Calendarul ebraic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Calendarul ebraic este calendarul anual folosit în religia iudaică. Ca şi calendarul chinezesc, este un calendar lunisolar, care se bazează atât pe un ciclu lunar cât şi pe unul solar (care defineşte anii). Aceasta contrastează cu calendarul gregorian, care sa bazează doar pe ciclul solar, sau cu calendarul musulman, care este pur lunar.

Cuprins 1 Anul solar şi anul lunar 1.1 Epoca antică 1.2 Epoca dinainte de exil 1.3 Epoca exilului şi persană 1.4 Epoca elenistă 2 Anul religios 3 Anul climateric 4 Anul regal

[modifică] Anul solar şi anul lunar

[modifică] Epoca antică

În general se deosebesc două feluri de an, în funcţie de baza calendarului: după mersul soarelui sau după mersul lunii.

• a) anul solar – de aproximativ 365 de zile şi un sfert, număr care poate fi obţinut prin diferite combinări de luni; astfel în Egipt erau 12 luni a cţte 30 de zile, cărora li se adăugau 5 zile suplimentare; spre deosebire de calendarul gregorian (sau mai exact spus, calendarul iulian reformat), în care anul solar are 12 luni de câte 28/29, 30 şi 31 de zile.
• b) anul lunar – bazat pe luni lunare (luni selenare) de câte 29 de zile şi jumătate, ceea ce contează, deoarece totalul este de aproximativ numai 354 de zile; restul zilelor care se tot adună în fiecare an, face imposibilă orice corespondenţă între lună şi anotimp, astfel că luna se mută de la un anotimp la altul, an de an (aşa cum este de exemplu luna „ramadan” în calendarul musulman şi azi).

Să se evite această deplasare, deseori se folosea un an mixt: solar şi lunar; corectându-se astfel decalajul (între 2 ani se intercala, din când în când, câte o lună suplimentară; de obicei weabib) astfel ca luna lunară să cadă mereu – mai mult sau mai puţin – în acelaşi anotimp.

[modifică] Epoca dinainte de exil

Evreii, ca de altfel majoritatea semiţilor din antichitate, aveau un astfel de calendar bazat pe ciclul lunii (cf. Psalmul 104,19), dar corectat din când în când, în aşa fel încât fiecare lună să cadă totdeauna în acelaşi anotimp. Într-adevăr, fiecare lună era o „lunaţiune”. În antichitate numeau această perioadă de zile „lună” sau „lunaţiune” (cf. Calendarul din Ghezar; Siracide 43,6-8); în ebraică yerah. Cu toate acestea, începând cam cu epoca monarhică, luna a fost numită cu ebraicul hodeş (nouă, lună nouă), deoarece în acea perioadă zilele erau numărate în raport cu luna nouă.

Caracterul lunar al anului iudaic reiese şi din faptul că începutul fiecărei luni era determinat de observarea (vederea) directă a lunii noi şi că în fiecare lună erau celebrate: sărbătoarea lunii noi şi sărbătoarea lunii pline (ca în mai toate celelalte ţări din Orientul Mijlociu).

Se observă, de altfel, că şi azi principalele sărbători ebraice sunt celebrate în ziua (sau mai exact, în noaptea) cu lună plină: exemplul cel mai grăitor este Paştele.

Anul (ebr. Sanah) ebraic avea 12 luni lunare (cf. 1Regi 4,7; 1Cronici 27,1-15; Geneză 52,31; Ezechiel 32,1; Daniel 4,26).

În cele mai vechi timpuri anul începea toamna (cf. Exod 23,16; 34,22) aproape de Sărbătoarea recoltei (cu privire la acest aspect sunt interesante şi aluziile la „campaniile militare” care se verificau la „reîntoarcerea anului”: cf. 2Samuel 11,1; 1Regi 20,22,26; ceea ce corespundea mai mult sau mai puţin cu ritmul anului agricol, dat fiind faptul că cea mai mare parte a cultivatorilor pământului – excepţie, culesul măslinelor – culegeau roadele câmpurilor prin septembrie). Ritmul lucrărilor agricole marca viaţa celor mai mulţi israeliţi şi existau adevărate şi proprii calendare agricole care indicau activitatea principală a fiecărei luni (cf. calendarul de la Ghezer).

La începutul epocii monarhice, însă, numele lunilor de origine cananee, par să fi fost puse în legătură cu fenomenele naturale: într-adevăr, cunoscute în mod cert sunt numai lunile: abib (martie-aprilie); bul (octombrie-noiembrie); ziv (aprilie-mai) şi etanim (septembrie-octombrie), unii cercetători consideră că acestora li se poate adăuga şi: „gib’ol” (februarie-martie, cf. Exod 9,31) şi „’apilot” (alt apelativ al lunii aprilie-mai (?), cf. Exod 9,32), dar aceste ultime două propuneri rămân nesigure.

Anul şi numele lunilor par să fi fost aceleaşi în Iudeea şi în Israel; totuşi, întrucât autoritatea politică trebuia să decidă intercalarea lunilor suplimentare, din când în când, ca astfel anul să rămână în ritmul anotimpurilor şi cum cele două regiuni nu mai depindeau de o unică autoritate politică, se pare că a apărut foarte repede diferenţa de o lună între anul lui Israel şi cel al lui Iuda (cf. 1Regi 12,32).

Modul, obiceiul tradiţional de a începe anul toamna şi de a numi lunile conform fenomenelor naturale dispare în epoca monarhică (probabil prin sec. al VII-lea î.e.c.). dincolo de finalul cărţilor 1,2Regi şi Ieremia, sfârşitul epocii monarhice, pentru a numi luna (lunaţiuna) nu se mai foloseşte yerah ci hodes, iar fiecare lună în parte nu mai are un nume propriu, ci sunt desemnate cu numeralul ordinar: prima, a doua etc. – aşa cum atestă clar ostraka de la Arad.

În plus, anul nu mai începe toamna dar primăvara (asemeni anului mesopotamic din acea perioadă). Ostraka de la arad atestă cât se poate de clar că această schimbare a calendarului a fost ţi în Palestina înainte de exil.

[modifică] Epoca exilului şi persană

Exilul şi redactarea sacerdotală a textelor din acea vreme nu fac altceva decât să confirme această schimbare fundamentală a calendarului. Într-adevăr, a început să se folosească apelativele babiloniene a diferitor luni: nisan, iyar, sivan, tammuz, av, elul, tişri, marchesvan, casleu, tevet, şevat şi adar; intercalarea unei luni suplimentare se realizează – în general – la sfârşitul anului adăugându-se a doua lună adar: weadar.

În epoca exilului influenţa astronomiei mesopotamiene s-a făcut simţită clar asupra redactării sacerdotale, care acordă mare importanţă datărilor; între altele dă şi numărul de zile al anului solarindicând viaţa „patriarhului” Enoh de 365 de ani (cf. Geneză 5,23).

Se pare că în Babilon, pe la 480 î.e.c., a fost fixat ciclul de 19 ani, care conţine adăugarea a 7 luni weadar, ca să coincidă anul lunar cu cel solar. În calendarul ebraic acest ciclu va fi recunoscut şi aplicat oficial numai din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.e.c.; în mod neoficial, însă, a fost aplicat cu mult înainte.

[modifică] Epoca elenistă

Începând cu epoca elenistă, folosirea calendarului seleucid şi a numelui macedonian al lunilor este atestat sporadic în cărţile târzii (cf. 2Macabei 11,21.30.33.38; Tobia 2,12): Distro; Xantico; Dioscurinţio.

Pentru aceeaşi perioadă scrierile de la Qumran, în suluri precum: Cartea lui Enoh etiopiană, Cartea Jubileelor ş.a., transmit un calendar total diferit stât de cel sacerdotal cât şi de cel seleucid: în mod esenţial era un calendar aproape în întregime solar, compus din 364 de zile bazat pe ritmul săptămânii; anul avea 52 de săptămâni, împărţite în 3 trimestre de 14 săptămâni fiecare cu luni a câte 29, 30 şi 31 de zile.

Cu acest fel de calendar sărbătorile reveneau mereu în aceeaşi zi a săptămânii.

[modifică] Anul religios

Acelaşi unic an, numit însă religios deoarece era ritmat de sărbători. Aceste sărbători, la origine deseori legate de activităţile pastorale şi agricole, cu unele mici modificări şi adaptăriile inerente, a reuşit să se păstreze în decursul istoriei în pofida concepţiilor diferite ale anului (cum s-a văzut mai sus).

Astfel, Sărbătoarea Paştelui, în care era sacrificat un miel şi căreia îi era asociată Sărbătoarea Azimilor (cf. Exod 12,1-20) şi oferta primului snop (cf. Levitic 23,10) la începutul secerişului, este fixată la luna plină a primăverii, în ziua a 14 a lunii abib, lună care este precizată ca „prima lună a anului” (cf. Exod 12,2; Levitic 23,5) şi care, în cartea Estera (3,7) este identificată ca fiind luna nisan.

Calendarul sărbătorilor ebraice este:

• Pesah – Sărbătoarea Paştelui, 14-22 nisan,
• Şavuot – Sărbătoarea Săptămânilor, sau a Recoltei sau Pentecoste, 1-2 şivan,
• Roş haŞana – începutul noului an, 1-2 tişri,
• Iom Kipur – Ziua Ispăşirii, 10 tişri,
• Sucot – Sărbătoarea Corturilor, sau „Tabernacolelor”, 23 tişri.

La aceste sărbători credincioşii trebuiau să facă pelerinaj la Ierusalim.

• Simcat Torah – „Bucuria Torei”, sărbătoare cu care se încheie Sărbătoarea Corturilor, 23 tişri,
• Hoşanah Rabbah –
• Şemini Aţeret – 22 tişri.

Acestea sunt aşa numitele „sărbători fericite”.

• Ţom ... – postul Esterei
• Ţom 10 Tevet – postul din ziua de 10 tevet, zi în care
• Ţom 17 Tammuz – postul din 17 Tammuz, zi în care
• Tişa B’av – „Ziua Plângerii”, în 9 av,
• Ţom Becorot – postul întâi-născuţilor,
• Ţom Ghedaliah – postul Ghedalia, în ziua de 3 tişri

acestea sunt zilele de penitenţă naţională, din care bineînţeles că nu lipseşte ]]Iom Kipur]], prezentată în rândul sărbătorilor de primul rang. Urmează apoi o serie de sărbători numite „mici”, întrucât nu sunt atât de coercitive ca celelalte:

• Tu biŞevet – anul nou al copacilor, pe 15 şevat,
• Purim – 14-15 adar
• Lag b’Omer
• Hanuka – Sărbătoarea Luminii, 25 Kislev.

Iudaismul contemporan mai cunoaşte – cum e şi firesc – o serie de sărbători, care chiar dacă nu sunt strict religioase, pentru poporul Alianţei nu pot fi total rupte de credinţa şi existenţa sa de popor consacrat. Aceste sărbători sunt:

• Iom haŞoah – Ziua celor ucişi în Holocaust,
• Iom haŢikaron – ziua memoriei, a neuitării,
• Iom haAţma’ut – ziua Independenţei Statului Israel,
• Iom Ieruşalayim – ziua Ierusalimului.

Alte sărbători:

• Brit Mila –
• Bar Miţva -
• Şabat –
• Roş Codeş –

O importanţă deosebită au două zile de post: 17 Tammuz şi 9 av – ambele în legătură cu distrugerea Templului.

O perioadă de pregătire preceda Paştele, mai exact 4 sâmbete în luna lui adar. Este fosrte posibil ca într-un trecut foarte îndepărtat această pregătire pentru Paşti să fi început în luna a unsprezecea (Şevat), numit în Mişnah Anul Nou al copacilor.

O altă perioadă de pregătire preceda Sărbătoarea Corturilor, întreaga lună a şasea (Elul). După opinia unor cercetători chiar şi o parte din luna a cincea (Av).

În Biblie, moartea lui Aron este comemorată în prima zi a lunii a cincea (cf. Numeri 33,38) iar moartea lui Moise în prima zi a lunii a unsprezecea (cf. Deuteronom 1,3). S-ar putea ca în legătură cu aceste două date Samaritenii celebrează până şi azi aşa-numitele zimmut („conjuncţiile”) cu două luni înaintea Paştelui şi, respectiv, două luni înaintea Corturilor.

[modifică] Anul climateric

din punct de vedere al anotimpurilor, anul climateric palestinian este împărţit în două anotimpuri (cf. Geneză 8,22; Psalmul 74,17):

• anotimpul cald, sau secetos (ebr. „quayis”, care corespunde verii tropicale şi
• anotimpul ploios (ebr. „setav” cf. Cântarea Cântărilor 2,11), sau rece, friguros (ebr. „horep”), care corespunde sfârşitului toamnei şi toată iarna tropicală.

Cei înstăriţi („bogaţii”) îşi puteau adapta viaţa acestor două anotimpuri construindu-şi o casă pentru vară şi una pentru iarnă (cf. Amos 3,15; Ieremia 36,22).

[modifică] Anul regal

Anul regal, în general, începea odată cu venirea noului rege şi încoronarea (ungerea) sa, chiar dacă acest eveniment se realiza în timp ce tatăl mai era încă în viaţă.

Stând atenţi la cele câteva indicii, se pare că anul în care avea loc încoronarea însemna „primul an”.

Indicarea datei cu anul regal (fie că este vorba de regii din Iudeea sau cei din Israel, cf. ostraka din Samaria, fie de regii persani, după exil cf. papirusurile wadi de la Daliyeh, sau de Marii Preoţi asmodei), era modul obişnuit de datare a documentelor administrative în Palestina antică şi, graţie acestui mod, astăzi poate fi stabilită cronologia vremii.