Aldo Moro
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Aldo Moro (Maglie (Lecce, Italia) 23 septembrie 1916, Roma 9 mai 1978) a fost o importantă persoană politică şi preşedinte al partidului Demomocraţia Creştină.
Moartea sa reprezintă momentul cel mai tragic petrecut în urma conflictelor politice ale anilor '70 în Italia. Într-adevăr, a fost răpit în 16 martie 1978 şi ucis în 9 mai 1978 de către exponenţi ai grupului terorist al Brigadelor Roşii (Brigate Rosse).
[modifică] Biografia
A urmat liceul "Archita" din Taranto, apoi s-a înscris la Universitatea din Bari, Facultatea de Drept.
A militat împreună cu Giulio Andreotti în cadrul Federaţiei Universitare Catolice Italiane, al cărui preşedinte a devenit între anii 1939 şi 1942.
A fondat în 1943 la Bari, împreună cu câţiva prieteni, periodicul "La Rassegna" care a apărut până în 1945, când s-a căsătorit cu Eleonora Chiavarelli, cu care a avut 4 copii.
În 1945 a devenit preşedintele mişcării "Movimento Laureati dell'Azione Cattolica" şi director al revistei "Studium".
Între 1943 şi 1945 începe să se intereseze de politică, la început arătând un particular interes componentei de "dreapta" socialistă. Ulterior, însă, puternica sa credinţa catolică l-a indreptat către mişcarea democreştină, în cadrul căreia arăta de la început tendinţa sa democratico-socială, aderând la componenta de "stânga" din cadrul Democraţiei Creştine.
În 1946 a fost vicepreşedinte al Democraţiei Creştine şi a fost ales în "Adunanta Constitutivă", unde a făcut parte din comisia care se ocupă de formularea textului Constituţiei. Ales deputat al Parlamentului în cadrul alegerilor din 1948, a fost nominat subsecretar în cabinetul de externe al guvernului De Gasperi.
Devine profesor de drept penal la Universitatea din Bari.
În 1953 a fost reales în Camera Deputaţilor, a fost preşedintele grupului parlamentar democreştin.
În 1955 a fost ministru al Graţiei şi Justiţiei în guvernul Segni, iar în anul următor a rezultat între primii aleşi în consiliul naţional al partidului în timpul celui de al VI-lea congres naţional al partidului. Ministru al Instrucţiunii Publice, în următorii doi ani (guvernele Zoli şi Fanfani) a introdus studiul educaţiei civice în şcoli.
În 1959 i s-a incredinţat secretariatul partidului în timpul celui de al VII-lea congres naţional. În 1963 a obţinut transferul la Universitatea din Roma, în calitate de titular al catedrei de Drept si Procedură Penală la Facultatea de Ştiinţe Politice.
Până în 1968 a fost preşedinte de consiliu creând o alianţă cu Partidul Socialist Italian, cu Partidul Republican Italian şi Partidul Social Democrat. Între anii 1970 şi 1974 devine ministru de externe, apoi din nou preşedinte al consiliului de miniştrii până în 1976. În 1975 guvernul Moro-Rumor încheie tratatul de la Osimo, prin care se cedează definitiv Iugoslaviei cea mai mare parte a provinciei Trieste.
În 1976 a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional al partidului.
[modifică] Compromisul istoric
În timpul anilor '70 a fost unul dintre liderii care au fost interesaţi în mod particular de aşa-zisul "Compromis istoric" al lui Enrico Berlinguer. Liderul Partidului Comunist Italian, într-adevăr, propusese o solidaritate politică inovativă între Comunişti, Socialişti şi Catolici, într-un moment de profundă criză economică, socială şi politică în Italia.
Moro, în acel moment preşedinte al Democratiei Creştine, a fost exponentul politic cel mai important şi prestigios între cei care reuşiseră să individualize o cale de parcurs către un guvern de "solidaritate naţională".
