Atenţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Atenţia se defineşte ca funcţie sau mecanism de orientare, focalizare şi fixare a conştiinţei asupra unui obiect, sarcini, întrebări, probleme, etc.
Atenţia face parte din categoria fenomenelor psihice care susţin energetic activitatea. Ea este o funcţie prin care se modulează tonusul nervos, necesar pentru desfăşurarea celorlalte procese şi structuri psihice. Prezenţa ei asigură o bună receptare senzorială şi perceptivă a stimulilor, înţelegerea mai profundă a ideilor, o memorare mai trainică şi mai fidelă, selectarea şi exersarea mai adecvată a priceperilor şi deprinderilor, s.a.m.d.
Atenţia nu trebuie înţeleasă ca pe o dispunere statică a energiei psihonervoase, care se instalează la un moment dat şi rămâne invariabilă. Ea presupune dinamicitate, desfăşurare în timp, organizare şi structurare de mecanisme neurofuncţionale. Atenţia implică două stări neurofuncţionale: starea de veghe şi starea de vigilenţă.
Starea de veghe este opusă celei de somn şi se caracterizează prin faptul că scoarţa cerebrală este activată difuz, iar omul realizează o contemplare generală sau aşteptare pasivă. Starea de vigilenţă presupune explorarea generală a mediului, aşteptare şi căutare a ceva încă nedefinit. Ea nu are o orientare anume, nu se opreşte asupra a ceva, ci explorează orice.
Mecanismul atenţiei îndeplineşte simultan două roluri: de filtrare-selectare şi de activare focalizată. Baza fiziologică nemijlocită a atenţiei o constituie reflexul de orientare, care se produce la acţiunea stimulilor noi, a variaţiilor în ambianţă. Acest reflex se realizează în două forme: forma generalizată şi forma localizată.
Forma generalizată se caracterizează prin stoparea activităţii pe care o desfăşurăm în momentul dat, activarea difuză puternică de la nivelul întregii scoarţe cerebrale şi întoarcerea capului în direcţia stimulului. Forma localizată constă în diminuarea nivelului de activare în restul teritoriului scoarţei cerebrale, cu excepţia zonelor care sunt implicate în perceperea stimulului sau în rezolvarea sarcinii date, în care activitatea se intensifică, favorizând desfăşurarea proceselor psihice specifice.
Starea de atenţie a unui om se poate constata după expresia feţei, poziţia corpului şi gesturi. Într-un act de atenţie, capul este puţin ridicat şi întins înainte, privirea este îndreptată în direcţia din care vine excitaţia, gura este uşor deschisă, corpul ia o poziţie imobilă. După mecanismul şi dezvoltarea sa, atenţia prezintă următoarele forme: atenţia involuntară, atenţia voluntară şi atenţia postvoluntară. După direcţia principală de orientare, atenţia se clasifică în atenţie externă şi atenţie internă.
În pofida variatelor sale forme de manifestare, atenţia pune în evidenţă câteva trăsături comune: volumul, concentrarea, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea.
Cuprins |
[modifică] Conţinutul informaţional al atenţiei
Atenţia nu are un conţinut informaţional propriu. Totuşi, ea are întotdeauna un obiect asupra căruia se concentrează, se focalizează.
[modifică] Funcţiile atenţiei
Funcţia specifică a atenţiei este cea de orientare, selectare şi concentrare selectivă a energiei psihonervoase în vederea facilitării proceselor de cunoaştere. Funcţia adaptativ reglatorie a atenţiei este cea de adaptare, reglare, susţinere energetică. În baza acestei funcţii, atenţia realizează o adaptare eficientă prin semnalarea evenimentelor, situaţiilor, care se află în zona câmpului de conştiinţă.
[modifică] Structurile operatorii ale atenţiei
Atenţia are la bază mecanismele neurofiziologice ale stării de veghe şi ale vigilenţei, dar în calitate de mecanism psihic reglator dezvoltă o serie de strategii, de deprinderi (atenţia postvoluntară). În formele ei superioare, atenţia se învaţă, se perfecţionează, se organizează şi devine eficientă, implicând mai ales rolul voinţei şi al gândirii.
[modifică] Produsul atenţiei
În plan subiectiv, atenţia este trăită ca o stare de concentrare selectivă, orientată, astfel încât obiectul atenţiei este selectat din câmpul perceptiv, este evidenţiat, pus în valoare şi, în acelaşi timp, sursele externe care pot distrage atenţia sunt inhibate, îndepărtate. Starea de atenţie este inseparabil legată de starea de veghe, este trăită ca o focalizare, concentrare, orientare asupra obiectului atenţiei.
