Filosofie existenţială
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Termenul de Filosofie existenţială, (în limba germană: "Existenzphilosophie"), a fost introdus de Fritz Heinemann în 1929 în cartea sa "Neue Wege der Philosophie. Geist, Leben, Existenz" ("Noi căi în Filosofie. Spirit, Viaţă, Existenţă") pentru a descrie suma tuturor mişcărilor şi curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existenţei umane. Datorită marii diversităţi a concepţiilor care pot fi puse în legătură cu filosofia existenţială, nu este posibilă elaborarea unei definiţii globale a acestui termen. Noţiunea însăşi permite totuşi restrângerea problemei la unele teme comune. Pe prim plan stă preocuparea asupra existenţei concrete a individului şi asupra problemelor ce rezultă din subiectivitatea şi conştiinţa de sine a omului.
Cuprins |
[modifică] Introducere
Primul gânditor care a expus unele idei ale filosofiei existenţiale a fost reprezentantul scepticismului religios, Blaise Pascal, deja în cursul secolului al XVII-lea. Pascal se opunea raţionalismului strict al lui Descartes şi categorisea drept arogantă pretenţia filosofiei teoretice de a da o explicaţie existenţei omului şi a lui Dumnezeu.Ca întemeietori ai filosofiei existenţiale moderne sunt consideraţi Soeren Kierkegaard şi Friedrich Nietzsche. Kierkegaard constata că cel mai important bun al individului este recunoaşterea propriei şi unicei sale determinări. Omul ar trebui să descopere acel adevăr valabil pentru el însuşi, respectiv acea idee pentru care trăieşte şi moare. Împotriva credinţei clasice a unui concept universal asupra "binelui" şi "răului", pentru Kierkegaard nu există o bază raţională pentru luarea unei decizii morale. Nietzsche radicalizează mai departe ideea alegerii libere a existenţei şi conclude că fiecare individ, într-un proces de reconsiderare a tuturor valorilor, trebuie să decidă singur ceea ce este moral sau nu.
[modifică] Temele fiolosofiei existenţiale
Cele mai frecvente teme întâlnite se referă la subiectivitatea omului, precum şi la problema fundamentală a alegerii individuale a existenţei, care se manifestă de cele mai multe ori sub forma trăirii sentimentului de anxietate (Angst).
[modifică] Subiectivitate
Filosofii existenţiali preiau idea lui Kierkegaard cu privire la morala individuală şi la personificarea adevărului şi susţin că numai experienţa proprie şi acţiunea ce decurge din convingere au un sens fundamental în cunoaşterea adevărului. Din acest punct de vedere, nu se admite existenţa unui mod general, abstract de gândire, în forma unui sistem structural. În locul acestuia, se folosesc de preferinţă forme literare ca aforismele, parabolele sau dialogurile.
[modifică] Alegere şi Responsabilitate
Una din temele cele mai semnificative ale filosofiei existenţiale este libertatea alegerii ca proprietate proeminentă a omului. Jean-Paul Sartre, reprezentantul principal al existenţialismului francez, explică această proprietate prin faptul că - la om - existenţa este predecesoare esenţei. De aceea, alegerea este determinantă pentru existenţa umană şi de neevitat, pentru că şi sustragerea de la o alegere, de la luarea unei decizii, este tot o alegere. Omul este "condamnat să fie liber". Atunci alegerea unui posibil act existenţial, ca opţiune obligatorie, atrage după sine o răspundere copleşitoare pentru sine şi pentru întreaga umanitate.
[modifică] Anxietate
După Kierkegaard, anxietatea (die Angst) ca experienţă sensibilă - spaimă structurală în faţa lumii - este de nedespărţit de fiinţa umană. În concepţia lui Heidegger, anxietatea duce la confruntarea individului cu neantul, datorită imposibilităţii de a găsi o justificare acceptabilă pentru opţiunea aleasă. Sartre foloseşte, pe de o parte, noţiunea de "greaţă" (la nausée) pentru recunoaşterea destinului întâmplător al universului, pe de altă parte, se referă la anxietate (l'angoisse) în faţa libertăţii de alegere, cu care este confruntat omul.
[modifică] Filosofia existenţială şi Teologia
Deşi filosofia existenţială este impregnată în mare măsură de ateismul lui Sartre şi agnosticismul lui Heidegger, poziţiile profund religioase ale lui Pascal şi Kierkegaard au exercitat o influenţă importantă asupra gândirii teologice din secolul al XX-lea. În acest sens se poate înţelege tratarea rolului transcendenţei şi a limitelor experienţei umane în filosofia lui Karl Jaspers. Protestanţii germani Paul Tillich şi Rudolf Bultmann, filosoful catolic francez Gabriel Marcel, ortodoxul rus Nicolai Berdiaiev au preluat ideile lui Kierkegaard, după care simţul datoriei şi credibilitatea unei persoane reprezintă condiţiile obligatorii ale credinţei religioase.
[modifică] Filosofia existenţială şi Literatura
Cea mai însemnată personalitate a filosofiei existenţiale în literatură a fost fără îndoială Fiodor Dostoievski, care în romanele şi povestirile sale prezintă adesea, cu atitudine negativă, lupta autodistructivă a eroului pentru poziţia sa în lume şi faţă de Dumnezeu. Astfel, în Amintiri din casa morţii, polemizează cu opinia optimistă a unui umanism raţional, iar în Crimă şi pedeapsă prezintă lupta prin care este posibilă eliberarea de sine însuşi a personajului şi, implicit, a omenirii. În acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia călugărului Alioşa din Fraţii Karamazov: "Trebuie să iubim mai mult viaţa decât semnificaţia ei".
În romanele lui Franz Kafka, individul se vede confruntat cu formalismul ameninţător şi distructiv al societăţi. Şi opera lui Albert Camus, care în Le Mythe de Sisyphe se confruntă cu acceptarea absurdităţii existenţei umane, se încadrează în tematica filosofiei existenţiale. În acelaşi sens trebuie înţelese piesele teatrului absurd (Samuel Beckett, Eugen Ionescu). În America, filosofia existenţială a influenţat operele unor scriitori, ca Norman Mailer, John Barth şi Arthur Miller.
