesorul clujean şi învăţate şi cântate de corişti. Tudor Jarda a promovat în repertoriul corului cântecul vesel de joc, satiric, foarte caracteristic din punct de vedere al coloritului local, naţional şi popular, creând lucrări de mare frumuseţe ca: "S-ar ţinea mândra de lume", "Cum nu-i badea pui de domn", "A găinii", "Mărita-m-aş mărita", "Cântecul ţapinarilor", "Dusu-s-a bădiţa dus", "Foaie verde de măr dulce", "Cuculeţ cucuţ bălan", "Mărită-te mândruliţă".

Unele cântece aveau şi solişti sau acompaniament instrumental. Astfel la piesa corală "S-ar ţinea mândra de lume" au fost solişti Ecaterina Gagea şi George Mihăese. La "Cântecul de nuntă", Maria Precup a fost soprană solo, iar George Mihăese a acompaniat cu un fluier de categoria a I-a. Piesele "Cuculeţ, cucuţ bălan" şi "Cântecul ţapinarilor" au fost cântate cu acompaniament de fluiere de categoria a II-a. Pentru obţinerea de performanţe, dirijorul şi compozitorul a urmărit ca interpretarea să fie cât mai originală şi să oglindească conţinutul poetic al textului; sunetele să fie exact intonate, frazarea bine conturată iar ritmul precis; accentele, mişcarea şi timbrul să fie puse de asemeni în slujba ilustrării imaginilor, mişcării şi acţiunilor conţinute în text.

În vara anului 1954, la numai un an de la înfiinţare, corul căminului cultural din Leşu a obţinut premiul I pe ţară şi titlul de laureat la cel de al lll-lea Concurs al formaţiilor artistice de amatori. Juriul, publicul, radioul şi presa scrisă din acea vreme, au avut cuvinte de înaltă apreciere la adresa corului din Leşu şi al dirijorului ei. Din multitudinea acestor aprecieri vom cita în continuare numai una, aceea a compozitorului şi muzicologului George Derieţeanu, care scria: „Această puternică formaţie corală s-a distins prin voci, siguranţă în execuţie şi o interpretare realistă. Repertoriul era compus din minunatele cântece ale pădurenilor din Leşu-llvei, prezentate în prelucrarea atentă şi inspirată a compozitorului clujean Tudor Jarda, dirijorul lor. Un element nou, preţios şi orginal, a constat în faptul că această echipă a cântat acompaniată de o mică formaţie orchestrală, alcătuită din instrumente populare, utilizate în regiune (trişcă, fluier, buhai, ţingălău), realizând o interesantă polifonie populară." ^{[necesită citare]} Formaţia corală a obţinut acelaşi premiu I şi la Concursul pe ţară desfăşurat în anul 1956.

[modifică] Trişcaşii (trişca-fluier)

Trişcaşii există în Leşu din cele mai vechi timpuri. De altfel, aproape fiecare copil, care păzeşte mieii, oile sau caprele, putea şi poate fi văzut şi azi cu trişca după curea. Din trişcă îşi cântau mai mult leşenii durerea şi dorul, cu trişca şi cavalul imaginau ei curgerea tumultoasă a izvoarelor, cu trişca era pornit şi continuat jocul feciorilor şi fetelor la şezătoare.

Din dorinţa de a completa sonorităţile corului Căminului cultural, Tudor Jarda a introdus şi instrumente populare (trişcă şi steag). Folosind acompaniamentul de trişcă pentru îmbogăţirea coloritului sonor al pieselor corale, în mintea coriştilor şi a dirijorului s-a născut ideea înfiinţării unei formaţii de trişcaşi pentru completarea corului. Constituirea formaţiei de trişcaşi a fost un proces continuu, a avut mai multe etape, care s-au desfăşurat pe durata mai multor ani.

Triştilor le-au fost adăugate: fluiere, fluiere de trestie, tulnic, cobză, buhai, tamburină, steag, solz de mesteacăn şi alte instrumente. Acestor instrumente care puteau fi folosite în cadrul unui ansamblu drept conducătoare de melodie, li s-au adăugat apoi treptat steagul cu clopoţei, două tamburine, ţitera şi încă o cobză, taragotul, cavalul, fluierele fără dop. Acestei formaţii instrumentale i s-a alăturat din anul 1969 grupul de chiuitoare care fie cântau melodia cu trişcaşii, fie strigau pe melodia interpretată de aceştia. Din acest grup au făcut parte:

• • Maria Precup;
  • Mărioara Precup (invitată ocazional)
  • Ioana Zăgrean;
  • Domniţa Avram;
  • Maria Pop;
  • Matroana Persecă;
  • Savira Sidor;
  • Augustina Todica;
  • Şuta Persecă;
  • Elisabeta Cârdan;
  • Victoriţa Cărbune;

Înfiinţată în anul 1953, când director al căminului cultural era Toma Artene, şi această orchestră populară a leşenilor a desfaşurat o activitate remarcabilă, atât pe plan local, dar mai ales pe plan regional, naţional sau chiar international. La concursurile şi festivalurile artistice de amatori cu caracter naţional, trişcaşii au ocupat întotdeauna locuri fruntaşe. Un palmares al premiilor şi distincţiilor primite se prezintă astfel:

• • În anul 1954, premiul III pe ţară;
  • În anul 1956, premiul II pe ţară;
  • În anii 1959, 1961 şi 1967, premiul I pe ţară şi titlul de laureat;
  • În anul 1971, premiul III pe ţară.

La acestea trebuie să adăugăm locul fruntaş obţinut la cel de al IV-lea Festival mondial al Tineretului, în care au reprezentat România fraţii Larion şi Graţian Marica.

Cei mai valoroşi solişti instrumentişti ai formaţiei au fost: Ion Căilean, George Mihăese, Ion Todica, Mihăilă Bălăjan, Graţian Marica şi Larion Marica.

Urmând exemplul celor mari, sub îndrumarea învăţătorului Lenuţ Bagi, s-a înfiinţat o formaţie de trişcaşi şi la şcoala Leşu-luncă, care s-a afirmat în cadrul concursurilor şcolare.

Ca o recunoaştere a valoroasei tradiţii ce s-a acumulat la Leşu, de către echipa de trişcaşi, s-a hotărât începând cu anul 1968, să se organizeze la Leşu un festival de muzică populară instrumentală intitulată „Rapsodia trişcaşilor". La prima ediţie au participat formaţii de trişcaşi din Rodna, Prundu Bârgăului, Târlişua, Salva, Susenii Bârgăului, Ilva Mică, Spermezeu, Bistriţa Bârgăului, Parva, Poiana llvei, Zagra (toate din judeţul Bistriţa-Năsăud), precum şi din Călineşti (judeţul Argeş), Cătina (judeţul Buzău),Hodac (judeţul Mureş), Jina şi Sadu (judeţul Sibiu) şi Vaideeni ([[judeţul Vâlcea).

Instructorii formaţiei de trişcaşi din Leşu, au fost în decursul timpului, Marica Larion şi Bagi Lenuţ.

[modifică] Jocul

Aşa cum rezultă din lucrările de specialitate ale profesorilor leşeni Todica Larion şi Maria Suciu {fapt}, în vechime până în 1940, se jucau dansuri ce se asemănau atât ca ritm cât şi ca melodie cu cele din Bucovina. Dintre aceste dansuri, care au început treptat să dispară, amintim:

• • a) Corăbeanca dans practicat numai de bărbaţi. Dansul consta dintr-un cerc în care bărbaţii se prindeau de mână, şi avea un vătaf, care ordona toate mişcările întregii echipe prin comenzi verbale:
    • Chipăruş degetu-n sus
    • Chipăruş căciula-n dreapta!
    • Chipăruş
  • b) Archeneaua dans cu puternice influenţe bucovineşti, jucat de asemenea numai de bărbaţi. Ei se prindeau de mână, formând un şir care executa mişcări în ritmul unei hore moldoveneşti, într-un tempo mai accelerat. Cel din faţă, vătaful, ţinea în mână o nuia cu care trebuia să lovească pe ultimul dansator. Acesta trebuia să fie un flăcău isteţ şi ager, să se mişte pe sub ceilalţi, să meargă în altă direcţie decât vătaful, să facă orice exhibiţii ca să nu poată fi lovit cu nuiaua de către vătaf. În momentul în care era atins trebuiasă facă schimb cu vătaful.
  • c) Moldoveanca, dans mixt, în care dansatorii se adunau, în cerc, cu paşi rapizi, ca în bătuta modovenească.
  • d) Căluşarii dans bărbătesc care se aseamănă foarte mult cu Căluşarii din Câmpia Transilvaniei în ceea ce priveşte desfăşurarea şi coregrafia lui. La Leşu căluşarii s-au jucat prima dată în 1910, când flăcăii din sat au fost învăţaţi de un român venit de prin părţile Sibiului. Echipa de căluşari a căminului cultural Leşu a fost înfiinţată în 1927, când un grup de tineri au jucat acest dans în curtea bisericii. Căluşarul s-a păstrat până astăzi fiind jucat de tineri la căminul cultural cât şi de elevii şcoii generale. Dintre instructorii care au pregătit echipa de căluşari îi amintim pe Leon Marica, Grigore Gomboş, Nicolae Lupşan şi alţii.
  • e)Sârba dans a cârui melodie este de provenienţă moldovenească. Dansul se joacă atât de către fete cât şi de către băieţi. Feciorii şi fetele se prind în perechi, cuprinşi cu o mână după cap, iar cu cealaltă ţinându-se unul de altul pe la spate. Fiecare figură care urmează este ordonată prin strigături.

Alte dansuri cunoscute şi jucate de tinerii leşeni, au fost, şi unele mai sunt şi astăzi: brâul, roata cu fete, de-a mâna, ţigăneşte, învârtita.

Cu ani în urmă, hora se desfăşura în pavilionul din centrul satului, care părea o grădină de flori, frumuseţea costumelor, cămăşilor şi a pânzăturilor constituind o adevărată expoziţie de artă. Hora era organizată de unul din feciorii isteţi, care angajau ceteraşi şi aveau grijă de buna desfăşurare a jocului. Jocul se desfăşura într-o atmosferă sărbătorească. Când intra prima dată o fată în joc, toate privirile flăcăilor erau îndreptate înspre aceasta. Fata venea la joc însoţită de prietene sau vecine mai mari, care aveau menirea de a o iniţia pe tânăra fată, care trecea, într-o altă stare: din rândul copilelor, în rândul fetelor de joc. Daca în vremuri mai îndepărtate fetele intrau în joc pe la 14-15 ani, astăzi intră la o vârstă mai mică, de 11-12 ani. Alături de tineri, la hora satului participau, ca spectatori, şi cei vârstnici. Astăzi jocul duminical se desfăşoară în căminul cultural şi nu se ţine cu regularitate; se organizează mai mult cu prilejul marilor sărbători de peste an, în restul duminicilor tineretul participă la discoteci.

[modifică] Obiceiuri

[modifică] Şezătoarea

Şezătoarea la Leşu se păstrează din timpuri străvechi, când femeile şi fetele torceau lâna şi cânepa la lumina opaiţului sau lămpii şi se încălzeau la focul din vatră. Pentru a lucra mai cu spor şi a face economie de „naft", fetele şi femeile din jur se adunau în casa unor bătrâni sau a unei văduve, pe care îi ajutau ducând petrolul pentru lampă, lemne de foc sau chiar alimente: lapte, ouă, făină de mălai, slănină, brânză, dacă familia respectivă era mai nevoiaşă. În general, şezătorile erau mixte, formate din fete, neveste, femei bătrâne şi feciori, dând prilejul fetelor să înveţe multe lucruri de la cele mai în vârstă. Şezătoarea avea, aşadar, o valoare de iniţiere şi era organizată pe grupuri de case mai apropiate.

Şezătorile încep toamna târziu, după ce se termină toate muncile câmpului, ţin toată perioada Postului Crăciunului şi se continuă în Câşlegi, până în preajma începerii muncilor de primăvară. În şezătoare muca este îmbinată cu petrecerea, deoarece aici se spun noutăţile satului, snoave, poveşti, ghicitori, se cântă, se practică diferite jocuri tradiţionale, iar de cele mai multe ori se termină cu joc, după melodia cântată, de obicei, la fluier („trişcă").

Astăzi numărul şezătorilor a scăzut şi sunt mai mult şezători de fete şi feciori, alături de care mai participă şi neveste tinere.

[modifică] Claca

Dintre obiceiurile foarte vechi legate de munca în gospodărie se mai menţin şi astăzi „clăcile", ca forme de întrajutorare în muncă. Acestea se desfăşoară pe tot parcursul anului. Amintim clăcile de: cosit, gunoit, desfăcut porumb, colectat lână, prăşit, secerat, cărăuşit (mai ales atunci când omul îşi construieşte o casă). La unele dintre ele s-a renunţat, dar majoritatea au rămas, ca semn al solidarătăţii săteşti, ca formă de întrajutorare, dar şi ca prilej de destindere şi veselie după munca efectuată. Cea mai îndrăgită şi mai plină de fast era claca de secerat, în urma căreia se împletea din cele mai frumoase spice de grâu, o cunună, care era adusă în sat cu cântece şi alai, udată pe drum de flăcăi şi adusă la casa gospodarului, unde urma jocul şi veselia ce ţineau până în zorii zilei.

Obiceiul cununii era unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, deoarece ţarinile din jurul satului erau, cu ani în urmă, pline de holde de grâu, orz, ovăz sau secară, iar seceratul era efectuat doar cu secera, manual, fiind nevoie de mulţi secerători pentru adunatul acestora. Cununa, simbol al hărniciei şi rodniciei pământului, era adevăratul ceremonial al recoltei. Gospodarul care avea mai mult grâu de secerat („un om găzdac") făcea clacă, chemând fetele din sat să secere gratuit, de obicei o jumătate de zi. În general, claca se organiza unde era fată de măritat sau fecior de însurat, fiind prilej de ajutorare şi petrecere, dar având şi rol de a pregăti formarea unei noi familii. Fetele îşi chemau şi drăguţii, care legau snopii, îi adunau şi îi puneau clăi. După ce terminau de secerat, fetele alegeau spicele cele mai frumoase şi împleteau o cunună. Se alegea apoi, dintre secerătoare, o fată, cea mai frumoasă şi mai vrednică, care trebuia să ducă cununa, pe cap, până la gazdă acasă. Ea era fie drăguţa flăcăului gazdei, fie una dintre neamurile gazdei, fiind dinainte numită de gazdă să aducă cununa. Fata, întruchipând rodnicia câmpului şi perpetuarea speciei umane, trebuia să fie curată ca o mireasă: „Cine duce cununa/Curată-i ca lumina".

Cununa, ca obiect ritual, reprezintă puterea pământului de pe care s-a strâns recolta şi implică posibilitatea refertilizării magice a acestui pământ: pentru aceasta cununa trebuia purtată de o fecioară - reprezentând idealul de puritate - şi trebuia udată, iar sămânţa ei trebuia amestecată cu sămânţa care urma să fie aruncată pe ogor în următoarea perioadă de vegetaţie. Spre seară, fetele porneau cu cununa spre sat în alai, în faţă mergând fata ce purta cununa, urmată de restul fetelor, cântând tot timpul drumului, pe o melodie doinită, „horia cununii", până ce ajungeau la gazdăi. La porţi, sătenii admirau secerătoarele, iar flăcăii ieşeau cu cofele şi udau cununa. Fata care purta cununa trebuia să se învârtă în aşa fel, încât să nu fie udată pe haine.

[modifică] Bibliografie

"Leşu şi Leşenii - Mărturii pentru neuitare" Simion Lupşan, prof. Adrian Onofreiu, înv. Nicolae Lupşan, prof. Maria Suciu, preot Mircea Suciu, prof. Cristian Suciu - Ed. Mesagerul Bistriţa - 2003 ISBN 973-8566

[modifică] Legături externe

• Primăria Leşu