Deportarea românilor în Uniunea Sovietică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Deportarea românilor în Uniunea Sovietică a fost o parte a politicii staliniste de epurare etnică a "naţionalităţilor străine (neruse)" ("инонациональностей") din zonele învecinate frontierelor URSS-ului. Deportaţii erau mutaţi în aşa numitele "aşezări speciale" (спецпоселения). În perioada 12 – 13 iunie 1941, cu doar puţin timp înaintea declanşării Operaţiunii Barbarossa, au fost deportaţi 30.000 de membri ai familiilor "contrarevoluţionarilor şi naţionaliştilor" din regiunile Cernăuţi şi Izmail (în momentul respectiv în componenţă RSS Ucrainiene) şi din RSS Moldovenească, în RSS Kazahă, RSSA Komi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunile Omsk şi Novosibirsk.
În timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece România s-a alăturat Germaniei Naziste în războiul antisovietic, au fost deportaţi şi alţi români, alături de alte grupuri etnice din Crimeea şi Caucazul de Nord. În iunie 1942, românii şi câteva alte naţionalităţi au fost deportaţi din ţinutul Krasnodar şi regiunea Rostov.
Soarta deporatţilor basarabeni a fost descrisă în memoriile lui Eufrosinia Kersnovskaia.
[modifică] Prizonierii de război români în URSS
Din a doua jumătate a războiului, un mare număr de prizonieri de război români au muncit în diferite lagăre de muncă, pe întreg teritoriul sovietic.
În aprilie 1946, Viaceslav Molotov declara că, în 1945, au fost repatriaţi 61.662 prizonieri români de război, 20.411 se oferiseră voluntari în diviziile româneşti încadrate în Armata Roşie (Divizia Tudor Vladimirescu, Divizia Horia, Cloşca şi Crişan) şi aproximativ 50.000 erau condamnaţi în lagăre de muncă.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Bibliografie
- Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor, Bucureşti, 1993, pg.18-19
- Pavel Polian, Împotriva voinţei lor..., Capitolul "Пограничные зачистки и другие принудительные миграции в 1934–1939 гг." (Curăţarea zonelor de graniţă şi alte migraţii forţate din 1934-1939)
