Concurenţă perfectă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Concurenţa perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieţei în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influenţa preţurile de pe piaţă. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ţinând cont de definiţia standard a economiei (pareto-eficienţa). Analiza pieţelor perfect competitive asigură fundamentul teoriei cererii şi ofertei.

Cuprins

1 Supoziţii în cazul concurenţei perfecte
2 Rezultatele unei pieţe perfect concurenţiale
3 Exemplu de concurenţă perfectă
4 Vezi şi
5 Bibliografie

[modifică] Supoziţii în cazul concurenţei perfecte

Concurenţa perfectă trebuie să îndeplinească şase parametri:

Atomicitate -- pe o piaţă oarecare, există un număr mare de mici producători şi consumatori, fiecare fiind însă atât de neînsemnat, încât acţiunile unuia nu au impact asupra cantităţilor produse sau preţurilor de vânzare ale celorlalti, firmele considerând preţul dat.
Omogenitate -- bunurile si serviciile sunt substitute perfecte.
Informaţii perfecte şi informaţii complete -- firmele şi consumatorii cunosc preţurile fixate de toate firmele.
Acces egal la tehnologie -- toate firmele au acces la tehnologiile de producţie.
Mobilitate -- resursele (incluzând informaţia) sunt mobile, firmele producătoare putând părăsi pieţele în care înregistrează pierderi, orientându-se spre cele profitabile.
Intrare liberă -- orice firmă poate intra sau ieşi de pe piaţă după bunul plac.

[modifică] Rezultatele unei pieţe perfect concurenţiale

Acest model este, în cele mai multe cazuri o aproximaţie distantă a pieţelor reale, cu o posibilă excepţie a anumitor pieţe largi. În general există puţine pieţe perfect concurenţiale, dacă oricare dintre condiţiile de mai sus se aplică pieţelor reale. de exemplu, firmele nu vor avea niciodată informaţii complete unele despre celelalte şi vor exista întotdeauna anumite costuri de tranzacţie. Într-o piaţă perfect concurenţială va exista o eficienţă alocativă şi o eficienţă productivă.
Eficienţa productivă apare atunci când firma produce în punctul cel mai de jos de pe curba costurilor medii totale, aceasta însemnând că bunurile nu se pot produce în nici un fel mai ieftin.
Eficienţa alocativă apare atunci când preţul este egal cu costurile marginale, iar bunul este pus la dispoziţia consumatorului, la cel mai mic preţ posibil. Acest lucru este posibil numai atunci când există concurenţă perfectă.

Spre deosebire de monopol sau oligopol, unei firme îi este imposibil să obţină un profit anormal în condiţiile concurenţei perfecte, pe termen lung, mai precis, o firmă nu poate câştiga mai mulţi bani decât este necesar pentru a-şi acoperi pierderile. Dacă o firmă înregistrează profituri anormale pe termen scurt, aceasta se va comporta „ca un trăgaci“ pentru ca alte firme să nu intre pe piaţă. Ei se vor întrece cu prima firmă, reducând preţul pieţei până când toate firmele vor obţine profituri normale.

[modifică] Exemplu de concurenţă perfectă

Se spune că agricultura, cu un număr mare de ofertanţi, o cerere relativ inelastică şi produse aproape perfect substituibile, este o aproximare a modelului concurenţei perfecte. Acest lucru poate fi adevărat în anumite locuri şi perioade istorice, dar nu este adevărat în cazul economiilor moderne. De exemplu, pe piaţa globală a agriculturii, agricultorilor europeni sau americani li se oferă subvenţii, iar aceştia îşi exportă produsele la preţuri de dumping, preţuri sub costurile de producţie. Orice formă de intervenţie guvernamentală, cum ar fi subvenţiile, deformează piaţa, ceea ce duce la dispariţia concurenţei perfecte.

Concurenţa perfectă este o teorie absolută, deoarece nu există exemple de piaţă perfect competitivă.