Despre suflet (Aristotel)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tratatul Despre suflet (greacă: Περὶ Ψυχῆς, Peri Psyches, latină: De anima) scris de Aristotel se alătură tratatelor de biologie ale lui Aristotel, care constituie aproape o treime din opera sa păstrată.
Aristotel defineşte sufletul ca principiu al vieţii şi al mişcării fiinţelor vii. De asemenea, Aristotel este interesat de sufletul uman ca principiu al inteligenţei, dar în opoziţie cu Platon, acest aspect nu are decât un loc secund, mai cu seamă viaţa animală impunând lucrarea.
[modifică] Definiţia biologică a sufletului
Contrar lui Platon, care definea sufletul ca pe o realitate autonomă, separată de corp şi unită accidental cu el, Aristotel, se interesează de suflet drept componentă esenţială a acestui tot indisolubil care este fiinţa vie. Principiu al vieţii, sufletul este inclus în corp: el este ceva al corpului, care îi dă această calitate particulară de viu. El este astfel strâns legat de organizarea corpului: o piatră (existenţă naturală inertă) sau o maşină (existenţă artificială) nu pot primi viaţa. Pe de altă parte, distrugerea unui singur organ este câteodată suficientă pentru a-i lua animalului calitatea sa esenţială de viu.
Pentru a defini ceea ce este sufletul în raport cu corpul, Aristotel încearcă două comparaţii. Dacă securea avea suflet, acesta era "securitul", adică aptitudinea de a tăia; dacă ochiul avea suflet, acesta era capacitatea de a vedea (vederea). Ceea ce defineşte securea drept secure şi ochiul drept ochi este perfecţiunea lor proprie (funcţia lor); pentru suflet această perfecţiune este viaţa.
Aristotel numeşte acest principiu de perfecţiune entelehie. Sufletul este astfel definit drept "entelehia primară a unui corp organizat care posedă viaţa ca potenţialitate".
[modifică] Facultăţile sufletului
- Sufletul ca principiu vital: hrănirea şi reproducerea
Chiar la scara ei cea mai umilă, viaţa nu constă într-un proces pur mecanic şi material. A se hrăni nu este tot una cu acumularea hranei şi creşterea de o manieră nedefinită. Transformarea acestei hrane într-un fel anume măreşte părţile corpului conform unei limite, unei proporţii şi unei armonii; sufletul este principiul care realizează această proporţie armonioasă.
- Sufletul ca principiu senzorial
Pentru Aristotel, simţul nu este alterat de sensibil, senzaţia constând mai curând într-o trecere în act a sensibilului şi totodată a facultăţii de a simţi. De altfel, nu există contact corporal în senzaţie. Dimpotrivă, este nevoie de o anumită distanţă între simţ şi lucru, un "mediu" ce transmite proprietăţile sensibile ale lucrului.
- Sufletul ca principiu intelectual
Gândirea este legată de corp prin exerciţiu, fiind total independentă de corp prin obiectul său. Această ambiguitate face deosebit de complexă rezolvarea problemei nemuririi sufletului, a cărei condiţie esenţială este capacitatea sa de a exercita o activitate proprie în afara corpului. Aristotel compară gândirea cu senzaţia. Vederea degajă culorile lucrului, dar pentru aceasta ea are nevoie de lumină care face în acelaşi timp lucrul "vizibil" şi ochiul "văzător". Gândirea are de asemenea nevoie de un echivalent al luminii pentru a supune lucrurile gândului. Această "lumină" intelectuală este numită de Aristotel "gândire în act".
