Curtea Domnească din Târgovişte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Curtea Domnească din Târgovişte reprezintă un complex de clădiri şi fortificaţii medievale ce au avut rol de reşedinţă a unor voievozi ai Ţării Româneşti şi, totodată, punct relativ important în sistemul defensiv al ţării.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] De la prima menţionare la Gheorghe Ghica
Menţionarea oraşului Târgovişte ca şi capitală a Ţării Româneşti, alături de Argeş, o face în 1427, în memoriile sale, cruciatul Hans Schiltberger, participant la expediţia militară ce s-a încheiat cu înfrângerea de la Nicopole. Dar cum această lucrare a fost editată 31 de ani după acest moment se presupune că în 1396 deja oraşu avea fortificaţii, ca orice capitală a vremii.
În actele interne, Curtea Domnească este atestată în timpul lui Mircea cel Bătrân când, într-un act al fiului şi asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, se vorbeşte despre "[...]însuşi oraşul domniei mele Târgovişte[...]" (DRH, B, vol.I). Din acest act se poate înţelege că, la acea dată, aici funcţiona o reşedinţă voievodală, fortificată desigur. De altfel, săpăturile arheologice confirmă această supoziţie, datând perioadei lui Mircea cel Bătrân: o casă, prima biserică-paraclis, o curtină şi urme ale unei palisade (palancă) de lemn de mici dimensiuni.
Dezvoltarea şi extinderea fortificaţiilor se face însă o jumătate de veac mai târziu, după menţionarea ca singură capitală a Ţării Româneşti (act emis de Alexandru I (Aldea) din anul 1431), posibil în timpul domniei lui Vlad Dracul (după părerea lui Nicolae Constantinescu) sau chiar în timpul lui Vlad Ţepeş (în opinia istoricului Tereza Sinigalia). Nicolae Stoicescu afirmă că aceste lucrări s-au desfăşurat în două etape: prima, iniţiată de voievodul Vlad Dracul, care reface şi extinde fortificaţiile, iar a doua, în timpul lui Vlad Ţepeş, care adaogă turnuri (din prima domnie a acestuia datând Turnul Chindiei) şi câteva clădiri utilitare (Biserica "Sf. Vineri"). Oricare ar fi fost etapele acestor lucrări sigur este că, după mijlocul veacului al XV-lea, fortificaţiile curţii domneşti devin cele mai mari din ţară, şanţul de apărare, lat de aproximativ 20-24m şi adânc de 4m fiind întărit cu pari de lemn dispuşi oblic în mal. Un act datat 17 noiembrie 1476 menţionează pentru prima oară un pârcălab al cetăţii ceea ce presupune că, la acea dată, Târgovişte avea un important rol militar.
Spre sfârşitul aceluiaşi secol se ridică o porţiune de de cca. 20m de zid terminată cu un turn de veghe.
O altă etapă de extindere a fortificaţiilor este iniţiată la sfârşitul secolului al XVI-lea de către voievodul Petru Cercel care aduce suprafaţa din interiorul incintei la cca. 29.000m2, suprafaţa cea mai mare de dezvoltare a întinderii fortificaţiilor pe care a avut-o de-a lungul timpului. Totodată, cu această nouă extindere, repară palatul şi construieşte o serie de utilităţi absolut necesare, precum apeductul ce aproviziona cu apă palatul şi garnizoana.
Totuşi perioada maximă de dezvoltare a reşedinţei voievodale o cunoaşte sub domnia lui Matei Basarab care dublează practic grosimea zidurilor, reface şanţul de apărare, ce urmează traseul fortificaţiilor lui Petru Cercel. Acest nou şanţ, cu o lăţime şi o adâncime de 3m, era dublat de un val de pământ pe o lungime de 5km peste care se ridica o palisadă de buşteni. Pe zidul de piatră au fost amenajate 10 bastioane de formă rectangulară (astăzi se mai văd urmele a 7 dintre acestea) cu o suprafaţă de 40x45m. Cele 5 porţi de acces în cetate, ce purtau numele localităţilor spre care se îndreptau drumurile (Buzău, Argeş, Dealu, Câmpulung şi Bucureşti), au fost refăcute din piatră asigurându-le şi o camere pentru corpul de gardă. Noile porţi erau de formă pătrată, cu latura de 8,5m, iar pe direcţia de acces aveau două arcade cu deschiderea de 5m. În ziua de azi se menţine în elevaţie numai Poarta Dealului, iar porţile Câmpulungului şi a Bucureştiului fiind descoperite din întâmplare cu ocazia unor lucrări edilitare, ultima fiind reconstituită.
Din nefericire primul care a testat calitatea fortificaţiilor a fost însuşi Matei Basarab care, în timpul revoltei seimenilor din 1653 "[...]i-au închis porţile şi i-au ieşit inainte la şanţul cel mare[...]", voievodul fiind nevoit să ia cu asalt cetatea.
Urmaşul acestuia, Constantin Cârnul, prin soţia sa, face câteva înbunătăţiri la clădirile din interiorul zidurilor. Dar, după revolta lui Mihnea al III-lea, la cerinţa expresă a Înaltei Porţi, domnitorul Gheorghe Ghica (1659-1660) începe pocesul de demantelare a curţii voievodale şi demolare a palatului, în dorinţa de a distruge orice orice fortificaţii ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Ţării Româneşti.
[modifică] De la Constantin Brâncoveanu până în zilele noastre
Dezvoltarea impresionantă a construcţiilor şi a arhitecturii din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a atins şi Curtea Domnească din Târgovişte. Cu încuviinţarea otomanilor, marele voievod, reface parţial fortificaţiile, dar, în special, se reconstruiesc şi dezvoltă palatul voievodal (1695), bisericile (1699) şi clădirile utilitare sau decorative (foişorul de piatră din interiorul grădinilor domneşti). Cu această ocazie sunt construite în afara zidurilor două dependinţe ale palatului: Casa iazagiului şi Casa coconilor (1701).
După acestă nouă perioadă de înflorire, odată cu martiriul voievodului canonizat şi cu mutarea definitivă a capitalei ţării în Bucureşti, zidurie încep a se deteriora. Războiul ruso-turc din 1736-1739, purtat şi pe teritoriu românesc, afectează grav construcţiile, Curtea domnească fiind incendiată, pentru ca mai apoi, un cutremur de pământ să afecteze decisiv ce mai rămăsese din ruinele incintei fortificate. Unele reparaţii au mai fost făcute de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica între anii 1748-1752 însă de proastă calitate căci boltniţele palatului se surpă în 1785.
Un nou incendiu şi cutremur în anul 1803 duc ansamblul arhitectonic la o definitivă ruinare. În 1821, în timpul revoltei Eteriei, Alexandru Ipsilanti, conducătorul eteriştilor, destupă şanţurile de apărare şi încearcă a reface vechile fortificaţii. Tentativa acestuia de a readuce vremurile de glorie ale cetăţii medievale se spulberă penibil la auzul veştii că armatele otomane se îndreaptă spre Târgovişte când, "[...]au început cu toţii a se căpui cu fuga[...]" (Colecţia Academiei Române, document CCXCII/1).
Aceste şanturi mai puteau fi văzute până spre sfârşitul secolului XIX fiind studiate şi descrise de Cezar Bolliac. Odată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea urbană şanţurile, ca şi zidurile incintei, sunt astupate, fiind construite peste aceste vestigii clădiri aducând pagube ireparabile sitului. Ultimele lucrări importante de restaurare şi conservare a ruinelor se fac în anul 1961, când, rămăşiţele vechilor fortificaţii, sunt date circuitului turistic cu actualul aspect. După această dată nu au mai avut loc decâ acţiuni de sondaje arheologice şi minore lucrări de conservare şi amenajare.
[modifică] Clădirile din incintă
[modifică] Palatul domnesc
Prima construcţie ce ar fi putut sluji drept reşedinţă domnească este ridicată în jurul anului 1400 de către Mircea cel Bătrân, probabil pentru a-i oferi o capitală fiului, asociatului şi succesorului său la domnie Mihail I. Din această clădire nu s-a mai păstrat decât fundaţia beciului din pietre de râu cu o dimensiune de 15x6m. Accesul în clădire se făcea pe latura de nord. Ca dependinţă este construită, în jurul anului 1415, vechea biserică-paraclis.
Ample lucrări de extindere a palatului au loc probabil în timpul voievodului Vlad Dracul, lucrările fiind terminate până în 1440. Noul palat era construit pe aproape de une din laturile zidului de incintă, de formă dreptunghiulară, având laturile de 32x29m şi grosime a zidurilor de aproximativ 2m. Pivniţa, bine conservată, era compusă din patru nave paralele boltite. Probabil la parter era sala de ceremonii şi sfatul domnesc (ambele amplasate simbolic pe latura estică), dar şi unele încăperi ce ar fi putut sluji drept dormitoare.
Petru Cercel caută să aducă un suflu nou în arhitectura muntenească introducând elemente arhitectonice şi decoraţionale de influenţă renascentistă occidentală. În 1584 termină o amplă campanie de refacere a palatului existent. În partea de sud a acestuia, la mică distanţă, construieşte un altul nou. Noua clădire este de dimensiuni mai mari, având trei nivele: pivniţă, parter şi etaj. Subsolul este mărit permiţând comunicarea dintre cele două clădiri prin gârliciul lung le 25m. Parterul noii clădiri, având 10 camere, adăpostea cancelaria domnească şi încăperile anexe acesteia. Etajul, complet separat de parter, servea drep dormitoare ale familiei domneşti. Accesul la aceste dormitoare se făcea printr-o scară exterioară plasată pe faţada de vest. Un colidor făcea legătura dintre palat şi Biserica Mare. Această transformare a curţii domneşti a fost remarcată şi admirată de doi călători occidentali (Jaques Bongars şi Franco Sivori) care fac descrieri amănunţide despre cele văzute.
Odată cu Matei Basarab, palatul domnesc, cunoaşte o nouă perioadă de refaceri şi transformări. Acesta face un colidor-racord ce unea cele două clădiri şi construieşte un etaj parţial pe aripa veche. Din nefericire palatul este afectat puternic de evenimentele tragice din anii 1559-1560, când domnitorul Gheorghe Ghica, sub presiunea otomană, demolează fortificaţiile şi, parţial, palatul.
Ultima perioadă de înflorire a vechii reşedinţe a domnitorilor munteni se derulează între anii de domnie ai marelui Constantin Brâncoveanu. Acesta renovează palatul, adăugând încăperilor picturi şi stucaturi după moda epocii. Pe faţada dinspre răsărit a palatului lui Petru Cercel adaogă o lojă prevăzută cu scară de acces spre grădină, iar pe latura de vest o altă lojă de acces spre Biserica Mare.
După Constantin Brâncoveanu, palatul de la Târgovişte este aproape părăsit ajungând la mijlocul secolului XVIII o ruină. Câteva reparaţii sumare şi de proastă calitate le face Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) iar în timpul primei domnii a lui Mihail Şuţu (1791-1793), Enăchiţă Văcărescu l-a convins pe acesta să repare biserica domnească. În urma cutremurului din 1803 şi a incendiului din acelasi an, fosta curte domneasca devine o ruina.
Aspectul actual îl capătă după campania de lucrări de restaurare şi conservare din anul 1961, când o parte a cetăţii Târgovişte, palatul domnesc şi clădirile ce ţineau de acesta, este organizată ca muzeu şi dată circuitului turistic
[modifică] Turnul Chindiei
Articol principal: Turnul Chindiei
Monument emblematic pentru municipiul Târgovişte, a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş în jurul anului 1460. Rolul acestui turn era probabil acela de donjon al cetăţii. Din păcate astăzi nu admirăm decât forma sa modificată în urma lucrărilor de refacere de la mijlocul secolului XIX.
[modifică] Biserica Sfânta Vineri
Articol principal: Biserica "Sfânta Vineri" din Târgovişte
Numită şi Biserica Mică Domnească, monument arhitectonic datând din mijlocul secolului al XV-lea păstrat fără modificări, de altfel este singurul cunoscut din Ţara Românească. Nu se cunoaşte nici un fel de informaţie despre ctitorul ei, însă la 1517 era deja construită şi avea o vechime respectabilă.
[modifică] Biserica Mare Domnească
Articol principal: Biserica mare Domnească din Târgovişte
Este ctitoria voievodului Petru Cercel după modelul bisericii mitropoliei din oraş însă de dimensiuni mult mai mari fiind, la data construcţiei, cea mai mare clădire religioasă din Ţara Românească. Pictura, păstrată şi în zilele noastre, este realizată integral între anii 1696-1698, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, conţinând cea mai amplă galerie de portrete de domnitori munteni.
[modifică] Alte construcţii civile
Biserica-paraclis veche este construită de Mircea cel Bătrân în jurul anului 1415 lângă latura de nord a primei case domneşti. Urmele fundaţiei reconstituite până la înălţimea de 2m, arată o construcţie după un plan de tip triconic. Planul arhitectonic este asemănător cu cel al bisericii mănăstirii Cozia şi în general cu tendinţele în arhitectura bisericească a epocii, aducând însă un element nou - turnul clopotniţă plasat în extremitatea vestică, accesul fiind asigurat de trei intrări. Biserica, păstrată în condiţii proaste, se surpă în urma cutremurului din 1802 iar 45 de ani mai târziu este complet demolată.
Grădinile palatului erau amplasate pe locul actualului parc al oraşului pe latura de est a zidului de incintă, întinzându-se, peste râul Ialomiţa până la poalele dealului Mănăstirii. Grădinile, în stil italian, au fost prima oară amenajate de voievodul Petru Cercel în anul 1584. Matei Basarab adugă pe latura de răsărit a palatului un pridvor către aceste grădini pentru a înlesli accesul dinspre dormitoare. Admirând splendida grădină din antreul casei, în ziua de 9 aprilie 1655, bătrânul domnitor trecea în nemurire. Aproape o jumătate de un veac mai târziu, Constantin Brâncoveanu, extinde grădinile, asigurând un corp de grădinari pentru întreţinerea acestora.
Baia domnească, descrisă de către Paul de Alep, este construită, după moda turcească, de către Matei Basarab pe latura de nord-est a zidului de incintă, în apropierea palatului. Construcţia dreptunghiulară cu dimensiunile de 5,50x14,7m era formată din din trei încăperi dispuse în şir. Prima, dinspre nord, prin care se făcea accesul, avea inclus şi un mic vestiar; a doua era baia propriu-zisă. Ultima încăpere, ce nu comunica cu celelalte două, era destinată cazanului de încălzire a apei. Sistemul de funcţionare al băii era cel clasic romano-bizantin, aburul fiind dirijat prin conducte din sala cazanului în baie.
Casa Bălaşa a fost construită de Bălaşa, doamna voievodului Constantin Cârnul odată cu lucrările de refacere şi înbunătăţire aduse Bisericii "Sfânta Vineri", în apropierea căreia de altfel se şi află. Scopul iniţial era acela de casă de oaspeţi şi azil pentru săraci. Clădirea există şi în zilele noastre fiind bine conservată. Construcţia, fără etaj, este de formă paralelipipedică, având patru camere dispuse câte două de-a lungul unui colidor central. Pardoseala este de cărămidă roşie, iar bolţile sunt în cruce. Ca o curiozitate, Casa Bălaşa este singura clădire civilă care păstrează o pisanie a ctitorului.
Foişorul, a cărui ruine sunt situate la 60m de spre est de zidul de incintă, a fost prima oară construit de Matei Basarab, fiind folosit lemnul ca material. Constantin Brâncoveanu reface construcţia, din zidărie, astfel devenind un superb loc de odihnă şi recreere pentru cel ce se plimba prin parc. În ziua de azi nu se mai păstrează decât temeliile şi câteva coloane şi capiteluri în Lapidarium-ul în aer liber.
[modifică] Bibliografie:
- Veniamin Nicolae „Ctitoriile lui Matei Basarab“, Bucureşti, 1982.
- Valentin Sălăgeanu „Curtea domnească de la Târgovişte“, ediţie on-line la adresa www.patzinakia.ro.
