Louis Duchesne

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Louis Duchesne (n. 13 septembrie 1843, în Saint-Servan,Ille-et-Vilaine, Franţa - d. 21 aprilie 1922, la Paris), pe numele său complet: Louis-Marie-Olivier, Duchesne, teolog şi istoric francez.

S-a născut dintr-o familie de pescari bretoni; tatăl său s-a şi pierdut pe mare la câţiva ani după naşterea sa. Deşi orfan, Louis a studiat mai întâi la Colegiul Saint-Servan, iar apoi la Seminarul mic din Saint-Méen şi la Colegiul Saint-Charles de Saint-Brieuc.

După o scurtă ezitare, dacă să facă sau nu o carieră ştiinţifică, s-a decis şi a intrat în Seminarul mare (cu grad universitar) din Saint-Brieuc, de unde mai apoi a fost trimis în Italia, la Roma, să-şi desăvârşească studiile teologice. La întoarcerea în Franţa, în 1867, a fost hirotonit preot. Din acelaşi an până în 1871, a activat profesor la Colegiul Saint-Charles din Saint-Brieuc. În 1871 s-a transferat la Paris ca să urmeze cursurile la L'École des Carmes şi la L'École des hautes études.

În 1873 a fost numit membru al Şcolii franceze de la Roma, care chiar în acea perioadă se organiza ca secţie a Şcolii franceze de la Atena. Cu acest titlu el a fost însărcinat cu misiuni arheologice în Epir, în Tesalia, la Muntele Athos şi în Asia Mică. El, însă, cel s-a dedicat în special istoriei antice a Bisericii (mai ales la Roma şi în Galia/Franţa), temă pe care a argumentat-o şi a susţinut-o şi în teza lui de doctorat, pe care l-a luat în 1877, la Paris cu cel mai mare succes.

În ciuda refuzului său, în ianuarie 1877 a fost numit la catedra de istorie bisericească la Institutul Catolic, care tocmai fusese creat. Cursurile lui, foarte critice – mai ales cu privire la încreştinarea francilor şi la originea Bisericii în Galia –, au provocat dispute aprinse şi mari împotriviri, ceea ce l-a şi făcut să părăsească catedra de la Facultatea de teologie în 1883 (chiar dacă şi după această dată a continuat să ţină un curs de istorie bisericească la L'École supérieuré des lettres încă 2 ani; până în 1885).

Din 1887 a predat istorie la L'École des hautes études, mai întâi ca maestru conferenţiar, iar din 1892 ca director al studiilor.

Dintre nenumăratele sale scrieri amintim câteva dintre cele mai importante:

• 1) Le Liber Pontificalis en Gaule au VIe siècle; text, introducere şi comentariu, 2 vol., apărute în 1886 şi 1892. Această operă i-a adus o reputaţie şi o recunoaştere internaţională, concretizată cu alegerea lui, în 1888, Membru al Academiei: „L'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres”. Tot urmare a acestei consacrări, guvernul l-a numit directorul Şcolii franceze de la Roma. În această postură el a exercitat asupra ei o influenţă enormă chiar până la sfârşitul vieţii sale. Pe plan bisericesc, recunoaşterea i-a venit din partea papei Leon al XIII-lea, care l-a onorat cu titlul de „protonotar apostolic”, în 1900.

• 2) Les sources du martyrologe hyéronomien, publicat în colecţia Acta Sanctorul, vol. II, din nov. 1894. Acesată operă a fost redactată în colaborare cu Giovanni-Batistta Rossi.

• 3) Les Origines du culte chrétien, în 1889, studii asupra liturgiei creştine înainte de epoca lui Carol cel Mare.

• 4) Fastes épiscopeaux de l'ancienne Gaule, operă în 3 vol., apărute în 1894, 1900 şi 1915. Această operă a provocat polemici foarte aprinse mai ales din cauza poziţiei sale critice faţă de legendele referitoare la originea apostolică a Bisericii din Franţa.

• 5) Les Premiers temps de l'État pontifical, în 1898 şi acoperă perioada cuprinsă între 757-1073.

• 6) Les origines chrétiennes, cursul său de la Institutul catolic, litografiat în mai multe ediţii.

• 7) Histoire ancienne de l'Église, 3 vol., 1906, 1907 şi 1910. Această operă i-a apărut în plină criză modernistă şi a provocat cea mai drastică reacţie: opera i-a fost pusă la Index pe motiv că are multe lacune (niciodată însă n-au fost numite aceste lipsuri) şi, în plus, „conţine formule provocatoare în ceea ce priveşte istoria doctrinară” (exprimarea sentinţei de comdamnare a cărţii). Monseniorul Duchesne s-a supus acestei condamnări dureroase, cu smerenie creştinească, mulţumindu-se să spună doar atât: „afirmaţiile pot fi sau sunt puţin liberale, eu însă sunt un creştin fidel!” O ediţie a acestei opere – cu titlul puţin schimbat: L'Êglise au VIe siécle – i-a apărut abia în 1924, după moartea sa, survenită în 1922. Astăzi opera este apreciată la justa ei valoare şi constituie un material de referinţă.

După cum se poate vedea, a fost un istoric „sine ira et studio”. Deşi operele sale i-au adus recunoaştere şi preţuire (la cele spuse mai pot fi adăugate şi faptul că a fost distins cu Legiunea de Onoare; a fost onorat şi a lucrat pentru mai multe academii europene, cum ar fi cea din Bonn, din Göttingen, Roma şi Torino; a fost onorat cu invitaţia şi vizita din 26 ianuarie 1911 a ilustrului Étienne Lamy ca şi în 1920, când mareşalul Lyautey i-a răspuns cu bunăvoinţă la invitaţie şi l-a vizitat acasă la el), în egală măsură i-au adus nelinişte şi suferinţă (aspra judecată din partea ierarhiei bisericeşti, care i-a considerat opera prea modernistă şi i-a pus-o la Index).

A plecat să-l întâlnească pe Domnul, pe care l-a slujit, în ziua de 21 aprilie 1922, la Paris.