Dimitrie Cuclin
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Dimitrie Cuclin | |
|---|---|
| Născut | 24 martie 1885 Galaţi, România |
| Decedat | 7 februarie 1978 |
Dimitrie Cuclin a fost un compozitor, muzicolog, filosof, scriitor şi traducător român.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Dimitrie Cuclin s-a născut la 24 martie 1885, în Galaţi. Tatăl, Constantin Cuclin, cu studii la Seminarul din Ismail, Conservatorul din Iaşi şi cel din Bucureşti, a fost profesor secundar de muzică între 1879 – 1897 la Gimnaziul de băieţi din Galaţi, devenit în 1887 liceul “Vasile Alecsandri”. Avea rădăcini în satul Cucleni de lângă oraşul Ismail, numele satului având o evidentă legătură cu numele familiei. Strămoşii săi fuseseră oameni de vază în oraşul menţionat, unul dintre ei ajungând chiar primar. Un alt strămoş a fost mitropolit, iar altul a fost colonel alb-gardist, refugiat ulterior în România. Mama, Minodora, născută Pavel, a fost casnică până la divorţul de Constantin, după care, pentru a-şi întreţine fiul, a trebuit să lucreze ca menajeră pe la diferite familii gălăţene. Se trăgea dintr-o familie cu origini în comuna Pechea, Galaţi. Familia Cuclin locuia pe strada Traian nr. 158, într-o casă care astăzi nu mai există.
După şcoala primară, Dimitrie Cuclin urmează, între 1896 – 1903, cele şapte clase ale liceului “Vasile Alecsandri”, din perioada căruia datează primele sale încercări componistice şi literare (drama “Ad majorem feminae gloriam”). Una dintre aceste compoziţii, un menuet pentru cvartet de coarde, trimisă lui Dumitru Kiriac-Georgescu prin soacra acestuia, îl determină pe compozitor să încurajeze venirea lui Cuclin la Bucureşti, cu scopul de a studia vioara, în 1903. Este respins pentru depăşirea limitei de vârstă, dar se va înscrie în 1904 la teorie şi armonie, putând studia în continuare şi vioara. După trei ani de studiu la Academia Regală de Muzică, Cuclin obţine o bursă de la ministrul Spiru Haret, pentru studii de muzică în Franţa. Şi, astfel, gălăţeanul ia calea Parisului, unde va urma trei luni Conservatorul, dar nu va întruni numărul de voturi necesare admiterii. Deşi lucrul acesta nu implica neapărat exmatricularea, Cuclin se grăbeşte să plece la “Schola Cantorum” a lui Vincent d’Indy, unde va sta până în 1914. La Paris este amic cu George Enescu şi Constantin Brâncuşi.
Întors în ţară, este mobilizat în război, pe care-l va trece refugiat la Iaşi şi cântând în orchestra lui George Enescu. Sărăcia îl va persecuta în continuare pe tânărul compozitor până în 1919 când, după ce îl suplinise 7 luni pe Alfonso Castaldi la Conservator, hoinărind lefter şi şomer pe străzile Bucureştilor, se întâlneşte cu I. Nonna Otescu şi află că s-a pricopsit cu un loc de muncă – şi nu oarecare, ci unul de profesor la Academia Regală de Muzică. Întâlnirea este povestită de Cuclin însuşi, astfel:
<< … mă întâmpină Otescu:
- “Bună ziua, domnule profesor!”
- “Ce ‘ş nebun?”
- “De ce, mă?”
- “Ce profesor?”
- “Păi, te-am făcut profesor.”
- “Unde?”
- “La Conservator.”
- “De ce?”
- “De istoria muzicii şi estetica muzicală.”
- “Istoria muzicii! Există cărţi; şi tot citind de ici de colo, încropeşti o materie. Da’ de Estetica muzicală? Tu ai cărţi? Că eu n-am!”
- “Nici eu.”
- “Barem ştii măcar ce-i aceea, să-mi spui şi mie?”
- “Nix.”
- “Hai atunci la Ministru, să ne spuie el, că doar el m-a numit!!! Ce mă fac?” >> (Istratty şi Smântânescu, Convorbiri cu Dimitrie Cuclin, pp. 159-160)
De estetica muzicală nu auzise nimeni în România, şi chiar în Europa tratatele de gen erau rarităţi. Era o materie ce trebuia clădită din temelii, ceea ca va face D.Cuclin pentru prima dată în spaţiul nostru cultural. Acesta este punctul de început al eforturilor sale de constituire a unei gândirii proprii. Acum începe să-şi elaboreze propriul sistem filosofic, sarcină împlinită prin anii 1931-1933. Acest sistem îl va preocupa pe Cuclin toată viaţa. Îl va rescrie, în mai multe tratate, îl va lustrui şi comprima, până când va putea fi expus în 33 de maxime, cum se întâmplă într-o scrisoare către Doru Popovici.
Biografia lui Cuclin înregistrează în 1920 căsătoria cu Zoe, născută Bucurencu, fostă Damian, pictoriţă. Se cunoscuseră la Paris şi vor trăi o frumoasă poveste de dragoste şi fidelitate timp de 53 de ani, până la moartea Zoei. Cuplul de artişti pleacă în 1922 în America, unde Dimitrie Cuclin devine profesor de vioară şi teoria muzicii la City Conservatory of Music şi la Brooklin College of Music din New York. Pentru a-l lăsa să lucreze fără griji materiale, Zoe Cuclin modelează covoare şi escaladează zgârie-nori, ca zugrav. Dar şi în America, compozitorul are acelaşi ghinion. Partiturile impresionează, plac, dar nu sunt cântate. De altfel, George Enescu prevăzuse că americanii nu-i vor înţelege muzica.
Sătul de neînţelegere, lipsuri materiale şi mânat de dorul de ţară, Cuclin se întoarce în aulele Conservatorului bucureştean în 1930, pentru a fi, până în 1948, un foarte iubit profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie. În perioada Statului Naţional-Legionar Cuclin deţine funcţia de Director al Conservatorului, fără a fi fost vreodată legionar.
După executarea, la vârsta de 65 de ani, a doi ani de muncă silnică la Canal, compozitorul trăieşte retras o viaţă închinată creaţiei, dedicându-se construcţiei unui sistem simfonic - 20 de simfonii, dintre care unele de proporţii enorme, şi rescriindu-şi de mai multe ori sistemul, în întregime sau pe părţi. Este respectat, dar ostracizat, nefiind niciodată în juriul festivalului Enescu, al cărui prim premiant fusese. La 90 de ani se propune primirea lui în Academie ca membru corespondent; se opune, însă, Mihai Beniuc, sub pretextul că Cuclin merită ori să fie membru plin, ori să nu fie deloc. Cuclin este profund dezamăgit şi marcat; îşi scria discursul de recepţie încă din 1969. Are în tot acest timp relaţii tensionate cu Mihail Jora şi Liviu Rusu. În schimb, se bucură până în clipa morţii de devotamentul discipolului său, Constantin Maşala.
Moare în 7 februarie 1978, la 5 ani după soţie, în urma unor complicaţii ale unei boli cardiace contractată la Canal.
[modifică] Activitatea componistică
Dimitrie Cuclin a realizat un vast sistem simfonic, cuprinzând 20 de simfonii, fiind un susţinător al monumentalului în simfonie . Unele simfonii ale sale, de pildă, durează cât un întreg concert simfonic (simfonia a XII-a, cea mai lungă, durează 6 ore). Cuclin a compus, de asemenea, şi 6 opere:
"Soria" (1911)
"Ad majorem feminae gloriam" (1915)
"Traian şi Dochia (1921)
"Agamemnon" (1922)
"Bellerophon" (1925)
"Meleagridele" (1958)
Este şi autorul unui balet, "Tragedie în pădure" (1962).
În afara acestora, Cuclin a compus sonate, sonatine, cvartete, madrigale, valsuri, piese corale, concerte pentru vioară, pian, melodii de inspiraţie folclorică etc.
Marea majoritate a creaţiilor sale n-au fost interpretate şi încă nu s-a întocmit un catalog complet al pieselor sale. Cea mai completă listă a compoziţiilor cucliniene se găseşte în monografia lui Tomescu oprindu-se, evident, la nivelul anului 1956. Moldovan, în monografia sa, reproduce lista lui Tomescu fără adaosuri.
Ca şi compozitor, Cuclin este un exponent al şcolii franceze, pe linia lui César Franck şi Vincent d'Indy.
[modifică] Lucrări de teorie muzicală
Cuclin a fost un prolific autor de manuale şi tratate de teorie muzicală de nivel superior, dintre care amintim:
Tratat de forme muzicale : Pentru uzul învăţământului academic şi secundar, Bucureşti: Tipografia "Bucovina" I.E. Torouţiu, 1934
Manuale de muzică pentru clasele I-V
Tratat elementar de muzică: pentru clasele I-VIII ale Şcoalelor Secundare, Bucureşti, 1946
A mai publicat 5 monografii teoretice muzicale ("Contribuţii la eventuala reformă a fundamentelor muzicii") dintr-un ciclu proiectat de patruzeci.
Se mai pot menţiona aici şi două comunicări susţinute de Cuclin în cadrul unor congrese internaţionale:
Le rôle du chant grégorien dans le passé jusqu'à nos jours et du chant byzantin, das l'avenir, Bucuresti : Bucovina I. E. Toroutiu, 1936 (comunicare la al V-lea Congres internaţional de bizantinologie, Roma, 1936)
Les trois définitions de la musique, comunicare la Academia muzicală Chigi de la Siena
[modifică] Lucrări literare
Cuclin a scris foarte mult, în limbile română, engleză şi franceză. Opera sa literară cuprinde piese de teatru, librete muzicale şi poezii, foarte multe în manuscris. Dintre publicaţii, menţionăm următoarele:
Destinée mystique. Poésies diverses, Bucarest : Imprimeries Independenţa, 1919
Poems, Bucureşti, Tiparul Oltenia, an necunoscut
Doine şi sonete, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1932
Sofonisba: tragedie într'un prolog şi trei acte în versuri, Bucureşti, Tipografia Presa, 1945
Dimitrie Cuclin este un poet foarte dator liricii româneşti ante-belice, cultivând cu predilecţie forma sonetului, despre care are idei proprii: catrenele trebuie să conţină cadrul unei drame, terţinele drama propriu-zisă, iar ultimul vers trebuie să fie cel mai puternic şi surprinzător. Sonete sale utilizează o imagistică bogată şi au elanuri oratorice, rămânând de multe ori la nivelul unor exclamaţii în versuri. În 1969 Cuclin îi consedera drept cei mai mari scriitori români pe Negruzzi, Ghica, Odobescu, Creangă şi Delevrancea, ca prozatori, şi ca poeţi pe Eliade-Rădulescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă, Coşbuc şi Goga, ceea ce arată clar gusturile sale literare orientate puternic spre clasici şi epigoni ai acestora, gusturi care amprentează şi creaţia sa literară. Un proiect editorial de publicare a unei plachete de versuri cu titlul Rime la începutul anilor'70 a eşuat. Marin Preda, pe atunci director al editurii Cartea Românească, nu aprobă publicarea, după ce înainte volumul fusese refuzat de editura Minerva.
[modifică] Traduceri
Cea mai importantă realizare în domeniu a lui Dimitrie Cuclin este publicarea unor traduceri foarte reuşite din punct de vedere literar din opera lui Mihai Eminescu, în volumul Poems, Bucuresti : Bucovina, I.E.Toroutiu, 1938. Traducerea sa a poemului "Luceafărul" a fost foarte apreciată, fiind reeditată recent, la editura Miracol din Bucureşti, într-un volum care conţine traducerile în cinci limbi ale operei eminesciene.
A tradus, de asemenea, primele două cărţi ale Fastelor lui Ovidiu, publicate tot de către Torouţiu (an necunoscut).
[modifică] Bibliografie
Ella Istratty şi Dan Smântânescu, Convorbiri cu Dimitrie Cuclin, Bucureşti, Editura muzicală, 1985
Ion Bârsan , Convorbiri cu Dimitrie Cuclin, Galaţi, editura Porto Franco, 1995
Nicolae Moldovan, Dimitrie Cuclin. Omul, gânditorul şi compozitorul, Galaţi, editura Alma, 2001
Dumitru Matei, “Câteva observaţii asupra metafizicii lui Dimitrie Cuclin: teoria existenţei”, Revista de filozofie, nr. 6/1985
Idem, “Teoria cucliniană asupra omului”, Revista de filozofie, nr. 5/1986
Idem, “Dimitrie Cuclin despre imortalitate”, Revista de filozofie, nr. 6/1986
Ion Bârsan, „Dimitrie Cuclin – repere al biografiei şi operei”, Revista de etnografie şi folclor, nr. 5-6/1997
Al. Tănase, “Un sistem filosofic şi estetic original al muzicii”, în Istratty şi Ştefănescu, op.cit.
Alexandru Surdu, “Trebuinţa de filosofie a lui Dimitrie Cuclin”, în Confluenţe cultural-filosofice, Bucureşti, Editura Paideia, 2002
Vasile Tomescu, Drumul creator al lui Dimitrie Cuclin, Bucureşti, Editura muzicală, 1956
I. Ticulescu, Dimitrie Cuclin – studiu critic asupra vieţii şi operei lui, Bucureşti, 1933
[modifică] Legături externe
Dimitrie Cuclin, "Muzică, ştiinţă, artă şi filosofie",[1]
Mihai Eminescu, "Lucifer", trad. Dimitrie Cuclin [2]
Listă cu lucrările pentru pian solo compuse de Dimitrie Cuclin până în 1945 [3]
Fişa lui Dimitrie Cuclin pe siteul UCMR - Centrul de informare muzicală [4]
